Ion Bogdan LEFTER

 

 

Poate fi considerat postcomunismul un post-colonialism?

 

 

Punct de plecare: o propunere canadiană

 

Voi începe cu o mică istorie personală. Pe la mijlocul anilor ’90, am fost solicitat de Revista canadiană de literatură comparată (Canadian Review of Comparative Literature/Revue Canadienne de Littérature Comparée), editată de Universitatea din Toronto, să scriu un articol despre literatura şi piaţa editorială de la noi după căderea regimului comunist. (Apărut în publicaţia citată, Vol. 22, Nos 3-4, September/December 1995, textul e reluat în cartea mea A Guide to Romanian Literature. Novel, Experiment and the Post-Communist Book Industry, Editura Paralela 45, Piteşti, 1999.)

Cerîndu-mi colaborarea, editorul revistei canadiene, Steven Tötösy de Zepetnek, profesor la Universitatea Alberta din Edmonton, mi-a spus că din fiecare ţară fostă comunistă va fi cîte un eseu similar. Ceea ce o omis să menţioneze a fost faptul că situaţia din regiunea noastră urma să fie prezentată într-un context mult mai larg, planetar: acela al post-colonialismului.

Cînd revista a apărut, asta am avut în faţă: un volum compact de studii consacrate post-colonialismului. În acea perioadă, conceptul intra în moda intelectuală Nord-americană, devenea trendy, conform unei anumite reţete de lansare ritmică a unor idei cu putere de atracţie şi de stimulare a dezbaterii culturale. La noi nu se auzise încă de aşa ceva – şi nici azi termenul nu circulă. Poate pentru că nu prea ne-ar conveni – nu-i aşa? – să ne considerăm “post-coloniali”. Pe de altă parte, românii sînt oricum obişnuiţi să gîndească asupra identităţii lor naţionale şi culturale fie în termenii unor modele închise, suficiente sieşi, fie prin comparaţie doar cu cîteva mari culturi occidentale, rar sau deloc în perspectiva adevăratului universalism, dincolo de spaţiul euro-american.

 

De ce post-colonialism?

 

Vor fi fiind şi mode terminologice superficiale, gratuite, superflue. Nu şi aceasta. Sursele de elaborare a conceptului de post-colonialism sînt chiar evoluţiile politice şi culturale internaţionale din ultima vreme. Să le vedem pe scurt.

În primul rînd, ca motivaţie preliminară, trebuie avut în vedere stadiul atins în dezbaterile intelectuale din spaţiul occidental. La începutul – cu aproximaţie – al anilor ’90 (împlinirea în 1992 a 5 secole de la descoperirea Noului Continent e o dată semnificativă în acest sens), democraţiile Nord-americane şi Vest-europene au dezvoltat o amplă dezbatere asupra vechilor lor istorii expansioniste, delimitîndu-se în termeni morali de atitudinile colonialiste de altă-dată. Concomitent, procesul de emancipare politică şi culturală a fostelor colonii a avansat, cu – de-acum – sprijinul direct al celor care le-au fost “stăpîni”. Insistenţa asupra situaţiilor post-coloniale e direct legată de această asumare a “vinei” istorice a foştilor opresori. Fundalul conceptual este – se deduce – acela al corectitudinii politice.

O a doua sursă ar fi evoluţia cercetării post-structuraliste în disciplinele culturale, în critica de artă, în ştiinţele umane în genere, şi anume în direcţii care recuperează toate contextele socio-culturale posibile. Tradiţiile, condiţionările istorice şi politice au revenit puternic în atenţie. Din atari perspective metodologice, situaţia ţărilor cîndva ocupate colonial apare ca un cîmp tematic foarte ofertant.

În sfîrşit, merită considerată şi înclinaţia postmodernităţii către recuperarea tuturor diversităţilor, a tuturor marginalităţilor. Filozofiile pluraliste, modelele policentrismului cultural au înlocuit vechile imperialisme ale vechilor “centre de putere” mondială. “Provinciile” au şansa unei pînă acum nesperate puneri în valoare. Între ele – fireşte – şi postcoloniile.

