Anca Muntean
Maestru vs. Discipol în opera lui Carlos Castaneda
Pe tot parcursul cărţilor sale, Carlos Castaneda face referire la iminenţa unei schimbări majore, care era prefigurată în fiecare element al vieţii sale. Universul său pare să nu-şi mai fie autosuficient, aşteptând parcă impulsul prielnic care să-l îndrepte în direcţia cea bună: Era ceva în mine care cerea o rearanjare a vieţii mele. Această nevoie de a re-aranja lucrurile din viaţa mea îmi era familiară. O mai simţisem şi în trecut, dar, apoi, trecuse în stare latentă. (Castaneda, R 2003, 98). Ocazia apare sub chipul unui bătrân indian Yaqui, a cărui simplă prezenţă modifică modul în care Carlos se vede pe sine. Comportamentul lui don Juan Matus devine prilej de analizare a propriului său comportament. O simplă privire de-a indianului este de ajuns pentru a declanşa procesul de introspecţie al lui Castaneda: Mi-era ciudă că-i spusesem tot felul de bazaconii şi că fusesem privit de acei ochi remarcabili. (Castaneda, R 2004, 16). Treptat, Carlos devine ucenicul lui don Juan, fiind foarte interesat de tot ceea ce defineşte spaţiul acestuia, mai ales de utilizarea şi manipularea plantelor halucinogene. Dacă la început este atras profesional de universul ciudat al vrăjitorului, locul antropologului va fi curând luat de către curiozitatea occidentalului care devine martorul unor experienţe ciudate.
Privind în urmă, Carlos Castaneda mărturiseşte că şi-a început ucenicia cu don Juan în iunie 1961. De fapt, alegerea lui ca discipol a fost un proces lent şi dificil, deoarece indiciile care determinau alegerea ucenicului erau mult mai numeroase şi absconse: … decizia finală privitoare la cine putea să înveţe, să devină un om al cunoaşterii era lăsată în seama unei puteri impersonale care era cunoscută de don Juan, dar se afla în afara voinţei sale. (Castaneda, R 2004, 189). Aşadar, nu maestrul îşi alege discipolul, ci puterea îl aduce pe ucenic în calea învăţătorului său. Alegerea acestuia va fi apoi determinată de semne precise ca modul de compartimentare al fibrelor luminoase sau intensitatea culorii oului luminos ale ucenicului, dar şi de reacţii neobişnuite ale naturii (citite în zborul păsărilor, plantele halucinogene, etc). Cel ales era considerat special, deoarece avea deschidere către lumi care erau cu totul inaccesibile oamenilor obişnuiţi. De altfel, alegerea iniţială era riguros supravegheată, pe tot parcursul uceniciei apărând semne ale puterii care îşi dădeau acordul sau dezacordul în privinţa continuării învăţăturilor şi care dictau drumul care trebuia urmat de către discipol. Astfel, manipularea abilă a unor indicii şi sugestii îi permit lui don Juan ghidarea corectă a comportamentului lui Carlos. Laurence Delaby subliniază faptul că, în cadrul comunităţilor de şamani tunguşi, candidatul este ales de către un spirit care îl obligă să devină şaman. Candidatul nu învaţă niciodată singur, el fiind în permanenţă instruit de către unul sau chiar mai multe spirite. Dacă şamanii tunguşi îşi consfiinţesc candidatul în prezenţa întregului clan reunit, înainte ca acesta să-ţi înceapă ucenicia, don Juan îl va aduce abia mai târziu pe Carlos în faţa celorlalţi membrii ai grupului său de vrăjitori.
Vom analiza în continuare modul în care este nuanţată relaţia dintre maestru şi discipol în cărţile lui Carlos Castaneda. Fiecare volum aduce în faţa cititorului noi amănunte care clarifică detaliile volumului precedent, în final toate volumele fiind parte integrantă ale aceleiaşi cărţi mari, care cuprinde între coperţile sale istoria devenirii lui Carlos Castaneda.
Învăţăturile lui Don Juan, primul volum semnat de Castaneda (apărut în anul 1968), insistă asupra începuturilor uceniciei sale, caracterizată, în mare parte, prin imposibilitatea de a-şi întelege raţional învăţătorul. Carlos va afla cu surprindere că, atât don Juan cât şi învăţătorul şi binefăcătorul acestuia s-au aflat, la rândul lor, în aceeaşi dificultate, nereuşind să asimileze învăţăturile primite decât în timp. Atât nagualul Julian (învăţătorul lui don Juan), cât şi nagualul Elias (învăţătorul nagualului Julian) au întâmpinat aceleaşi dificultăţi şi au urmat aceleaşi etape pentru a deveni oameni ai cunoaşterii.
