Mihaela Mudure

 

 

Restricţii şi cenzură în auctorialitatea feminină a Iluminismului englez şi nu numai

 

 

Abstract: The article analyzes different theoretical approaches to authorship and the conceptual difficulty to inscribe female authors in most of these models. Historically, the English Enlightenment, with its intense valorization of the individual, did encourage female writing. But these female authors’ author-ity is still strongly marked by the indirection of translation, by anonymity, and by gender biased negotiations with critics, publishers, editors, censors or patronizing friends. Some of these restrictions survive even nowadays. The dis-embodiment of the author and his or her placement exclusively in the abstract air of “pure” creativity is a strategy that prevents the assessment of both the commonality and the specificity of male and female authorship.

Keywords: English literature; Enlightment; female autorship; authority

 

 

 

Motto: “Si daca femeile de astazi pot încearca acum sa foloseasca al lor condei cu energie si autoritate, ele pot sa o faca deoarece înaintasele lor din secolele al XVIII-lea si al XIX-lea au luptat într-o izolare perceputa ca boala, alienare perceputa ca nebunie, obscuritate perceputa ca paralizie pentru a depasi anxietatea auctoriala care era endemica culturii lor literare.”

 (Sandra M. Gilbert and Susan Gubar, ‘Contaminarea în propozitie’)1

 

 

Auctorialitatea este o problema extrem de complexa, abordabila din multiple puncte de vedere: cultural, juridic, politic sau psihologic. Problema de geografie, nu doar de geografie fizica, dar si de geografie cultu-rala, de practici culturale, auctorialitatea este o chestiune care tine, în principal, de valorizarea individului. Nu întâmplator, problema auctorialitatii capata consistenta teoretica si impact practic în Europa, în modernitate. Si din nou, nu este întâmplator ca Anglia iluminista, spatiu al modernitatii europene timpurii, ofera exemple interesante din acest punct de vedere. Inca din aceasta perioada auctorialitatea individuala este modelata în functie de opozitii politice ori culturale, sau de rezistenta la influenta culturala a metropolei. Ne referim aici mai ales la anumite genuri ale literaturii coloniale (cum ar fi naratiunile de sclavie2 sau istorisirile de convertire3 ori istorisirile din captivitate4) unde auctorialitatea poate deveni o chestiune extrem de complicata.

Problema auctorialitatii literare fascinea-za gândirea europeana si euro-atlantica din doua motive: traditia noastra culturala, precum si un anume voyeurism, curiozitatea de a participa cât mai aproape la spectacolul auctorial, dar, daca se poate, fara a face fata si riscurilor acestui exercitiu. Primul motiv se leaga de marele simbolism cu care este încarcata Cartea în cultura europeana sau de sorginte europeana. Acest simbolism atinge nivelul sacrului în cazul operelor lui Homer sau al Bibliei. Cel de-al doilea motiv se leaga de încrâncenarea cu care autorii au aparat intimitatea propriului lor proces creator. Daca romanticii sunt responsabili în mare parte pentru întelegerea auctorialitatii ca un efort individual al unei personalitati exceptionale, ca o reevaluare a eului, germenii insistentei cu care este abordata auctorialitatea apar în secolele al XVII-lea si al XVIII-lea occidental prin valorizarea individului si a ratiunii sale.

Filosoful Petru Tutea considera ca auctorialitatea literara tine de doua moduri de cunoastere simultana. Pe de o parte, este încrederea desantata a autorului ale carui plasmuiri au devenit ratiunea existentei sale, întocmai ca lumea care l-a precedat si în care el, autorul actioneaza. Pe de alta parte, auctorialitatea apartine inventiei, care este o natura de grad secund, sau o natura “plasmuita” cu tehnica si îndemânare, si însemnata cu mândrie, chiar îngâmfare (243). Ori aceste abordari ale auctorialitatii arata amândoua, fara urma de îndoiala, si dilemele auctorialitatii feminine de secole. Femeia a fost încurajata, de secole, sa creeze, sa autorizeze exclusiv prin maternitate, deci prin corporalitatea ei – lucru care nu ar fi negativ în sine, chiar din contra. Problema este ca acest minunat dar al naturii, capacitatea de a da viata prin nastere, a devenit o limitare impusa din exterior femeii prin coercitie. Pe de alta parte, femeia fiind asociata naturii, devine imposibil pentru ea, din cauza acestui model cultural, sa creeze natura de grad secund, ea ramâne cantonata în natura de grad prim, realitatea biologica a copilului.

Auctorialitatea a fost întotdeauna asociata cu un efort de  exteriorizare. Potrivit lui David Wyatt, autorul este un fel de fiu ratacitor. El pleaca de acasa pentru a culege experiente si impresii pe drumuri. Autoritatea auctorialitatii nu ar fi altceva decât valorizarea fiului risipitor fata de fiul ascultator, dar lipsit de personalitate, care ramâne acasa. Or nici chiar evanghelistul Luca care a notat pilda fiului risipitor pentru posteritate nu se gândea ca fiul risipitor ar putea, cumva, deveni o fiica. Fiicele sunt ascultatoare si stau acasa. Ele nu ratacesc nici pe drumurile de-a adevaratelea, cu atât mai putin pe cele ale … auctorialitatii!? Wyatt întelege auctorialitatea ca una dintre multele cariere posibile pentru un individ (un individ de sex masculin, se întelege). Aceste cariere se pot schimba, pot evolua teleologic, dar ele trebuie întelese arheologic (151). Ori în cazul femeilor, atât teleologia cât si arheologia, istoricul carierelor sunt influentate de faptul ca timp de secole accesul femeilor în sfera publica a fost restrâns sau chiar interzis. 

