Andreea Iacob

Mijloacele de manipulare în masa si cenzura gîndirii

Abstract: The article compares different types of censorship (media-based, economic, legislative, moral) in totalitarian societies and also in democratic ones, reaching conclusions about how does censorship influence or abmit thought.

Keywords: Romania; communism; censorship; totalitarian societies; theory of discourse

The basic goal of the communist system was to transform people in an army of believers without questioning. For such a plan, individuals had to be persuaded, their minds emptied and then filled with the images offered by the only available system, the communist one. The best manipulating device was the mass media, the press, the community’s most reliable institution. Offering as less information as possible, cut out of it’s context, the few media institutions, all working for the Government, succeeded in turning their “victims” in a mass of obedience. Today media censorship is less official, but maybe even more powerful and dangerous: it now works mostly on people who’s background is the lack of trust and confusion. Modern censorship, especially economical and legislative, comes again as a wall between the press and its “consumer”.

În anul 1984, DEX definea cenzura ca fiind un „control prealabil care asigura pastrarea secretului de stat; controlul prealabil exercitat asupra continutului publicatiilor, emisiunilor de radioteleviziune etc.; organ care exercita acest control.” La peste un deceniu, cuprinzator de diverse schimbari profunde, DEX-ul din 1996 da aceleiasi cenzuri urmatoarea definitie: „Control prealabil exercitat de anumite organe specializate ale unui stat asupra publicatiilor, spectacolelor etc. si, în anumite conditii, asupra corespondentei si convorbirilor telefonice; organ care exercita acest control.” Similitudinea abordarii este debordanta, dar ironia cea mai pura sta în faptul ca aceasta limitare definitionala a timpurilor noastre (neintentionînd aici a afirma ca un dictionar explicativ ar trebui sa prezinte si o istorie a termenilor), fara macar schitarea unor puncte de plecare în ratiunea existentei cenzurii si, mai ales, a efectelor acesteia, este o decupare a realitatii care calca ea însasi pe urmele cenzurii.

Existenta acestui fenomen, de-a lungul istoriei lui, dar cu predilectie în totalitarism, nu poate fi luata în discutie fara context. În ceea ce priveste Sistemul comunist, cenzura a functionat, într-adevar, ca un control, dar esenta fenomenului o constituie urmarile pe care le-a avut, la nivelul mentalitatilor. A început cu necesitatea partidului ca noul Sistem sa fie acceptat pe scara nationala si pe termen nelimitat: la un asemenea nivel intruziunea nu se putea desfasura prin forta, la nivel fizic, ci prin convingere, prin persuasiune, la nivel mental. Iar unul dintre mijloacele cu roluri bine cotate în aceasta manipulare era presa, operînd în special decuparea realitatii, si asta printr-un numar limitat de institutii de aceasta natura, pentru a se evita riscul scaparii de materiale necenzurate. Lipsa de acces a cetatenilor la informatii, cel putin la cele care vizau aspectele de ordin politico-economic ale României, începînd din anul 1945, era primul pas spre înregimentarea indivizilor-pioni, începînd cu înregimentarea gîndirii lor. Dupa aceasta golire a creierelor, echivalînd implicit cu lipsirea de constiinta, singurul Sistem social pe care pionii proaspat curatati îl aveau la dispozitie, cel comunist, devenea cel mai bun posibil, în lipsa oricarui alt sistem concurential, si, respectiv, singurul care putea umple acele creiere.

