Rita Jedenak
Mareşalul Tito în România (1946, decembrie)
Vizita mareşalului Iosip Broz Tito în România a avut loc în perioada 17-19 decembrie 1947 (înainte de conflictul cu Moscova!), cu ocazia semnării „Tratatului de prietenie, colaborare şi ajutor mutual între Regatul României şi Republica Federativă Populară Jugoslavă”, un tratat care avea ca scop consolidarea relaţiilor româno-iugoslave, pornind de la colaborarea internaţională în toate domeniile. În această perioadă, Tito se bucura încă de imaginea unui om legendar, cu putere de convingere dobândită ca partizan, un om iubit de mase, dar adept – în limite flexibile – al politicii lui Stalin. Vizita la Bucureşti a mareşalului a fost consemnată printr-o culegere a discursurilor sale rostite cu această ocazie, apărută în anul 1947 în Bucureşti (Mareşalul Tito în România. Ministerul Informaţiilor), un comunicat de propagandă despre vizita delegaţiei guvernamentale iugoslave în România şi prin textul Tratatului de prietenie, semnat între Petru Groza pentru Regatul României şi Mareşalul Tito pentru partea iugoslavă.
În lucrarea de faţă mi-am propus să analizez sub aspect conţinutistic discursurile mareşalului Tito rostite cu acest prilej, pentru că ele ne dau un indiciu despre orientarea sa politică flexibilă în raport cu U.R.S.S.-ul, conflictul deschis cu Moscova având loc abia în 1948.
În timpul vizitei în România, mareşalul Tito a ţinut cinci discursuri:
– în gara Mogoşoaia;
– la Asociaţia de prietenie româno-iugoslavă;
– la dejunul oferit în cinstea lui la Cercul Militar;
– cu ocazia marii adunări populare din Piaţa Victoriei şi
– la şedinţa festivă de la Adunarea Deputaţilor, după discursul lui Mihail Sadoveanu.
În discursul din gara Mogoşoaia mareşalul se adresează atât marii mase, cât şi conducătorilor, folosind un limbaj neelevat, pe înţelesul tuturor. Părea să fie un om simplu, venit din popor. Ideea principală a discursului este că orice naţiune are parte de soarta pe care şi-o clădeşte cu propriile sale mâini: „căci numai popoarele care au luat puterea în mâinile proprii au dreptul să vorbească despre soarta lor, pot fi fericite şi pot colabora sincer cu alte popoare. ” E de menţionat aici faptul că Tito rosteşte în acest discurs cuvântul „popor” de 26 de ori. Destinul geopolitic şi ideologic pare a fi, în concepţia sa, elementul-cheie care-i leagă pe români de iugoslavi. Despre „Tratatul de prietenie”, semnat nu numai cu România, dar şi cu celelalte state din spaţiul de influenţă pro-moscovită, Tito afirmă: „Nu este o întâmplare că tocmai popoarele din răsărit construiesc dârz, fără a lua în seamă piedicile, o pace adâncă şi trainică. (…) După terminarea acestui război, şi-a făcut loc aici în răsărit democraţia populară, popoarele din aceste ţări – slave sau nu – au întins mâna unul celuilalt, ferm hotărâte ca vechea istorie să nu se mai repete. (…) Noi vrem să încheiem aceste alianţe, să întărim unitatea dintre popoarele răsăritene ca să creem posibilităţi mai avantajoase victoriei păcii şi democraţiei în lume. ”
Pentru Tito, denumirea de „popor” nu înseamnă doar populaţia în sine, ci şi calităţile morale de care fiecare naţiune dă dovadă „în momente de încercări grele”. În discursul de la Asociaţia de prietenie româno-iugoslavă, Tito glosează în continuare despre importanţa rolului pe care „poporul” îl joacă în istoria unei naţiuni: „Problema activităţii în scopul adâncirii legăturilor prieteneşti, nu este desigur numai o problemă de guvern, ci o chestiune a popoarelor însăşi”. El insistă şi aici asupra ideii de comunitate, şi asupra faptului că puterea de a schimba ceva în viaţa unei naţiuni se află în mâinile popoarelor, nu ale guvernelor.
Astfel, în discursul ţinut la Cercul Militar, el vorbeşte de o aşa-numită frăţie a popoarelor, a cărei dovadă clară este chiar „Tratatul de prietenie”: „El doreşte să realizeze în chip definitiv şi în modul cel mai hotărât o năzuinţă plămădită de-a-lungul secolelor: aceea ca popoarele din Răsărit să nu se mai simtă ca nişte vecini faţă de alţi vecini, ci ca nişte fraţi alături de alţi fraţi”.