Transmiterea informaţiilor este influenţată de tonul vocii maestrului (blând, prietenos, aspru, batjocoritor), care se schimbă în funcţie de reacţia ucenicului şi de gradul de implicare al acestuia în procesul de învăţare. Prezenţa lui don Juan devine necesară pentru Carlos, uimindu-l permanent prin schimbarea de viziune despre lume pe care i-o propune: Găseam că felul său de a fi era foarte liniştitor, iar simţul umorului superb; dar dincolo de toate, simţeam că există o substanţă tăcută în acţiunile sale, o consistenţă care mă uimea pur şi simplu. (Castaneda, R 1995, 11). Blândeţea companiei sale îi va fi mereu un ghid de nădejde, mai ales în perioade tulburi. Iniţierea potenţialului discipol devine dificilă în momentul în care acesta trebuie să se supună regulilor: Ucenicul e o persoană care luptă să-şi clarifice şi să-şi reînvie legătura cu spiritul, mi-a explicat el (don Juan). O dată reactivată legătura, el nu mai este ucenic, dar pînă atunci, pentru a-şi urma calea, are nevoie de un scop puternic, care, bineînţeles, lipseşte. Aşadar, el îi îngăduie nagualului să-i furnizeze scopul, iar pentru aceasta e nevoie să renunţe la propria-i individualitate. Iată în ce constă dificultatea. (Castaneda, R 2000, 55).
Metodele prin care un ucenic devine un om al cunoaşterii se transmit din generaţie în generaţie, fiecare nagual (conducător al ucenicilor) fiind obligat să instruiască la rândul său un viitor nagual, ducând în acest mod taina cunoaşterii mai departe, oferindu-şi sie şansa de a deveni un om liber tocmai prin asigurarea continuităţii liniei de vrăjitori. Deşi nagual asemeni lui don Juan, învăţătorul acestuia mai era numit şi diablero, termen folosit exclusiv de către indienii din Sonora, Mexic, denumind o persoană malefică ce practică magia neagră şi poate să se transforme într-un animal – o pasăre, un câine, un coiot sau orice altă fiinţă. (Castaneda, R 2004, 17). Ceea ce îi apropie pe aceşti diableros de don Juan şi de discipolii acestuia este faptul că fiinţele astea au propriile lor legi şi una dintre ele este că un diablero trebuie să transmită secretul unuia din familia lui. (Castaneda, R 2004, 19).
Ucenicul nu este deloc un personaj pasiv, care ascultă atent toate prelegerile maestrului, ia notiţe şi le învaţă cuminte până la întâlnirea viitoare. Ucenicului îi sunt întinse tot timpul capcane pentru a putea lua o atitudine corespunzătoare, de luptător în faţa necunoscutului care ia formă sub ochii lui. Acest necunoscut se materializează de câteva ori în vrăjitoarea La Catalina (metamorfozată, la rândul ei, în pasăre, câine sau chiar luând înfăţişarea lui don Juan), care, prin măiestria ei extraordinară îl ameninţă pe Carlos astfel încât el trebuie, chiar şi fără ajutorul lui don Juan, să-şi apere viaţa. Aflăm mai târziu că, de fapt, don Juan făcuse un fel de înţelegere cu La Catalina pentru a-şi testa discipolul. Oricum, atacurile acesteia, chiar dacă regizate, dezvăluie prin violenţa lor pericolul de moarte în care se află ucenicul care ripostează cu nesiguranţă în faţa tainelor ascunse ochilor obişnuiţi. Trucurile de acest gen, chiar dacă mărturisite mai târziu lui Carlos, nu scad cu nimic importanţa atribuită gestului: Trucul la care se referea era unul din momentele cruciale ale uceniciei mele. Avusese loc cu mulţi ani înainte, dar totuşi era atât de proaspăt în memoria mea, ca şi cum s-ar fi întâmplat atunci. Prin manipulări artistice, don Juan m-a forţat la o confruntare directă şi înspăimântătoare cu o reputată femeie – vrăjitor. […] Don Juan mi-a exploatat frica de acea femeie, ca să devină o motivaţie pentru continuarea uceniciei mele, afirmând că trebuie să învăţ mai multe despre vrăjitorie, ca să pot fi în stare să mă apăr şi singur de faptele ei magice. Rezultatul final al trucului său a fost atât de convingător, încât am simţit sincer că nu aveam alte resurse decât să învăţ cât mai mult posibil dacă voiam să rămân în viaţă. (Castaneda, R 1995, 41–42). În astfel de momente, Carlos îşi aduce aminte de învăţăturile lui don Juan, precum şi de cuvintele acestuia, potrivit cărora omul se îndreaptă spre cunoaştere treaz, cu teamă, cu respect şi cu convingere absolută: Nimic pe lumea asta nu ni se face cadou şi orice învăţătură trebuie dobândită pe o cale dificilă. (Castaneda, R 2004, 34). Toate aceste capcane întinse ucenicului nu fac decât să-i dezvolte capacitatea de a face faţă provocărilor care apar pe drumul dificil al luptătorului. Discipolul trebuie să fie tot timpul ademenit şi păcălit, prin tot felul de metode elaborate, inducându-i-se astfel dorinţa de a continua: …numai un excentric şi-ar asuma misiunea de a deveni om al cunoaşterii din propriul îndemn. Un om inteligent trebuie să fie păcălit pentru a face asta. (Castaneda, R 1995, 41).