Chiar daca încercam sa limitam auctorialitatea la o “simpla” chestiune de identitate, deoarece asa cum spun Wellek si Warren, la urma urmei, cauza cea mai evidenta a unei opere de arta este creatorul ei, problema nu devine mai simpla.5 Stabilirea autorului poate deveni o problema demna de un Hercule Poirot textual. Cazul lui Shakespeare este celebru din acest punct de vedere.6

Din punct de vedere istoric, auctorialitatea, ca expresie a identitatii individului, este un element al modernitatii7, dar prestigiul autorului ca individ nu este suficient pentru a da stabilitate functiei-autor, a carei structura difera de-a lungul secolelor. În primul rând, functia-autor ofera doar o anume acreditare, o anume coerenta identitara celui/celei din spatele operei literare. Autorul este, deci, luat ca principiu al unitatii si coerentei operei literare. Autorul este un punct de referinta atunci când vorbim despre sursa de inspiratie originara a operei, despre celebritatea operei sau despre ade-varul operei. În toate aceste situatii, femeia autoare se descurca cu greutate din cauza poverii stereotipurilor culturale – adesea contradictorii- despre femeia lipsita de cre-dinta (incapabila, deci, a oferi adevar ope-rei) sau despre femeia, înger al caminului careia nu îi sta deloc bine în spatiul public.

Dar autorul este o functie care are si configuratii gnoseologice. Nici aici, însa, nu este femeia autoare mai în largul ei. Cunoasterea acelor aspecte ale vietii proprii femeii nu este valorizata în cultura înalta – situatie tipica si pentru Iluminism. Iar accesul femeii la cultura înalta a fost si el problematic timp de secole. Functia auctoriala este, deci, influentata de relatii de putere, ea suporta presiunea socialului, a politicului si a mijloacelor mass-media.8

Adaugati la aceste noi realitati faptul ca modernismul a ucis geniul romantic. Urma-torul pas istorico-cultural a fost Barthes.9 El, ca si distinsul sau coleg Michel Foucalt, a ontologizat discursul pâna la extrema în care a uitat ca aceste discursuri care ne vorbesc sunt, totusi, folosite de indivizi înzestrati cu vointe si privilegiul alegerii.

Fabricarea aluziilor, reluarea motivelor, sau ale tramelor a fost o forma obisnuita a auctorialitatii timp de secole, pâna în epoca moderna. Este vorba mai ales de mediile religioase în care autorul era doar voce prin care se exprima, de fapt, divinitatea. Si daca acceptam ideea ca noi toti citim potrivit divinei caligrafii înscrise în marea Carte a Naturii, al carei autor este Dumnezeu (Curtius, 384), un Dumnezeu înzestrat cu atribute de Tata suprem,10 femeia nu poate fi autorul nici unei carti. Eforturile ei, din acest punct de vedere, nu pot depasi tacerea respectuoasa ori eventuale interdictii mai putin agresive.

O semnificativa schimbare, din acest punct de vedere, are loc în timpul Renasterii engleze din cercurile aristocratice.11 În intimitatea propriului lor anturaj sau aureolate de prestigiul lor princiar ori curtenesc femeile au putut sa îsi asume fie auctorialitatea directa, fie auctorialitatea mediata prin intermediul traducerii. Cercul din jurul Contesei de Pembroke, sora lui Philip Sidney, sau doamnele de onoare ale reginei Elisabeta I sunt exemple edificatoare din acest punct de vedere.

Odata cu asaltul asupra autoritatii divine, mai ales din secolului al XVIII-lea, personalitatea auctoriala este secularizata din ce în ce mai mult, ceea ce duce la “un înalt nivel al tensiunii etice” (Rainsford, 224). Cartea devine un soi de “auto-icoana” (Rainsford, 219) creata cu orgoliu si o anume constiinta agresiva a propriei valori. Treptat, aceasta a dus la o criza a eului, iar auctorialitatea a devenit o manifestare a eului creativ si a autoritatii.

Potrivit lui Georges Thinès si Agnès Lempereur, autoritatea poate fi de trei tipuri: antropologica, sociologica si pedagogica (Thinès si Lempereur, 113). În toate cele trei cazuri autoritatea stabileste o relatie ierarhica. Auctorialitatea literara ascunde si ea o forma mediata de putere, de unde si agresivitatea ascunsa a lumii literare. Ea este o putere care activeaza o lume cu oarecare asemanare cu realitatea, dar suferind de un tragic defect: verisimilitudine în loc de rea-litate. De aceea auctorialitatea este o moda-litate de a fugi de viata, sau de a cuceri viata în aceasta forma mediata (Sartre, 49)12. Dar daca evadarea din contingent sau dorinta de a coplesi imediatul pot fi resortul auctoria-litatii feminine, socializarea traditionala a femeilor îngreuneaza asumarea auctoria-litatii ca dorinta de a te simti esentiala în aceasta lume,13 ca manifestare a unei autonomii existentiale. Pentru femei, socializate, în mod traditional, prioritar prin etica grijii fata de cei din jur, nu prin etica dreptatii, auctorialitatea devine cu atât mai tentanta si cu atât mai interzisa prin cutuma sau prejudecata, ori, concret, prin imposibi-litatea femeii de a avea propriul ei colt unde sa scrie si sa mediteze14.

Produs al unei constiinte reflexive auctorialitatea implica o anume constiinta de sine (Rusu, 149), un conflict interior, dar si un mediu spiritual care sa favorizeze o dispozitie creativa (Rusu, 151). Cu cât auctorialitatea este mai autentica, cu atât ea este o chestiune mai personala, dovada tangibila a unicitatii personalitatii creative, aprecia pe buna dreptate Liviu Rusu în remarcabilul sau studiu asupra creativitatii artistice (185).15 Un singur lucru nu este abordat de renumitul estetician clujean în studiul sau: coordonatele de gen ale creativitatii. Ce înseamna a fi creativ pentru un barbat si pentru o femeie? Este oare acelasi lucru? Beneficiind de genericul, care se exprima în limba prin genul gramatical masculin (din ratiuni analizate deja de Luce Irigaray sau Deborah Cameron si care nu tin de obiectul prezentului articol)16, precum si de avantajele pozitiei de gen careia îi apartine, marele estetician ia avantajele de care se bucura barbatul, printr-o lunga traditie istorica si culturala, drept un dat de drept asupra caruia nu îsi pune întrebari.17 Ori tocmai deoarece  au fost socializate, în mod traditional, prin ideologia sacrificiului si a amânarii gratificarii, femeile au fost împinse prioritar spre daruirea de sine pentru ceilalti. {nsa auctorialitatea presupune si o concentrare “egoista” asupra sinelui care se considera capabil a se ridica deasupra celorlalti si de a-i exprima. În mod semnificativ, daca extindem problema creativitatii ca o chestiune a individului creator, inevitabil, vom ajunge la etica.