În ceea ce priveste prezentul, într-o analiza critica pe care a facut-o societatii de consum, francezul Bernard Noël propune o redefinire a acestui concept, folosind termenii Sensure – ca cenzura a sensului, si Censure – ca cenzura a textului, observînd ca, într-o lume a spectacolului mediatic, din care presa face negresit parte, cenzura a devenit mult mai subtila, a devenit Sensure. Noua cenzura priveaza de sens atît excesul imaginar, cît mai ales valorile rationale, într-o dezolanta sinonimie cu scopurile Sistemului totalitar: amorteste spiritul critic, «ocupîndu-l» cu imagini ale spectacolului.[i] Acesta este rezultatul, iar manifestarea cenzurii în presa zilelor noastre, fara a fi un fenomen controlat de o institutie anume, tine cel putin de doua aspecte: fie o limitare proprie în ceea ce priveste responsabilitatea etica (un fel de autocenzura datorata inculturii profesionale), fie forme pragmatice, de natura legislativa sau economica.

Stirile orei de comunism

Scenariul comunist, în care indivizii-pioni urmau sa joace roboticul rol al vietii lor, si care presupunea curatirea si apoi umplerea creierelor cu informatiile nou venite la putere, a fost construit dupa o structura în mare parte viabila si astazi, avînd dimensiuni în trepte, ce au evoluat în principiu de la frica la adeziune (mai mult sau mai putin schizoida).

Astfel, noaptea comunista s-a lasat pentru început asupra istoriei, care fusese rescrisa pentru ca Nicolae Ceausescu, liderul absolut, sa fie indubitabil o personalitate cu baze pure, puternice si viitor aurit; fapt care se interfera cu un amplu proiect, cultul personalitatii conducatorului, vizînd transformarea acestuia în dumnezeul Sistemului ateu.

De informatiile care priveau prezentul acelor ani se ocupa presa. Cenzurarea acestora presupunea în principal decuparea realitatii, ceea ce echivala cu  prezentarea a cît mai putine informatii de interes public si cu folosirea unor formulari laconice, fara mentionarea de date precise. În privinta contextului international, la fel erau tratate informatiile despre „tarile fratesti socialiste”; în schimb, tarile occidentale aveau parte de un alt regim, cu scopul exclusiv de a sublinia unica perfectiune a Sistemului comunist: îndeobste, materialele de presa aveau forma unor paralele trase între realizarile socialismului si aspectele strict  negative ale capitalismului. Cuvînt care, în treacat fie spus, nu este rostit foarte des în mediile românesti actuale, preferîndu-se mai degraba formula economie de piata. Tabu-urile Sistemului, conspirationiste, erau ocrotite cu sfintenie, asta pîna în momentul proclamarii lor ca secrete de stat, si deci a oficializarii situatiei lor în raport cu presa, subiect la care voi reveni atunci cînd voi vorbi despre legislatia cenzurii. Lipsa de esenta a informatiilor publicate era îmbracata stilistic într-un limbaj apropiat efectului scontat, de limitare a gîndirii si a atitudinii critice: unul cliseistic, fara nuantari, redus la un vocabular limitat, repetitiv, care insista pe formule ca forta politica conducatoare, ideologia burghezo-mosiereasca, încununare a luptei poporului, forte sanatoase etc.

Un cîine de paza castrat

Senzatia de dolce far niente, ca atitudine pe care o emanau produsele finite publicate în ziare si reviste, induceau o relaxare cenusie, pe care se miza implicit, ca început al imbecilizarii prin limitare, urmînd ca, dupa cîteva decenii de experienta a abordarilor generale, presa sa devina un instrument si mai aplicat, uneori cu roluri clar trasate. De pilda, în cazul revistei Femeia, înfiintate în 1947, aceasta publicatie devenise în anii ’80, odata cu „sporirea numarului femeilor în conducerea organelor si organizatiilor de partid, de masa si obstesti, ca directori de întreprinderi (…), în învatamînt, arta, cultura, sanatate”[ii], un organ îndreptat cu predilectie spre înregimentarea femeilor casnice în activitati muncitoresti. Colectia revistei poate fi acum vazuta ca un jurnal a re-reeducarii femeilor, prin canalizarea precisa a dragostei de patrie si eventual a fanatismului masificarii lor. Daca pîna atunci femeile fusesera doar gospodinele, mamele viitorului patriei, acum ele nu mai puteau ramîne doar atît. Iar amenintarea care plana, respectiv greseala Sistemului, era evidenta: cum propaganda cea mai de impact se facea în fabrici si uzine, unde pionii-barbatii erau curatati de murdaria gîndirii capitaliste („dusmanoase”), se întorceau mai apoi la mintea (chiar si doar putin) mai limpede a sotiilor, femeile casnice ce fusesera protejate într-o oarecare masura de tentaculele partidului. Ca un amanunt, fatada demersului o reprezenta lupta pentru egalitatea femeii în fata barbatului-sot, drept care revista ar fi actionat, chipurile, ca un impuls pentru trezirea simturilor.