Discursul respinge ferm ideea, larg răspândită în Occident, că în Răsărit s-ar forma „un bloc slav sub egida Uniunii Sovietice“, ba mai mult, mareşalul vede în U.R.S.S. un exemplu bun pentru convieţuirea mai multor etnii: „Priviţi spre U.R.S.S., priviţi câte popoare sunt acolo şi cât de armonios trăiesc ele. De ce aceste popoare pot să trăiască atât de armonios?” Răspunsul îl dă el însuşi: „(…) fiindcă au realizat egalitatea între toate naţiunile, fiindcă au înfăptuit o ordine socială în care fiecare cetăţean se bucură de toate drepturile care se cuvin ca om şi ca individ”, iar singura modalitate de a şi atinge acest ideal este, pentru Tito, „să ne construim pacea noi înşine”. Ideea continuă: „Popoarele noastre au puterea în mâinile lor şi-şi făuresc viitorul lor fericit. (…) Am luptat şi am obţinut ce este al nostru”.
Cum observăm din regia acestor luări de cuvânt, Tito se prezintă ca un comunist adevărat. Simplitatea cu care se adresează maselor confirmă crezul lui în rolul direct pe care popoarele îl joacă în crearea destinului unei naţiuni, de unde accentul pe conceptul de „frăţie a tuturor”. Convingerea lui politică sintetizează un pacifism popular: „noi ne unim fiindcă ştim ce-a fost în trecut, ne unim ca să fim singuri stăpâni la noi [ideea cea mai importantă], ne unim ca să luptăm pentru crearea păcii”.
În discursul din Piaţa Victoriei, Tito subliniază din nou cât de crucial ar fi ca orice naţiune să-şi ia soarta în propriile sale mâini: „Numai popoarele care sunt libere din punct de vedere naţional, libere din punct de vedere social, care au toate drepturile democratice şi formează adevărata lor democraţie populară, numai astfel de popoare pot să încheie acorduri între ele şi să creeze raporturi de prietenie, ce le dau posibilitatea dezvoltării în toate direcţiile”. Concepţia sa democratică asigură „fiecărei naţionalităţi toate drepturile naţionale şi o deplină dezvoltare culturală”, ceea ce constituie baza pentru stabilirea unor relaţii culturale fireşti, armonice între naţiunile răsăritene. Nu subordonare faţă de Moscova, ci ideea frăţiei între egali guvernează gândirea mareşalului de dincolo de Dunăre: frăţia dintre popoare este, de altfel, sunt sintagma-cheie în majoritatea discursurilor sale.
În discursul rostit cu ocazia şedinţei festive a Adunării Deputaţilor – poate cea mai importantă luare de cuvânt dintre toate cele amintite – , mareşalul revine asupra ideii de prietenie între cele două naţiuni, română şi iugoslavă, dar sugerează că aceeasta se concretizează, în ambele cazuri, în state multinaţionale: „Aş vrea să arăt în câteva cuvinte cât de important este ca reprezentanţii poporului să fie, în momentul când poporului i-a fost hărăzit, pentru a spune aşa, să se conducă el însuşi, cu adevărat uniţi, căci numai unitatea poporului, numai unanimitatea aspiraţiilor sale, numai unitatea programului pentru realizarea unui viitor mai bun, pot fi garanţii pentru o viaţă mai bună într-un Stat, mai ales într-un Stat cu mai multe naţionalităţi”. Tito revine aici asupra ideii unităţii într-un perimetru multicultural, convieţuirea mai multor naţiuni în acelaşi spaţiu geografic, aşa cum este în cazul României, fiind, în opinia lui, un exemplu demn de urmat şi pe plan internaţional.
Exigenţa libertăţii, menţinerea valorilor naţionale pe plan internaţional, unitatea ideologică a poporului sunt de asemenea idei des întâlnite în discursurile mareşalului: „Atunci când luptăm în arena internaţională pentru pace, pentru o pace dreaptă, nu cerem nimănui ceea ce nu ne aparţine; dorim însă să fim lăsaţi în pace şi nu vom permite nimănui să se amestece în afacerile noastre. Vrem să ne organizăm viaţa aşa cum cere interesul imensei majorităţi a poporului. Pentru atingerea acestui scop noi ne-am unit.”
Nicăieri, un cuvânt despre Kremlin (cu excepţia elogiului pentru multiculturalitate) sau despre vasalităţile politice şi ideologice preconizate de către Stalin. Dar până la 1948 mai sunt doi ani…