Importanta individului pentru auctorialitate nu diminueaza dimensiunea juridica sau politica a chestiunii, cu atât mai mult cu cât Iluminismul este perioada în care se contureaza discursul juridic si politic modern. Se cuvine sa precizam, totusi ca problema scrisului feminin nu este aceeasi cu problema drepturilor femeilor, chiar daca exista anumite zone de convergenta între cele doua.

Din punct de vedere legal, auctorialitatea este o problema statuata diferita în functie de contextul cultural, de constiinta existentei unei proprietati intelectuale, de autonomia individului18, sau de existenta unei pieti pentru produsele intelectuale19. Interferenta dintre politica si auctorialitate, scrierile subversive, stilul esopic, sau curajul aluziilor20 sunt, cu deosebire, importante în regimurile absolutiste, totalitare, secolul al XVIII-lea nefiind o exceptie din acest punct de vedere. Un alt nivel al politicii acopera relatia autor/ autoare – editor, strategiile literare pentru a fi publicat(a), circumstantele sociale în care apare o lucrare. Într-un cuvânt, institutia auctorialitatii are de-a face si cu economia politica sau cu politica economica ce influenteaza practicile discursive ale fiecarei perioade istorice, inclusiv ale Iluminis-mului.

Daca scriitoarele Iluminismului au beneficiat, cu siguranta, de valorizarea individului, de cultul ratiunii si de chemarea la luminarea (educarea) generala, specifice exercitiului teoretic din aceasta perioada, practica istorica a timpului a înregistrat mai multe tendinte de a exclude femeile de la aceste “beneficii” conceptuale decât de a le include si încuraja.

Nu putem decât sa fim de acord cu Sartre ca esenta auctorialitatii este libertatea21. Dar daca aceasta libertate nu da seama si de însusirea (am zice abuziva) a genericului uman de varianta masculina a umanitatii exprimata prin apropierea genericului de formele masculine ale limbii, ea devine li-bertate doar pentru unii. Or tocmai în perioada Iluminismului aceasta apropiere e cu atât mai agresiva si contradictorie în raport cu idealurile exprimate deschis în acest timp revolutionar.22

Existenta unei dimensiuni politice a auctorialitatii nu înseamna o negare a auctorialitatii ca manifestare de exceptie a individului. Diferenta tine mai degraba de nivelul personalitatii: nivelul evident, de suprafata fata de cel intern, profund. Ori pentru a întelege auctorialitatea la nivelul ei cel mai profund, probabil ca definitia data de Vivas23  – personalitatea este o conselatie de valori înrudite, al caror centru este tocmai valoarea intrinseca pe care eul si-o atribuie lui însusi – ar fi de mare folos. Credem ca auctorialitatea, exercitiul creativ dovedeste existenta urmatoarelor caracteristici identitare: dorinta de putere, exhibitionism, narcisism, curajul/slabiciunea de a te exhiba în fata cititorilor. Confruntarea dintre controlul auctorial si supunerea auctoriala fata de cenzura, conventii, conflictul dintre dorinta de afirmare a autorului si îndepartarea sa de existenta reala, prin crearea acelei lumi posibile care este opera literara, a dus la acreditarea ideii ca autorul, barbat sau femeie, este o fiinta bolnava. Circula, cu un anume succes, ideea ca autorul este o persoana tulburata, chiar suferinda, pentru care textul este atât o povara, cât si un mijloc de auto-promovare. În acest sens, s-ar putea afirma ca fiecare autor e un fel de pharmatikos, un soi de vrajitor care face nemaipomenite giumbuslucuri cu limbajul, dar si un soi de tap ispasitor ale carui experimente sunt sinechochic exprimate asupra propriei persoane (Rainsford, 224). În cazul femeilor aceste consideratii au implicatii mult mai agresive caci lipsa lor de modestie (în sensul întrebuintat si în secolul al XVIII-lea) era imediat sanctionata ca lipsa de respectabilitate, iar interesul lor pentru auctorialitatea culturala (eventual în detrimentul celei biologice prin nastere) era adesea patologizat24. Dar tot atât de adevarat este ca valorizarea individului, cu precadere, în perioada Iluminismului a ajutat, a inspirat multe femei sa îsi depaseasca aprehensiunile si sa încerce sa faca istorie literara.

Nu a fost acest proces lipsit de sincope. O astfel de sincopa  era (sau mai este înca) distinctia dintre autorul real si cel implicit.25 Confuzia sau interferenta dintre aceste nivele poate duce la acele acuzatii de imoralitate care au fost întotdeauna un mod de a discredita auctorialitatea feminina. O strategie adoptata adesea de femei în perioada Iluminismului a fost aceea de a pretinde un simplu rol de editor, respingând orice responsabilitate în ceea ce priveste autenti-citatea presupei relatari originale sau chiar lasând citititorul sa decida daca relatarea corespunde realitatii sau este fictionala. O alta stratagema feminina este a scrie o poveste pur imaginativa, care pretindea a nu avea nici un fel de legatura cu realitatea, si a proteja, astfel, narcisismul autoarei26. Si cum narcisismul este o înclinatie spre auto-conservarea subiectului27, imaginarul este spatiul în care eul se simte protejat de intruziunea agresiva a autorului implicit din viata reala.

În critica si teoria literara contemporana, problema diferentei dintr autorul implicit si autorul real poate fi tradusa lingvistic ca spatiul conflictual în care se gaseste vocea feminina, undeva între limba si ideolect. Dar pentru autoarele secolului al XVIII-lea confruntate cu ardente probleme politice si sociale, problema limbii conta mai putin. Absenta experientei feminine în limba, contestarea limbii ca expresie a relatiilor patriarhale, ideea de a spune trupul (poate printr-o vorbire ventriloca) sunt cumva, printr-un consens tacut, considerate niste probleme de mai putina actualitate28.