            Presa, ca element-emblema al unui stat de drept, nu fusese deci desfiintata, cum de altminteri nici democratia nu fusese „abrogata”. Rolul ei a fost însa stîlcit, devenind un fel de monstru cîrpit, functionabil numai  în stricta subordine a creierului unic, al carui organ era: partidul. Daca lavajul national trebuia sa curete indivizii de spiritul civic, de buna seama ca si cîinele lor de paza trebuia fie castrat, fie ucis. S-a ales prima varianta, mult mai viabila, mai putin riscanta (toate statele evoluate au presa), dar si cea mai perversa, transformînd o institutie civica, prin natura ei, într-un instrument care sa functioneze pe invers, întru pervertirea constiintei. Iar lipsa accesului la informatii clare despre mersul lucrurilor, sustinuta de lipsa contextului real al situatiei internationale, nu putea crea decît o stare de confuzie, devenita politica de stat.

Clivaje intra- si inter-umane

Aceasta confuzie, coroborata în primii ani ai comunismului cu lipsa de încredere, a dus la aparitia limbajului dublu, a unui fenomen cu recurente puternice în privinta relatiei prezente dintre presa si indivizii care formeaza societatea civila. Rostirea adevarului numai acasa, respectiv neadeziunea la programele partidului, iar în celelalte medii, exprimarea acceptarii si chiar îmbratisarea noului Sistem, era o raportare schizoida a individului, care a dus în cele din urma la o ruptura între spatiile privat si public. Abordabila în contextul media ca separare între indivizi si presa, motivul principal fiind tocmai lipsa încrederii, aceasta îndeparatare a supravietuit revoltelor anticomuniste, prin lipsa profesionalismului si implicit a responsabilitatii cu care activeaza mass media. În ansamblu, reactia acestor indivizi „înregimentati” la demersurile civice în general, si implicit reactiile la revolte, ca expresie a unei coagulari civice de cea mai puternica anvergura, nu poate fi decît de respingere necontrolata, civicul devenind un referent al spatiului public. Or, acest aspect, sustinut de limitarea gîndirii critice, confera o posibila explicatie diferentei de perceptie asupra Revolutiei din ’89, pe de o parte, si a fenomenului Piata Universitatii, pe de alta parte, în cazul masei de mijloc, a „maturilor” care se împotriveau de pe margine demonstrantilor din ’90. Daca în cazul Revolutiei tinta care trebuia înlaturata era singulara, clara si palpabila, Nicolae Ceausescu, cerintele si modul de formulare a acestora depaseau bariera de perceptie a „pionilor”, de unde si renasterea lipsei de încredere si a unei distantari extreme. „Probleme fundamentale, din punct de vedere filosofic, erau total ignorate în numele «adevarului absolut» propovaduit de ideologii comunismului.”[iii]