Acestea fiind spuse şi acceptate ca motivaţii ale elaborărilor conceptuale în discuţie, ne putem apropia de problema românească şi de cea a întregii regiuni Central-europene: poate fi considerat postcomunismul de la noi, din Polonia, Cehia, Ungaria, Bulgaria ş.a.m.d. un post-colonialism?

Se pot aduce argumente şi pro, şi contra.

 

În ce măsură comunismul nu a fost un colonialism

 

Iată mai întîi argumentele contra, în trei planuri pe care le găsesc semnificative în ordinea de idei dată:

Politic vorbind, nici România, nici celelalte state în care Uniunea Sovietică şi-a “exportat” după al doilea război mondial sistemul nu au fost colonii la propriu. Administrate de partidele comuniste locale, cu guverne proprii, cu o autonomie de mişcare mult clamată după “dezgheţul” hruşciovist (vezi principiul “neamestecului în treburile interne” asupra căruia discursul regimului Ceauşescu a pedalat permanent), ţările în cauză au făcut parte din “lagărul socialist”, dar fără să fie incluse efectiv, administrativ în imperiul sovietic. Prin comparaţie, ţările baltice sau Basarabia pot fi considerate spaţii colonizate (sau chiar mai mult decît atît!), nu şi România, Ungaria şi celelalte.

Atare situaţie a condus în planul mentalităţilor la modelări în consecinţă: în timp ce balticii s-au considerat mereu “ocupaţi”, noi sau polonezii am avut permanent conştiinţa independenţei noastre, chiar dacă Moscova exercita influenţa ştiută. Pe aceste baze s-au şi construit – de altfel – neo-naţionalismele postbelice din Europa Centrală. România a fost un caz extrem: în special după 1968, cînd a speculat cu mare abilitate momentul intervenţiei armatelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia, Nicolae Ceauşescu a mizat clar pe cartea mîndriei românilor, pe vechile lor sentimente anti-ruseşti şi anti-maghiare, încît combinaţia “naţional-comunismului” (calc după “naţional-socialismul” hitlerist), cel puţin la noi, se justifică, dacă nu şi în alte cîteva cazuri, precum Albania sau – dincolo de spaţiul european – Cuba.

În sfîrşit, aş aduce în discuţie planul esenţial al limbii şi al culturii: în perioada comunistă, ele s-au menţinut în ţările despre care vorbim. Or, în spaţiile propriu-zis coloniale, imperiile şi-au impus limbile şi culturile, ceea ce condus la existenţa actuală a unei Africi francofone, a alteia anglofone, a limbii şi culturii neerlandofone afrikaans etc. etc. Nici România, nici celelalte state ale Europei Centrale n-au devenit rusofone în deceniile de “ocupaţie” comunistă.

 

Trăsături – totuşi – coloniale ale comunismului

 

Iată şi argumentele pro, în aceleaşi trei planuri:

Politic, deşi n-au fost incluse formal în Marea Uniune de la Răsărit, România şi suratele ei Central-europene n-au fost de facto independente. Centrul sistemului a rămas Moscova, de unde s-a impus – mai sever în anii ’50, mai “blînd” în anii ‘70-‘80 – “linia”. La începuturile comunismului prin părţile noastre se spunea (formulez aproximativ) că dacă cineva tuşeşte acolo sus, la Kremlin, altcineva răceşte la Bucureşti! Chiar şi relaxarea sistemului, împinsă în 1956 la Budapesta sau în 1968 la Praga pînă la limita subversiunii oficializate, a fost consecinţa nemediată a “dezgheţului” decis la Moscova. De asemenea, destructurarea “lagărului” către sfîrşitul anilor ’80 a fost urmarea politicii de perestroika şi glasnost promovată de ultimul şef al Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov. Relativa libertate, acceptarea analizei critice din interiorul regimului, transparenţa discursurilor publice au creat condiţiile emancipării care a dus la prăbuşirea sistemului. Mai mult decît atît, dependenţa de tip colonial (sau – să admitem – semi-colonial) s-a tradus pînă şi în ocupaţia militară de care ţările noastre au avut parte imediat după războiul mondial. Prezenţa contingentelor Armatei Roşii a jucat rolul unui factor de presiune şi de coerciţie politică. Din România trupele sovietice s-au retras în 1957, în timp ce în restul statelor “ocupate” au rămas pînă la sfîrşit, retrase fiind abia la începutul anilor ’90.