Neputinţa de a continua este una din etapele integrante ale uceniciei. Carlos însuşi îşi întrerupe ucenicia în septembrie 1965. Al doilea volum al lui Castaneda, Cealaltă realitate insistă asupra acestui aspect, nuanţând motivele care l-au determinat pe Carlos să ia această decizie. Efortul extraordinar pe care îl presupune metoda de învăţare folosită de don Juan, pierderea certitudinii pe care o are despre veridicitatea vieţii normale, dar şi viaţa prea dezlânată şi lipsa de echilibru îl conving pe Carlos că renunţarea este cea mai bună opţiune. Va reveni asupra deciziei luate în momentul în care realizează că viaţa lui poate continua doar dacă se reîntoarce pe drumul ales cu inima. Don Juan îl sfătuise de nenumărate ori să îşi aleagă un drum cu inimă pentru a fi întotdeauna la maximul posibilităţilor. Carlos reîncepe astfel, cu mai mult curaj, lupta împotriva duşmanilor simbolici ai viitorului luptător: frica, luciditatea, puterea şi bătrâneţea, dar şi lupta cu sine, cu raţiunea sa împovărătoare.
Altă lecţie importantă dată ucenicului este dobândirea inaccesibilităţii: să fii inaccesibil înseamnă să te atingi de lumea din jurul tău cu economie. (Castaneda, R 2003, 90). Inaccesibilitatea îl va face pe discipol mai deschis în faţa realităţilor ascunse, mai predispus la descifrarea tainelor lumii înconjurătoare, mai dornic de a privi lumea printr-o stare de conştiinţă schimbată. Lucrurile aparent absurde capătă sens în momentul perceperii lor în timpul unei stări schimbate de conştiinţă: Când lumea este pe dos, noi suntem în picioare, dar când lumea este în picioare, noi suntem pe dos. Acum, când noi şi lumea suntem în picioare, credem că suntem pe dos… (Castaneda, R 2003, 281).
Învăţătura despre umilinţă este necesară viitorului războinic – călător. Pentru ca discipolul occidental să înţeleagă necesitatea umilinţei, privită ca mod de existenţă, don Juan face referire la umilinţa nativă a indienilor. Şi totuşi, umilinţa unui luptător este demnă şi nu are nimic în comun cu cea a unui cerşetor oarecare. Ea se naşte din puterea personală câştigată cu mari eforturi, se dobândeşte treptat şi este nepreţuită pentru fiecare om al cunoaşterii.
Ucenicia presupune chiar mai mulţi maeştrii, cu funcţii diferite. Alături de învăţător, discipolul este îndrumat şi de către binefăcător, ale cărui îndatoriri nu sunt mai puţin importante decât ale maestrului. Binefăcătorul aduce detalii explicative ucenicului, de cele mai multe ori demonstrându-şi măiestria în faţa uimită a acestuia. Dacă don Juan este învăţătorul lui Carlos, don Genaro este ″binefăcătorul″ său, înspăimântându-l de fiecare dată cu jongleriile sale. Foarte rar se foloseşte de cuvinte pentru a-şi ademeni ucenicul, deoarece toată arta sa constă în reprezentare, fiind absolut convins de faptul că acţiunile sale transmit toată experienţa manifestată. Don Genaro era, fără îndoială, adeptul acţiunii, pentru că un om al cunoaşterii trăieşte prin acţiune, nu prin ceea ce gândeşte despre acţiune, nici gândindu-se la ce se va gândi după ce va termina acţiunea. (Castaneda, R 1995, 112). Insistenţele lui Carlos de a explica fiecare gest al lui Genaro din punct de vedere raţional îl privează pentru vreme îndelungată de bucuria împărtăşirii unor astfel de experienţe ieşite din comun. Îndatoririle celor doi profesori converg, în final, spre acelaşi scop: deschiderea totală a ucenicului înspre lumea vrăjitorilor. Dacă învăţătorul re – aranjează viziunea discipolului despre lume, schimbându-i din interior modul de a o percepe, binefăcătorul va acţiona din exterior asupra modalităţilor în care i se prezintă acestuia lumea. ‘Deranjarea’ percepţiilor iniţiale nu conduce la distrugerea totală a acestora, ci doar la nuanţarea lor, sensibilizând fiecare detaliu al lumii înconjurătoare. De-a lungul uceniciei, schimbările percepute de către Carlos (în modul său de abordare a lumii), se produc foarte lent, dar irevocabil. El îşi surprinde adesea detaşarea faţă de acţiunile oamenilor ajungând, fără voia lui, la oprirea dialogului interior şi chiar la oprirea lumii, trăsături esenţiale ale vrăjitoriei lui don Juan. Dar până să ajungă acolo, ucenicul are de urcat mai multe trepte – calităţi, fiecare dificilă şi provocatoare în acelaşi timp: stăpânirea de sine, disciplina, răbdarea şi alegerea momentului potrivit. Povara cea mai teribilă de înlăturat pe drumul cunoaşterii rămâne diminuarea importanţei de sine, posibilă doar cu ajutorul inventivităţii.