În al doilea rînd, confuzia (ca element indus) si vocatia ridicatului din umeri (ca bagaj propriu) au schimbat raportarea indivizilor-pioni la Sistem, intervenind participarea, adeziunea. Cu atît mai mult cu cît „cineva spunea ca secretul viabilitatii unui sistem ca al nostru este ca promite putere.”[iv] Iar raspîndirea acestei puteri, în special în mîinile celor lipsiti de pregatire si deci neprofesionisti, avea un rol articifial, dar cu dublu efect: pe de o parte, recunostinta vesnica (si manifestarea acestei recunostinte) a celor care „niciodata n-au crezut ca vor ajunge…”, iar pe de alta parte, folosirea acestui strat de populatie pe postul unei saltele tîmpe, care amortizeaza si lasa fara replica eventualele nemultumiri din partea indivizilor înca neînregimentati. De altminteri, în acest context al accesului si al exercitarii puterii îsi gaseau loc singurele forme de atitudine critica a „pionilor”: fie autocritica, fie deconspirarea celorlalti pioni care nu-si faceau datoria.

Acesta era/este, deci, portretul robot al individului modelat de Sistem, relatia lui cu presa si cu ideea de profesionism.

Cenzura moralului

Ca lipsa cenzurii este aspru resimtita în zilele nostre, si posibil regretata, e un fapt evident în ceea ce priveste relatia dintre presa si politica, la fel de prezente fiind si urmele de sinonimie cu practicile amintite mai sus. Pilda cea mai la îndemîna si mai relevanta o constituie reactia lui Adrian Nastase la dezvaluirile „armaghedonale”: aducerea în spatiul public a unor tabu-uri care ar putea pata imaginea atît de fin lustruita, eventual pentru viitoarele alegeri, a fost un examen mult prea greu pentru premier, drept care l-a picat.

Un alt exemplu al repetarii efectelor pe care le viza cenzura comunista îl reprezinta (din pacate pentru buna intentie a realizatorului) cîteva momente din emisiunea lui Stelian Tanase de pe Realitatea TV (din 13 iunie 2002), avînd ca tema fenomenul Piata Universitatii si pe Marian Munteanu ca invitat. Trei elemente frapante în discutia publica dintre doi intelectuali, ambii participanti la fenomenul ce a durat aproape doua luni în 1990. Prima. Întrebarea realizatorului: Se stie cine i-a chemat pe mineri la Bucuresti? Raspunsul lui Marian Munteanu: Nu, dar acum nici nu mai conteaza. A doua. De ce au fost chemati minerii, din moment ce multi dintre demonstranti se retrasesera dupa alegerile din mai si, oricum, fortele oficiale de ordine intrasera deja în Piata? Raspuns: A fost o gafa politica. Cei care ajunsesera la putere nu scapasera însa de pornirile specifice puterii comuniste din care, se stie bine, proveneau. Trei: De ce a refuzat Iliescu dialogul, dupa ce anuntase ca îl accepta? Raspuns: A fost o neîntelegere. Întrebare ajutatoare: Nu din cauza camerei de filmat? Raspuns: Da, eu voiam sa proiectam în Piata înregistrarea întîlnirii cu Iliescu, de aceea aveam camera, dar nu, nu din acest motiv nu a mai avut loc dialogul.

Mai întîi, discursul lui Iliescu din 14 iunie 1990 catre mineri, prin care le multumeste ca au dat raspuns „chemarii noastre” si alte cîteva înregistrari video sînt dovezi deloc discrete ale faptului ca prima putere politica democratica de dupa ’89, si respectiv liderul acestei puteri, Ion Iliescu, i-a chemat la Bucuresti pe mineri. Ca aceasta atitudine ar fi fost doar efectul unei reminiscente de spirit comunist, si deci o gafa politica, este iarasi o concluzie de suprafata. Varianta acestei reprimari sîngeroase ca lectie pentru cei care în viitor ar îndrazni sa mai recurga la asemenea revolte, tot ca reminiscenta a regimului cu cenzura oficializata, este probabil o interpretare mult mai conforma cu spiritul si intentiile vechiului si noului regim. În privinta motivului pentru care dialogul mult dorit nu a mai avut loc, si a importantului rol pe care l-a avut camera de filmat, vorbesc tot înregistrarile video. Tot ca un amanunt, ca fundal al acestor discutii s-au folosit cîteva dintre înregistrarile de la mineriada din ‘90. Chiar si imagini cu Marian Munteanu care era batut, pe rînd, de zeci de mineri.