 Din contra, de mare interes în perioada Luminilor, este problema constructiei auctorialitatii. Deoarece o relatie reusita dintre autor/autoare si cititorii sai este una de seductie, autoarele, în cautarea unei constructii a identitatii lor auctoriale care sa aiba si coordonate de gen, au atacat, mai ales, doua modele: autorul ca un androgin utopic29 sau autorul pastrând o primordialitate lipsita de gen. Ca exista o anume bisexualitate a subiectului vorbitor, autor sau cititor, care ne permite sa ne întelegem unii pe altii, acesta problema va fi explorata mult dupa Epoca Luminilor30.

Pe de alta parte, functioneaza viguros metafora auctoriala feminina sau masculina. Auctorialitatea este, într-o cheie metaforica masculina, o izbucnire orgasmica31. Metafora feminina a auctorialitatii se bazeaza pe imaginea graviditatii. Nasterea devine expulsia noului produs în lume, publicarea. Se taie astfel cordonul ombilical iar opera devine o noua entitate, cu propria sa viata, separata de cea a … mamei. Este interesant ca Sartre, care beneficiaza de genericul masculin al limbii în consideratiile sale auctoriale, foloseste o metafora feminina pentru auctorialitate. Carte este copilul aruncat în lume de autor32, separat pentru totdeauna de el. Specificitatea celor doua tipuri de reprezentari auctoriale a fost subliniata si de Susan Stanford Friedman care arata ca metaforele masculine indica traditionala separare dintre creativitate si procreativitate, pe când cele feminine sfideaza asemenea diferente si încearca a uni eul fragmentat al femeii într-o unitate de carne si cuvânt, trup si spirit33.

Dar folosirea metaforelor auctoriale masculine sau feminine nu trebuie sa duca la esentialism. Exista un spatiu în care sexul (biologicul) si genul (culturalul, socialul) nu se suprapun deoarce nu întotdeauna sexualitatea din text coincide cu textualitatea (constructia) de gen (gender) a autorului. Aceasta întelegere nuantata si gradata a legaturii dintre autorul implicit si cel real nu diminueaza importanta problemei care e la temelia auctorialitatii feminine în perioada Iluminismului: femeia ca origine a textului. În timpul Iluminismului vocile feminine au devenit mai puternice, mai distincte, mai eficiente în gasirea unor modalitati directe sau mijlocite de afirmare în pofida autoritatii. Scriitoarele au încercat sa îsi creeze propriul spatiu pentru exprimare. Un astfel de spatiu a fost romanul. Adesea, recenzentii – barbati – si frecventa lor trivializare a romanului a fost un fel de încurajare pentru condeiul feminin care se simtea mai în largul sau în aceasta zona, socotita atunci minora, a creativitatii literare. Asa cum spune Mary Eagleton, femininul ajunge sa se refugieze în hiaturile, în absentele din discursul dominant al epocii (300)34.

Exista un model de auctorialitate feminina în perioada Iluminismului? Raspunsurile sunt diferite. Autoarele îsi pot asuma postura prostituatei pocaite care îsi povesteste aventurile, postura intrusei care îsi povesteste istoria vietii, tot cu scop educativ, sau se pot ascunde în dosul manuscrisului gasit35. Anxietatea auctoriala36 este definitorie pentru auctorialitatea feminina a perioadei. Un alt tip de raspunsuri se poate orienta spre stabilirea si evaluarea strategiilor concrete ale femeilor pentru a deveni autoare.

Valorizarea individului în timpul Iluminismului (desi nu era feminista în intentie) a dat femeilor mai mult curaj pentru a se numi si a se hotarî sa faca istorie literara, nu numai sa fie construite de istoria li-terara ca iubite, mame sau prietene, eventual, gazde de saloane literare. Desi autoritatea autoarelor este puternic marcata de anonimi-tate, de strategii indirecte precum traducerea libera, de negocieri cu critici, editori, cenzori sau prieteni cu pretentii sau manifestari patronale, scrisul femeilor Iluminismului este un efort de a afirma subiectul feminin.

Anonimatul nu a fost adoptat doar de femei, dar el a fost adoptat mai mult de femei ca o strategie de aparare deoarece, pentru ele, auctorialitatea devine un spatiu conflictual sau de anxioasa negociere între autoritatea oficiala si cea individuala. Cultura secolului al XVIII-lea este înca aproape de o cultura a cuvântului vorbit, prin excelenta, o cultura în care povestitorul este atât autorul cât si naratorul. În consecinta, importanta semnaturii poate fi înca socotita a fi minima. Anonimitatea mai poate fi pusa în legatura si cu idea iluminista despre autoritatea ratiunii. Starea sau statutul autorului sunt, înca, socotite a fi mai putin importante decât argumentatia lui.

Miscari de rezistenta sau de revizuire caracterizeaza auctorialitatea feminina. Charlotte Lennox, de exemplu, scrie un Don Quijote feminin. Se semneaza opere literare cu titlul de Doamna… pentru a devia efectul autoritatii. Titlul de ‘doamna’ sugereaza prezenta unui sot si subliniaza descendenta pe linie patriarhala. Se foloseste astfel în mod subversiv constructia femeii ca fiinta relationala, nu ca membru independent, autonom al corpului social, tocmai pentru a atenua agresivitatea auctorialitatii, afirmare a autonomiei eului creator.

S-ar putea, desigur, argumenta contra agresivei politici de numire caracteristica auctorialitatii europene moderne. “Odata scris, un text si-a împlinit destinul… daca circula sau nu e mai putin important… A socoti însa ca un text si-a împlinit destinul în momentul în care a fost incheiat, înseamna a-i acorda o valoare existentiala; a-l socoti un act de traire, de autenticitate, de spovedanie: penitentul se confeseaza pentru el însusi, nu pentru duhovnic. Cartea sau pagina respectiva nu sunt zamislite în ve-derea unei finalitati culturale programatice (“exegi monumentum”) ci devin cultura. Pot foarte bine sa nu devina; acesta fiind un al doilea act în destinul unui text; act care nu mai este responsabil pentru autorul lui” (Ciachir, 43). Adesea autoarele Iluminismului englez sau european au adoptat exact aceasta tactica existentiala, caci scrisul era oricum o alternativa preferabila tacerii. Elizabeth Haywood, de exemplu, a practicat adesea anonimatul. Femeile au scris sperând în acest destin transcedental pentru a evita realitatea opresiva în care traiau si scriau. Obligate sa uite de logica auctoriala occidentala dupa care circulatia si valorizarea sociala imediata a textului erau absolut necesare, adesea chiar o semnificativa ratiune de existenta a textului însusi, femeile au adoptat strategii mai exotice, marginale, care se regasesc în gândirea orientala. Totul este fapta, actul, si nu rezultatul sau valorificarea sa.

