Cette étude est le commencement d’un chapitre tiré d’un travail, d’assez longue haleine, sur Liberté et Censure en Roumanie. Commencements. Il s’agit d’une étude d’histoire des idées, dans un domaine très peu fréquenté et étudié. On y part d’une étude assez poussée des sources de l’époque, peu connues et en général ignorées.

Le texte porte sur les commencements de l’idée de liberté en Moldavie, depuis ses premières attestations et ses prolongements aux 16,17 et 18 siècles. Au début, la liberté était conçue comme l’expression d’une volonté spontanée, libre, sans entraves. Les premières tentatives de l’idée laïque de la liberté et de la tolérance deviennent ainsi possibles. D’une portée de plus en plus grande, cette idée marque, en même temps, l’ouverture vers le monde occidental.

Aux 17 et 18 siècles la liberté entraîne l’apparition de l’esprit critique qui devient de plus en plus organisé, caractérisé par: analyse rationnelle, comparaison des sources, soumission aux exigences étiques. En un mot: écrire selon la vérité et surtout, se pliant seulement aux exigences de la conscience morale de chaque chroniqueur. La liberté devient ainsi la condition indispensable de tout exposé historique, fiable, honnête et objectif. La conscience moldave (et roumaine) fait ainsi un pas décisif vers la modernité.

 

 

Ca am avut o traditie incipienta de gândire libera si înainte de secolul 18 (ca în Ardeal) o dovedeste si cazul Moldovei, cu unele deschideri surprinzatoare pentru epoca. Deosebirile sunt totusi importante. In Ardeal, disciplina si rigoarea sunt mult mai mari. Un început de reflexie teoretica îi asigura, mai ales, o neta superioritate. In Moldova, ca si în Muntenia de altfel (dupa cum vom vedea), a existat o mai multa -sa-i spunem – “relaxare”. Afirmarile libertatii si vointei libere au fost, aproape totdeauna, spontane, disconinui, incon- trolabile, neorganizate, lipsite de o adevarata sistematizare,

In plus – si acesta este aspectul cel mai caracteristic – este vorba doar de manifestari strict individuale. Fara “rezonanta” sociala, fara adeziune colectiva, ca în Ardeal. Nici în acest caz ea nu trebuie exagerata. Dar, oricum, forta de polarizare a ideii de libertate a fost, în provincia de peste munti, mult mai accentuata. Daca în  Tarile românesti a existat  (sau ar fi existat) o mai mare “libertate” ( dupa unii observatori ), în schimb, în Ardeal, solidaritatea sociala în jurul ideii de libertate a fost mult mai mare. Ceea ce, din punct devedere social, politic si ideologic, este mai impotant. Tarile românesti n-au cunoscut niciodata ordinea centralizata, disciplina birocratizata si efectele unei legalitati, fie si minime, însa reale. Urmarile, sub unele aspecte, se pot observa pâna azi. “Legea” se confunda, de fapt, în Tarile românesti, cu vointa Domnitorului. Iar acesta numai “liber” nu era decât în actele de domnie interna. Avea numai un statut de “Bey” turcesc, deci supus ordinelor sultanului, de “pasa du doua tuiuri”. Nimic mai mult. Pasa. comandantul cetatii Hotin, limita frontierei de nord a imperiului turcsc, avea….trei.

 

Vointa libera

Constiinta vointei, alegerii si gândirii libere a existat cu secole înainte, chiar daca atestarile documentare sunt putine, sporadice si discontinui. Dar concludente. Dupa un observator german, în secolul 16, în Moldova, exista o “deplina libertate”. Inchinarea la turci s-a facut de a “noastra bunavoire” (1669), ceea ce chiar turcii recunosc: “Altii (respectiv românii) s-au supus de buna voie, voi ati fost cuceriti cu armele”. Nu este, bine înteles, o… invitatie la libertatea si independenta politica. Dar distinctia dintre cucerire si acord pacific, încheiat liber, merita a fi retinuta.

Intervine si o nuanta noua, de cea mai mare importanta pentru evolutia culturii române. Cititorul începe sa fie îndemnat sa citeasca selectiv sau nu (carti, traduceri, manus- crise) conform principiului “cine precum îsi va fi voia asa va face”. Reactia personala în fata oricarui text începe, în felul acesta, sa devina nu numai posibila, dar si permisa, legitima. O întreaga pedagogie a lecturii începe sa se configureze prin aceasta incipienta “liberalizare”.