În momentele hotărâte de către maestru, ucenicului îi sunt transmise învăţături destinate exclusiv părţii sale stângi. Ca don Juan să-mi poată împărtăşi învăţăturile sale pentru partea stângă, era necesar să intru într-o stare unică de claritate perceptuală, cunoscută drept conştiinţă elevată. Pe parcursul anilor cât am fost cu el, m-a adus în repetate rânduri în această stare, prin intermediul unei lovituri aplicate cu palma în partea de sus a spatelui. Don Juan mi-a explicat că, într-o stare de conştiinţă elevată, ucenicii se pot comporta aproape la fel de natural ca în viaţa de zi cu zi, dar se pot concentra cu o forţă şi o claritate neobişnuită. Totuşi, o calitate inerentă a conştiinţei elevate este aceea că nu poţi să-ţi aminteşti în mod obişnuit de ea. Ceea ce transpare într-o asemenea stare face parte din conştiinţa de zi cu zi a ucenicului numai printr-un uriaş efort de recuperare. (Castaneda, R 1999, 10).
Dispariţia lui don Juan de pe pământ nu reduce cu nimic din importanţa care îi este atribuită. El continuă să fie prezent în mijlocul ucenicilor prin învăţăturile sale, care capătă neîncetat sensuri noi: …don Juan schimbase cursul vieţii mele în mai bine. Evaluasem iar şi iar ceea ce făcuse el pentru mine şi concluzia fusese întotdeauna aceeaşi. El îmi adusese libertatea. (Castaneda, R 1998, 109). Atât Juan Matus, cât şi Genaro Flores rămân continuatorii unei tradiţii bazate pe autodisciplină şi având practici extrem de rafinate. Ei sunt practicanţi impecabili ai artei lor, impecabilitatea fiind una din trăsăturile definitorii ale luptătorului. Don Juan îi mărturiseşte lui Carlos că impecabilitatea nu este altceva decât folosirea corectă a energiei. (Castaneda, R 1999, 29).
Ultimul volum semnat de Carlos Castaneda, Latura activă a infinităţii (apărut în anul 1998) aduce pentru prima dată în faţa cititorului un alt fel de maestru, mai degrabă ştiinţific decât spiritual, fiind parte integrantă a vieţii academice a antropologului Castaneda. Admirator declarat al profesorului Lorca, Carlos se ghidează pentru un timp după ideile aparent inovatoare ale acestuia. Însă, puse faţă în faţă, lumea profesorului Lorca nu este îndeajuns de convingătoare şi de veridică faţă de spaţiul spiritual dezvăluit de don Juan. Totuşi, Lorca rămâne un ghid ştiinţific pentru Carlos, deşi pentru o perioadă redusă în timp. Lumea lui don Juan, cu toate diferenţele ei de percepţie, îşi are logica ei internă. Mai mult decât atât, Carlos se vede în imposibilitatea de a nu reacţiona în faţa unor concepte atât de revoluţionare: …precizia lui don Juan în prezentarea conceptelor sale mă speria înfiorător. Eficienţa sa îmi apăruse ca dogmatism. (Castaneda, R 2003, 312). Analizând din interior sistemul de cunoaştere al lui don Juan, Carlos Castaneda observă că acesta este atît de bine stabilit, încât nu era posibil ca ea (cunoaşterea) să fie deformată în vreun fel. (Castaneda, R 2004, 191). Prin urmare, ucenicul era, pe drept cuvânt, elementul care focaliza învăţăturile lui don Juan. (Castaneda, R 2004, 226). În mod paradoxal, ştiinţa lui don Juan va deveni pentru Carlos coerentă abia după mulţi ani de la începerea uceniciei. Provocarea continuă va ghida, în final, discipolul înspre cunoaşterea absolută în căutarea căreia a pornit cândva.