Asadar, atractia sau tensiunea dintre condeiul anonim si condeiul feminin, o anomalie daca-l vedem ca o prelungire culturala a anatomiei masculine, au contribuit la ambiguitatea prezentei auctoriale feminine în Iluminism. Ernst Robert Curtius include în discutia sa despre simbolismul cartii urmatoarea poveste preluata din traditia araba iberica (422). Abenhayum cânta la Sevilla frumusetea celei pe care o iubeste. “Oare tot acest alb vrea sa spuna ca tu, iubito, îmi acorzi favorurile tale iar aceste puncte negre sunt semne ale racelii tale?” Ea raspunse: “Tatal meu este gramaticul regilor si atunci când ma apropiam de el pentru a-i arata iubirea mea de fiica, el se temea ca eu as putea sa descopar secretul scrisului si, scuturându-si pana, el îmi stropea chipul cu cerneala.” Povestirea reflecta admirabil atât anxietatea freudiana a tatalui privind frumusetea fiicei, cât si modul în care a fost aparata  traditia scrisului de fiice sau sotii prea curioase, ori prea îndraznete. Tatal îsi înscrie propriul mesaj de putere pe chipul fetei prin petele de cerneala. Se îndeparteaza astfel vreun eventual petitor nedorit, atras de frumusetea tinerei. Orice tentatie subversiva este înlaturata. Patriarhia are nevoie de acest mesaj înscris pe chipul urâtit al tinerei pentru a-si pastra pozitia privilegiata.

Dar probabil ca cel mai eficient mod de a ilustra diferenta dintre auctorialitatea feminina si cea masculina în perioada Iluminismului este a permite scriitorilor însisi sa vorbeasca. Daca Fielding concepe esenta auctorialitatii ca o penetrare a mintii celorlalti,37 pentru sora sa, Sarah Fielding, auctorialitatea vine din interior si este tot atât de imanenta precum femeiescul, zidirea în propriul trup care te condamna inexorabil la o anume pozitie sociala ori simbolica.38 Iar pentru consideratiile finale, iata-l si pe  Samuel Richardson cu aprecierile sale generoase si cuprinza-toare: Semnificativ, ele vin de un scriitor pentru care sexualitatea textului ori textualitatea sexului arata ca delicata perceptie feminina poate veni si de la un barbat.39

Legata de trupul care e salasul material al elanului creator, auctorialitatea este prioritar cenzurata, restrictionata de modul în care autorul este construit ca gen. Destruparea de care unii poeti vorbesc cu atâta patos40 este o frumoasa, atragatoare utopie care neglijeaza ca pâna si cel mai catarctic text tot într-un context concret opereaza si tot dintr-un context concret porneste.

 

 

Note

1 Traducerea apartine autoarei articolului.

2 Termen lansat de antologia cu acest titlu (Slave Narratives) a lui Henry Louis Gates. Este vorba de scrieri autobiografice ale unor sclavi din Lumea Noua, din secolul al XVIII-lea si al XIX-lea. Se urmareste crearea unui curent de opinie favorabil miscarii abolitioniste prin descrierea ororilor vietii de sclav, autenticitatea fiind un argument forte în favoarea acestor texte. Sunt celebre naratiunile lui Olaudah Equiano, Frederick Douglass ori Mary Prince. Din punct de vedere auctorial, naratiunile sunt scrieri de o tulburatoare ambiguitate. Cum majoritatea sclavilor erau analfabeti, rezultatul este, cel mai adesea, un hibrid între marturisirea genuina a martorului martir si scriptorul (de regula un intelectual alb, liberal) care face propria sa selectie în notare. Separarea celor doua voci, a autorului oral si a scriptorului, este extrem de dificila, daca nu chiar imposibila. Acest fapt afecteaza în mod deosebit textele auto-rizate de femei. Abuzurile sexuale suferite de fostele sclave sunt trecute cu vederea sau exprimate extrem de lapidar. Scriptorul îsi impune aici autoritar propriile conventii si tabuuri sexuale. Prejudecatile sau judecatile de valoare ale scriptorului sunt impuse paternalist prin chiar “vocea” pretinsului autor.

3 Scrieri autobiografice apartinând mai ales unor autori amerindieni. Conflictul dintre culturi si religii este exprimat dureros de autentic în aceste texte. Chiar daca superio-ritatea crestinismului nu este pusa defel la îndoiala, subtextul deplânge brutalitatea ne-crestina cu care noua religie a fost impusa. Aculturarea, chiar daca justificata religios, ramâne un proces dureros de complex. Este antologica, din acest punct de vedere, istorisirea convertirii lui Samson Occam, povestita de el însusi.

4 Scrieri autobiografice autorizate mai ales de femei, exemplare pentru complexitatea aspectelor culturale ale colonizarii si pentru construirea trupului femin ca spatiu marcat de puterea barbatului.. Barbatii luati prizonieri de amerindieni erau, de obicei, ucisi. Doar copiii sau femeile erau lasati în viata. Spatiul captivitatii devine, de regula, un spatiu, descentrat, situat între cele doua culturi inamice. Antologica este istorisirea lui Mary Rowlandson despre captivitatea ei printre indieni si dureroasa revenire între ai sai.

5 “La cause la plus évidente d’une oeuvre d’art est son créateur, l’auteur: c’est pourquoi l’une des méthodes critiques les plus anciennes et les mieux établis consiste à expliquer la littérature par la pesonnalité et la vie de l’écrivain” (Wellek si Warren, 101).

6 Astfel de situatii au dus la aparitia stilometriei, studiul statistic al auctorialitatii. Studierea frecventei unor lexeme sau constructii gramaticale cu ajutorul computerului poate facilita identificarea autorului. Stilometria a oferit o perspectiva noua asupra parteneriatelor literare feminine din Evul Mediu, Renastere sau Iluminism stabilindu-se mai precis contributia fiecarei participante la acest… contact literar. Stilometria s-a dovedit utila si în cazul identificarii operelor anonime. Cf. Bette Lynn si Jack Stillinger.