În privinta pozitiei lui Marian Munteanu, trecerea acestuia din tabara victimelor în cea a calailor, dincolo de libertatea unei alegeri personale, repeta modelele „rosii”: un telespectator cu vagi informatii despre fenomenul luat în discutie, trebuie sa fi ramas cel putin confuz, nu doar în privinta faptelor, ci si a interpretarii lor. În ceea ce-l priveste pe Stelian Tanase, ca realizator al unei emisiuni de televiziune (fara a-i compara pozitia cu cea a lui Marian Munteanu), faptul de a nu fi amintit macar lucrurile evidente pe care invitatul sau le-a eludat, chiar fara vreo intentie de manipulare din partea moderatorului, tin din pacate de lipsa profesionalismului jurnalistic, din pacate mai ales pentru cazul atît de sensibil al istoriei prezente si al adevarului despre un fenomen moral ca Piata Universitatii, cu sanse din ce în ce mai slabe de a se repeta.

În aceasta privinta, a principiilor care schiteaza responsabilitatea jurnalistica, pasul înainte al presei românesti este extrem de discret, iar oferirea unei baze pentru (re)facerea spiritului critic si mai apoi civic al indivizilor este implicit aproape inexistenta. „Teoriile imperativului divin si fundamentele metafizice ale normelor au devenit problematice la un secol distanta de Darwin, Freud si Einstein. Multi teoreticieni cred ca orice pretentie despre adevar este imposibila dupa J. Derrida si M. Foucault”.[v] Dar relativizarea si liberalizarea relationala ale prezentului, de care aminteam în introducere, nu pot echivala, în special într-un context ca cel din România, cu refuzul unor norme etice. Structura emisiunilor informative, prin îmbinarea stirilor de interes public cu cele de spectacol mediatic (fara a insinua totusi ca numai stirile de interes public ar avea acceptul normelor etice), si forma standardizata de prezentare a informatiilor, cu variatii extrem de subtiri în functie de importanta pe care o prezinta, sînt exemple formale ce nu pot provoca decît haos în mintea publicului de presa, disproportii false si, oricum, o lipsa totala a contextului si a sistematizarii. Dincolo de aceste aspecte, care, în caz de profesionalism, ar avea ca finalitate provocarea unei atitudini critice reale, respectarea normelor care tin de responsabilitatea jurnalistica are un rol esential si în trecerea de la receptarea pasiva a materialelor de presa la cea activa, în masura în care individul dispune, la rîndul lui, cel putin de energie si interes, o asemenea schimbare de niveluri presupunînd „declansarea unui angrenaj în care curiozitatea noastra de cunoastere sa se conjuge cu disponibilitatea noastra de a modifica universul personal al reprezentarilor, printr-o noua atitudine”[vi].

Cenzura legislatiei

Înainte de 1949, organul de cenzura din România era Directia Presei si Tipariturilor, care functiona în subordinea Ministerului Artelor si Informatiilor. În ’49 însa, sub considerentul ca institutia era învechita si trebuia deci perfectionata, printr-un Decret al Consiliului de Stat aceasta era transformata în Directia Generala a Presei si Tipariturilor (DGPT) si subordonata direct Comitetului Central al Partidului Comunist si Consiliului de Ministri[vii]. Din aproximativ aceleasi considerente, un Decret din 1975 horara înfiintarea Comitetului pentru Presa si Tiparituri, care urma sa fie desfiintat în 1977 (pentru ca astfel sa se instaleze autocenzura). Pe lînga aceste modificari de ansamblu, numai în primii trei ani de functionare a DGPT-ului apar aproximativ sapte Hotarîri ale Consiliului de Ministri, reînnoind mereu atributiile care îi reveneau si pe care Consiliul avea puterea sa le administreze. Toate aceste revizuiri dovedesc, daca mai era nevoie, importanta pe care o avea buna instrumentare a informatiilor.