Şi în planul mentalităţilor se poate vorbi despre consecinţe insidioase atît ale relaţiei de subordonare faţă de Centrul comunismului mondial, cît şi ale existenţei în totalitarism. Continuă să fie reperabilă cu ochiul liber lipsa de reacţie a majorităţii populaţiei în multe situaţii, oamenii părînd dezorientaţi într-o lume nouă, în care ar trebui “să-şi ia viaţa în mîini”, “pe cont propriu”. Deceniile trăite într-un stat paternalist au lăsat urme grele, “tocind” instinctul independenţei, înţelegerea statutului şi a importanţei proprietăţii private şi alte asemenea lucruri esenţiale într-o democraţie. Altfel spus, comportamentul pasiv al multor contemporani ai noştri poate fi citit drept manifestare a unei mentalităţi colective de popor “sub ocupaţie”. De aici şi teama viscerală “de ruşi”, nu o dată exprimată public în deceniul trecut, în deplina ignorare a situaţiei actuale de la Moscova şi a evoluţiilor internaţionale, care fac imposibil un nou expansionism. Însă reflexul, cultivat vreme îndelungată, se şterge greu…

În privinţa limbii şi a culturii, se pot – de asemenea – evoca o serie întreagă de date de tip colonial. Româna, ceha, maghiara, poloneza au rămas oficiale, dar tentative de “rusificare”, de “rusofonizare” au fost, mai ales în perioada de instalare şi de consolidare a regimurilor comuniste în regiune. Imperiul a încercat pe toate căile să-şi impună cultura: au fost “exportate” către noi propaganda sovietică, realismul socialist, Donul liniştit şi tot restul. A existat în anii ’50 o editură specializată numită Cartea Rusă. Şi – iarăşi – aşa mai departe.

 

Despre utilitatea unui concept

 

Revenind la întrebare: la ieşirea dintr-o istorie în care am fost aproape “ocupaţi”, în care am suportat un regim impus din afară, de către un Centru de tip imperial, ne putem considera post-coloniali? Seamănă destinele noastre îndeajuns de mult cu cele ale fostelor colonii britanice, franceze, portugheze, olandeze? Poate fi considerat postcomunismul un post-colonialism?

Argumentele contra cred că arată destul de elocvent că adecvarea conceptului la situaţia ţărilor noastre e foarte discutabilă. Moscova a avut – într-adevăr – un comportament imperial în zona de influenţă în care şi-a putut impune sistemul, în ţările noastre au fost astfel induse unele trăsături de tip colonial (sau semi-colonial), însă nu mai mult decît atît: unele trăsături. În rest, şi anume în cea mai mare măsură, profilul societăţilor şi al culturilor noastre nu poate fi definit în termeni post-coloniali.

Nu înseamnă să respingem conceptul cu totul. După cum se vede chiar şi dintr-o asemenea schiţă de analiză a adecvării lui la realitatea noastră, însăşi raportarea la modelul colonial ne poate ajuta să ne descriem mai bine istoria recentă. Nu vom fi trăind în post-colonialism, dar sîntem cu siguranţă în postcomunism, adică într-o perioadă de “tranziţie” care lasă în urmă un anumit fel de “ocupaţie” politică şi culturală. Diferenţele specifice sînt elocvente, însă examinarea genului proxim ne poate fi utilă. E un cîmp problematic care merită explorat mai în detaliu.