7 Cf. Michael Newbury si Jeremy Hawthorn.

8 O noua forma de auctorialitate ne ofera internetul. Exista numeroase site-uri  care permit practicarea unei auctorialitati interactive. Participantii îsi construiesc propriile texte redactând fiecare câte un paragraf.

9 Eugen Simion. “Postmodernismul: un concept care îsi cauta sensurile” Fragmente critice. Scriitura taciturna si scriitura pu-blica. Bucuresti: Editura “Grai si suflet – Cultura nationala,” 1998, p. 71. “Moderni-tatea a ucis geniul (creatorul) si a desfiintat autorul ca institutie… L-a regasit, într-un târziu, prin Barthes, care, prin aceasta inteligenta miscare a spiritului, a depasit fanatismul modernitatii.”

10 “Astfel, cautarea din partea noastra, a autorului model este Ersatz-ul unei alte imagini, aceea a unui Tata, care se pierde în ceata infinitului, fapt pentru care nu obosim niciodata a ne întreba de ce exista Fiinta mai curând decât nimic” (Eco, 151).

11 Aceasta nu înseamna ca nu a existat auctorialitate feminina înainte de aceasta perioada. Dar ea a fost rodul încapatânatei stradanii a unor femei de a merge contra modelelor dominante ale timpului.

12 “Pourquoi écrire? Chacun a ses raisons: pour celui-ci l’art est une fuite; pour celui-là, un moyen de conquérir”.

13 “Un des principaux motifs de la création artistique est certainement le besoin de nous sentir essentiels par rapport au monde” (Sartre, 50).

14 Vezi celebrul argument al Virginiei Woolf. Pentru a scrie o femeie are nevoie de o suta de lire sterline (adica, de independenta economica) si de o camera, un coltisor, o nisa macar a ei însisi (adica un spstiu pentru meditatie si însingurare).

15 “Un artiste est d’autant plus authentique, qu’il réussit à se replier sur soi-męme, en donnant un sens propre aux impressions qui lui viennent du dehors.”

16 Cf. Studiul The Feminist Critique of Language al lingvistei Deborah Cameron sau  studiile Speculum of the Other Woman sau This Sex Which Is Not One  ale lui Luce Irigaray.

17 Aceste avantaje încep cu o lunga istorie în care femeile nu au avut decât un acces foarte limitat la stiinta de carte, la formele înalte ale culturii si se continua cu  faptul ca modelele auctorialitatii feminine sunt mult mai putine (consecinta a cauzelor de mai sus), sau cu politici care tin de promovarea femeii în comitete redactionale, jurii, etc.

18 Cf. Martha Womandsee.

19 Cf. Michael Anesko.

20 Cf. David Glenn.

21 “ŞLş’essence de l’oeuvre littéraire c’est la liberté se découvrant et se voulant totalement elle-męme comme appel à la liberté des autres hommes” (Sartre. 185)

22  ”En outre, au XVIIIe siècle, les libertés nécessaires que réclame la littérature, ne se distinguent pas des libertés politiques que le citoyen veut conquérir, il suffit à l’écrivain d’explorer l’essence arbitraire de son art et de se faire l’intreprète de ses exigences formelles pour devenir révolutionnaire: la littérature est naturellement révolutionnaire, quand la révolution qui se prépare est bourgeoise parce que la première découverte qu’elle fait de soi lui révèle  ses liens avec la démocratie politique” (Sartre, 151).

23 “The person is a constellation of espoused values at the center of which is to be found the intrinsic value that the self ascribes to itself” (326).

24 A se vedea cazurile précieuses ridicules (pretioasele ridicole) în Franta, scribbling women (femeile care mâzgalesc) în spatiul de limba engleza, sau al “nebunei” Margaret Cavendish care se încapatîna sa studieze filosofia si stiinta în loc sa se ocupe de treburi mai feminine, etc. etc.

25 Cf. Nicholas Visser.

26 “Women generally write in order to tell their own family story (father, mother and/or their substitutes). When a woman novelist does not reproduce a real family  of her own, she creates an imaginary story through which she constitutes an identity: narcissism is safe, the ego becomes eclipsed after freeing itself, purging itself of reminiscences. Freud’s statement ‘the hysteric suffers from reminiscence’ sums up the large majority of novels produced by women” (Julia Kristeva. “Creations,” New French Feminisms. An Anthology, 166).

27 “Le narcissisme est une pulsion d’autoconservation réservée à la survie du sujet et les pulsions sexuelles vouées à la survie de l’espèce” (Bellemin, 32). 

28 Strigate ardente, precum cel al lui Chantal Chawaf, nu se regasesc în discursul secolului al XVIII-lea. Soarele arzator al ratiunii pârleste totul, dar limbajul unui barbat si al unei femei arde diferit. “Isn’t the final goal of writing to articulate the body? For me the sensual juxtaposition of words of words has one function: to liberate a living paste, to liberate matter. Language through writing has moved away from its original sources: the body and the earth. Too often GOD was written instead of LIFE. Classicism and rationalism have mutilated the verbal paganism of the Middle Ages and the Renaissance. Linguistic flesh has been puritanically repressed. Abstrac-tion has starved language, but words must die. They have a sensorial quality. Their role is to develop consciousness and knowledge by liberating our unconscious as well as to bring back hope” (Chantal Chawaf. “Creations,” New French Feminisms. An Anthology, 177).

29 Modelul se bucura înca de mare popularitate, relevând acea des-trupare caracteristica modelelor culturale patriarhale care se simt mai în largul lor îmbatându-se cu aerul, pretins tare, al abstractiunilor si neglijând contextul concret (inevitabil legat de gen) din care auctorialitatea, de exemplu, izvoraste si în care se manifesta (vezi nota 40).

30 “All speaking subjects have within themselves a certain bisexuality which is precisely the possibility to explore all the sources of signification, that which posits meaning as well as that which multiplies, pulverizes, and finally revives” (Julia Kristeva “Creations,” New French Feminisms. An Anthology, 165).