Constitutia României de dupa ’89 a adus, formal, o specificare clara: cenzura de orice fel este interzisa (Art. 30, alin. 2). Acelasi articol prevede faptul ca libertatea de exprimare a gîndurilor, a opiniilor sau a credintelor si libertatea creatiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sînt inviolabile. Cu o „exceptie”: libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata particulara a persoanei si nici dreptul la propria imagine (alin. 6). Acest prim exemplu de contradictie, fara macar precizarea unei deosebiri între situatiile în care persoana este una publica sau nu, da contextul unui cadru legislativ restrictional, în care delictele de opinie, de pilda, tin de domeniul penalului. Comparatia poate fi facuta cu principiile Curtii Europene în privinta libertatii de exprimare, respectiv în problema posibilitatii guvernelor de a limita discursurile presupus calomniatoare. Doua asemenea principii edifica lucrurile:

1. Rolul proeminent al presei în informarea opiniei publice asupra chestiunilor de interes public si functia sa de cîine de paza al societatii indica faptul ca presa trebuie sa aiba o anumita libertate atunci cînd comenteaza asupra unor chestiuni de interes public/ politic.
2. Limitele criticii acceptabile sînt mai largi în privinta personalitatii politice sau a organismelor guvernamentale, decît pentru persoanele particulare. 

Aceste exemple, de fapt derivate ale mult mai vechiului principiu american FOIA (Freedom of Information Act), si care reprezinta bazele apararii libertatilor împotriva legificarii restrictionare, sînt cu totul îndepartate de practica româneasca. În absenta unei legi a presei, care ar fi asigurat cenzurii un loc din nou oficializat, Codul Penal este cel care sanctioneaza aceasta breasla. Nu numai amenintarea cu închisoarea în schimbul afirmarii unor opinii, ci mai întîi încadrarea juridica rezuma o restrictionare cel putin dezolanta. Articole din C.P. ca cele privitoare la insulta (205), calomnie (206), ofensa adusa autoritatii (238) sau ultraj (239) reglementeaza situatii care, într-o societate cu adevarat democratica, sînt lasate cel mult în seama codurilor deontologice. Si asta fara a comenta amanunte legate de redactarea acestor reglementari, cum ar fi de pilda cazul Art. 238 C.P., în spatele caruia se pot ascunde pîna si cei mai de jos functionari publici. Lezat abuziv, dreptul la expresie al jurnalistilor (respectiv dreptul cetatenilor de a fi informati), prin limitarea legislativa la care e supusa, este la ora actuala înca un element democratic din România urmarit de un nor negru. Iar singura schimbare ce se arata este o proaspata Ordonanta de Urgenta a Guvernului, din 23 mai 2002, care propune, printre altele, eliminarea pedepsei cu închisoarea pentru insulta si abrogarea Art. 238. Cum probabil aceasta problema va fi din nou supusa discutiilor doar peste multi alti ani, mult rîvnita libertate a presei nu a cîstigat nimic, principial, decît o amînare si o îmbunatatire mai mult sau mai putin valoroasa.

Cu tot acest cadru legal limitativ, relatia dintre societatea civila si presa nu poate exista în mod real decît pe baza încrederii, iar aceasta este direct dependenta de profesionalismul si implicarea institutiilor media. Cu atît mai mult cu cît schimbarea nu poate avea loc decît la nivelul individului. Si în aceasta schimbare, la fel ca în pervertirea urmarita de Sistemul comunist, un rol nemijlocit îl are presa, si mai cu seama responsabilitatea pe care trebuie sa si-o asume în acest context, indiferent de feliile de realitate pe care aleg sa le prezinte, într-un act care s-ar putea finaliza într-un exercitiu de gîndire.

Note