31 O anume pre-eminenta a metaforei auctoriale masculine este evidenta din studierea terminologiei literare. Aceasta terminologie arata dominatia masculina de-a lungul secolelor. Vorbim despre paternitatea unei opere (maternitatea fiind strict biologica si trupeasca, iar “mamele romanu-lui” doar o recenta gaselnita a istoriei lite-rare), despre ‘filiatia literara’ sau despre ‘diseminare’.

32 “Ainsi l’écrivain ne rencontre partout que son savoir, sa volonté, ses projets, bref lui-męme; il ne touche jamais qu’à sa propre subjectivité, l’objet qu’il crée est hors d’atteinte, il ne le crée pas pour lui” (54).

33 “Male metaphors intensify difference and collision, while female metaphors enhance sameness and collision. In spite of the individual variation, male metaphors often covertly affirm the traditional separation of creativity and procreativity. Female metaphors, in contrast, tend to defy those divisions and reconstitute woman’s fragmented self into a (pro)creative uniting word and flesh, body and mind” (Stanford Friedman, Susan. “Creativity and the Childbirth Metaphor,” Feminisms. An Anthology of Literary Theory and Criticism, 1991, 390).

34 “… the ‘feminine,’ in this scheme is to be located in the gaps, the absences, the unsayable or unrepresentable of discourse and representation. … The feminine text becomes the elusive, phantasmal inhabitant of phallocentric discourse”.

35 Cf. Catherine Gallagher.

36 Cf. Maggie Humm. ‘Anxietatea auctoriala’ este un termen inventat de Sandra Gilbert si Susan Gubar in The Mad Woman in the Attic. Pentru a descrie eforturile si situtia problematica a scriitoarelor din secolul al XIX-lea în conflict cu misoginia lumii victoriene, ele au modificat notiunea lui Harold Bloom de ‘anxietate a influentei’, care se refera la relatia scriitorilor cu înaintasii lor. In viziunea lor condeiul devine un fel de falus metaforic. Dar aceasi anxietate a auctorialitatii exista deja în secolele al XVII-lea si al XVIII-lea când autoarele erau adesea suspectate ca nu si-au scris propriile texte, ci doar au semnat operele rudelor lor masculine. Pentru a preveni astfel de acuzatii, de exemplu, Henry Fielding a scris prefate pentru romanele surorii sale Sarah Fielding. Sigur anxietatea nu este proprie doar femeilor autoare. Si barbatii autori o pot încerca, dar anxietatea are cauze si ma-nifestari diferite în poetica sau poietica masculina ori feminina.

37 “The only ways by which we can come at any knowledge of what passes in the minds of others, are their words and actions, the latter of which hath by the wiser part of mankind been chiefly depended on, as the surer and more infattigable guide” (Apud Allot, p. 275, Henry Fielding. “The Champion” 11 December, 1739).

38 “The motives to actions, and the inward turns of the mind, seem in our opinion more necessary to be known than the actions themselvess and much rather would we choose that our readers should clearly understand what our principal actors think, than what they do” (Allot, p. 275, Sarah Fielding. “Preface to The Cry, 1754)

39 “I have just gone through your two vols. of Letters. Have re-perused them with great pleasure, and found many new beauties in them. What a knowledge of the human heart! Well might a critical judge of writing say, as he did to me, that your late brother’s knowledge of it was not (fine writer as he was) comparable to yours. His was but as the knowledge of the outside of a clock-work machine, while yours was that of all the finer springs and movements of the inside” (Apud Allot, p. 275, Samuel Richardson. “Letter to Sarah Fielding, 7 December, 1756, Correspon-dence, 1804).

40 “Despre poezia feminina nu se poate vorbi pentru simplul motiv ca poezia e feminina. Poezia este unul dintre acele putine cuvinte carora sensul absolut nu le permite determinante. …Totul a provenit, probabil, dintr-o lipsa de misoginism necesar. Nu s-a înteles ca nu poate ajunge la arta decât o femeie care  si-a depasit condtia de femeie, asa cum nu poate ajunge la arta decât un barbat care si-a depasit conditia de barbat” (Blandiana, 49).

 

 

Bibliografie

Feminisms. An Anthology of Literary Theory and Criticism. Eds. Robyn R. Warhol and Diane Price Herndl. New Brunswick,

New Jersey: Rutgers UP, 1991.

New French Feminisms. An Anthology. Ed. Elaine Marks and Isabelle de Courtivron. New York: Schocken Books, 1981 (1980).

*

Anesko, Michael. “Fiction with the Market”: Henry James and the Profession of Authorship. New York: Oxford UP, 1986.

Allot, Miriam. Novelists on the Novel. London: Routledge and Kegan Paul; New York: Columbia UP, 1959.

Barthes, Roland. “The Death of the Author,” Critical Theory since Plato. Revised Edition. Ed. Hazard Adams. Fort Worth: Harcourt, (1972), 1992, pp. 1130-1133.

Bell, Ian A. Henry Fielding: Authorship and Authority. London, New York: Longman, 1994.

Bellemin-Noë, Jean. La psychanalyse du texte littéraire. Introduction aux lectures critiques inspirées de Freud. Paris: Nathan, 1996.

Blandiana, Ana. Eu scriu, tu scrii, el scrie. Bucuresti: Cartea româneasca, 1976.

Bloom, Harold. The Anxiety of Influence. New York: Oxford UP, 1973.

Booth, Wayne C. The Rhetoric of Fiction. Chicago and London: University of Chicago Press, 1961.

Burke, Sean. Authorship from Plato to the Post-Modern: A Reader. Edinburgh: Edinburgh UP, 1995.

Ciachir, Dan. “Odata scris, un text si-a împlinit destinul.” Luciditate si nostalgie. Iasi: Institutul European, 1996, pp. 43-45.

Curtius, Ernst Robert. “Le symbolisme du livre,” La littérature européenne et le Moyen Age latin. Trans. Jean Bréjoux. Paris: PUF, 1956, pp. 368-428.

Douglas, Kelly. The Conspiracy of Allusion: Description, Rewriting, and Authorship from Macrobius to Medieval Romance. Leidens Boston: Brill, 1999.

Eagleton, Mary (ed.). Feminist Literary Theory. Cambridge, USA: Blackwell, Ş1986ş, 1996.

Foucault, Michel. “What Is an Author?” Critical Theory since 1965. Eds. Hazard Adams and Leroy Searle. Tallahassee: University Press of Florida and Florida State University Press, pp. 138-147.

Eco, Umberto. ‘Sase plimbari în padurea narativa’. Trad. Stefania Mincu. Constanta: Pontica, 1997.

Fitzgerald, F. Scott and Mathew Joseph Bruccoli. Fitzgerald on Authorship. Columbia SC: University of South Carolina Press, 1996.

Gallagher, Catherine. Nobody’s Story: The Vanishing Acts of Women Writers in the Marketplace 1670-1820. Berkeley: California UP, 1994.

Glenn, David. Authorship as Alchemy: Subversive Writing in Pushkin, Scott, and Hoffmann. Stanford: Stanford UP, 1994.

Gilbert, Sandra M. and Susan Gubar. “Infection in the Sentence,” Feminisms. An Anthology of Literary Theory and Criticism. Eds. Robyn R. Warhol and Diane Price Herndl. New Brunswick, New Jersey: Rutgers UP, 1991, pp. 288-300.

—-. The Mad Woman in the Attic: The Woman Writer and the Nineteenth-Century Literary Imagination. New Haven, CT: Yale UP, 1979.

—-. No Man’s Land. New Haven, CT: Yale UP, 1988.

Hawthorn, Jeremy. A Concise Glossary of Contemporary Literary Theory. London, New York, Melbourne, Auckland: Edward Arnold, 1992.

Humm, Maggie. The Dictionary of Feminist Theory. Prentice Hall: Harvester Wheatsheaf, 1989.

Ingrassia, Catherine. Authorship, Commerce and Gender in Early 18th Century England: A Culture of Paper Credit. New York: Cambridge UP, 1998.

Kewes, Paulina. Authorship and Appropriation: Writing for the Stage in England, 1660-1710. Oxford: Clarendon Press; New York: Oxford UP, 1998.

Lamb, Mary Ellen. Gender and Authorship in the Sidney Circle. Madison: University of Wisconsin Press, 1990.

Leader, Zachary. Revision and Romantic Authority. Oxford: Clarendon Press; Oxford, New York: Oxford UP, 196.

Lynn, Bette. Writing Double – Women’s Literary Partnerships. Ithaca: Cornell UP, 1999.

Marino, Adrian. Biografia ideii de lite-ratura. Vol II  Secolul Luminilor, Secolul al XIX-lea. Cluj: Dacia, 1992.

Masten, Jeffrey. Textual Intercourse: Collaboration, Authorship, and Sexualities in Renaissance Drama. Cambridge, New York: Cambridge UP, 1997.

Minnis, Alastair J. Medieval Theory of Authorship: Scholastic Literary Attitudes in the Later Medieval Ages. Philadelphia: University of Philadelphia Press, 1988. 

Mulgan, Alan Edwards. Literature and Authorship in New Zealand. London: George Allen & Unwin, 1943.

Munteanu, Romul. Cultura europeana în epoca luminilor. Bucuresti: Minerva, 1981.

Newbury, Michael. Figuring Authorship in Antebellum America. Stanford: Stanford UP, 1997.

Peters, Gerald. The Mutilating God. Authorship and Authority in the Narrative of Conversion. Amherst: University of Massachusetts Press, 1993.

Rainsford, Dominic. Authorship, Ethics, and the Reader. Blake, Dickens, Joyce. Houndmills and London: Macmillan, 1997.

Liviu Rusu. Essai sur la création artistique. Contribution à une esthétique dynamique. Bucarest: Univers, 1972, p. 149.

Jean-Paul Sartre. Qu’est-ce que la littérature? Paris: Gallimard, 1948.

Scheick, William J. Authority and Female Authorship in Colonial America. Lexington: University of Kentucky Press, 1998.

Seller, Susan. Hélène Cixous: Authorship, Autobiography, and Love. Cambridge, UK: Polity Press; Cambridge, MA: Blackwell Publishers, 1996.

Simion, Eugen.  “Postmodernismul: un concept care îsi cauta sensurile.” Fragmente critice. Scriitura taciturna si scriitura pu-blica. Bucuresti: Editura “Grai si suflet – Cultura nationala,” 1998, pp. 70-75.

Srinivasa, Iyengar K.R. Literature and Authorship in India. Introd. E. M. Forster. London:G. Allen & Unwin, Ltd., 1943.

Stanford Friedman, Susan. “Creativity and the Childbirth Metaphor,” Feminisms. An Anthology of Literary Theory and Criticism. Eds. Robyn R. Warhol and Diane Price Herndl. New Brunswick, New Jersey: Rutgers UP, 1991, pp. 371-404.

Stillinger, Jack. Multiple Authorship. New York: Oxford UP, 1991.

Thinès, Georges si Agnès Lempereur. Dictionnaire général des sciences humaines. Paris: Editions Universitaires, 1975.

Todd, Jane M. Gender and Literary Voice. New York: Holmes & Meyer, 1980.

Tutea, Petre. Filosofia nuantelor. (Eseuri. Profiluri. Corespondenta). Antologie, prefata si aparat critic Mircea Colosenco. Postfata Sorin Pavel. Iasi: Timpul, 1995.

Wellek, René si Austin Waren. La Théorie littéraire. Trad. Jean Pierre Audigier si Jean Gattegno. Paris: Seuil, 1971.

Woodmansee, Martha. The Construction of Authorship: Textual Appropriation in Law and Literature. Durham: Duke UP, 1994.

Wyatt, David. Prodigal Sons: A Study in Authorship and Authority. Baltimore and London: The John Hopkins UP, 1980.

*

Ursa, Mihaela. “O arheologie a auctorialitatii,” Echinox, no. 4-5-6/2000, pp. 8-11.

Visser, Nicholas. “Authors, Narrators and the Poetics of Radical Fiction,” Orbis Literarum, vol. 51, no. 3, 1996, pp. 131-147.

Vivas, Eliseo. “The Self and Its Masks,” The Southern Review, vol. 1, April 1965, nr. 2, pp. 317-337.