 

Laic, profan, toleranta

 

O deosebire esentiala de Ardeal consta în respectul, disciplina si supunerea fata de normele bisericii. Ea n-are în Tarile românesti nici pe departe taria legaturilor teologice cu un centru sau altul al cresinatatii. Legaturile cu Patriarhia de la Constantinopol erau mult mai slabe si mai lipsite de autoritate decât cele cu biserica romana si cultele protestante. Invatamântul laic, al scolii grecesti, era- cel putin în parte- o realitate. N-au lipsit nici polemicile pe tema influnetelor protestante ( Ciril Lukaris, Meletie Sirigos, Coridaleu etc.). Invatamântul laic grecesc nu este recunoscut în Iasi, de pilda.. Bine înteles, reactiile dogmatice, riguros ortodoxe, nu au lipsit nici ele. La Antim Ivireanu, într-o faza ulterioara, surprindem chiar un moment de iritare: “De ce se amesteca între ale noastre?” ( este vorba de disocierea dreptate laica/religioasa). Dar chiar Cazania lui Varlaam (1643) urmarea sa fie “spre întelesul oamenilor”. Scoasa, cu alte cuvinte, de sub autoritatea exclusiva a limbii sacre slavone, ulterior grecesti. Avea totusi notiunea “ereticilor din vremea de acum”. Dimpotriva, dupa cum spune si Simeon :tefan, în prefata la traducerea Noului Testament (1648) “cuvintele trebuie sa fie ca banii”. Deci, de circulatie “laica”, utila, intensiva. Evident , textele de mai sus sunt doar simple indicatii de orientare ale caror tendinte se intensifica.

Nici notiunea de “eretic” nu are în Moldova acea aura de damnare eterna, de extirpat prin orice mijloc, precum în zonele de intens prozelitism religios. Chiar daca “trusitii” inspira oroare (text din 1416, Moldova) catolicii sunt nemultumiti, în secolul 17, în continuare, de toleranta acordata “ereticilor”. Doar codurile Caragea si Callimachi, pentru a nu mai vorbi de Privila lui Matei Basarab, au o mentalitate propriu-zis toleranta. Totusi, de o represiune brutala, sângeroasa, de tip “închizitie”, nu se poate vorbi. si autoritatea de stat, foarte relativa, si cea bisericeasca si, mai ales, psihologia generala, permisiva si toleranta a poporului român, faceau imposibila orice regim autoritar si eficient represiv.

 

Deschidere spre apus

 

Merita semnalate, în sfârsit, si unele mici, intermitente, dar fecunde deschideri “occidentale”, în ciuda izolarii impuse de intoleranta imperiului otoman. Ele sunt totusi mult mai putin puternice decât în Ardeal. Influenta poloneza, catolica, apuseana prin însasi esenta sa, a fost activa în Moldova în tot secolul 17, Numele, cel putin, ale unor clasici antici au fost cunoscute. Ca si unele traduceri (din greceste sau sârbeste: Alexandria ori Istoria Troadei). Sub Vasile Lupu, unii profesori greci de filozofie, au tinut lectii la scoala de la Trei Ierarhi. Iar acestia erau la curent cu noile curente de gândire din occident, precum Ciril Lukaris si altii. Cu totul inedita, adevarata “premiera absoluta” este mai ales preocuparea lui Despot Voda – un aventurier cu experienta occidentala – de a se face cunoscut în publicistica apuseana sub numele de “Jacques Heraclide, dit le Despote”. Avea chiar si visuri de independenta, de libertate “nationala” (am spune în termeni moderni ”demagogice”): “Dorinta mea nu e alta decât sa eliberez aceasta tara a mea (sic) de “tirani”. Acest gen de publicitate va fi reluat si, uneori, intensificat abia de fanarioti. Incepe în felul acesta sa se descopere o realitate politica noua. Presa occidentala confera legitimitate, prestigiu si autoritate.

 

Secolul 17

Libertatea vointei

Desi o cercetare atenta si în adâncime a acestei teme lipseste înca, se poate afirma – sprijiniti pe suficiente indicii – ca notiunea de libertate, respectiv a vointei, a colectivitatii etc. este într-adevar prezenta în Moldova, în secolul 17 (si chiar mai înainte). Este o reactiune spontana, normala, fireasca, lipsita de orice teoretizare. De altfel, la cest stadiu, si imposibila si inutila. Este o simpla continuare a unui reflex si spirit traditional, bine înradacinat. Ca un Petru Movila, în 1691, sa-si îndemne compatriotii: “Pentru libertatea patriei si a supusilor sai sa lupti barbateste”. Intr-o versiune din 1700, din Floarea Daruri- lor (Fiori di virtü) se exprima, la fel, aceeasi idee de “libertate” (“ca sa fie slobod”).

Notiunea de “sobozenie” era, de altfel, de uz curent. Inclusiv în sens de “libertate religioasa”, de “lege sloboda” (precum în “toata Fiandra si Englitera”). Miron Costin, care face aceasta mentiune – chiar daca în sens reprobativ – poate fi considerat ca primul ( sa-i spunem ) “analist” român al ideii de libertate conditionata si limitata de starea de necesitate. Respectiv de obstacole si “constrângeri”, în sensul Spinoza ( Etica, partea I,VII)s “Iara nu sînt vremurile supt cîrma omului, ce bietul om supt vremi”. Fapt nu lipsit de importanta: ideea necesitatii se relativizeaza si se nuanteaza, dupa cum vom vedea, pe parcurs. Ea se apropie progresiv de acceptia moderna a notiunii de “critica”, în toate sensurile cuvântului.

Aparita spiritului critic

 

Nu este, credem, o exagerare afirmatia ca aparitia spiritului critic reprezinta adevarata originalitate a culturii moldovenesti în secolul 17. Inceputurile “spiritului critic” românesc, din aceasta perioada, începe sa dateze. O contributie însa modesta, discon- tinua, ocazionala, fara îndoiala, dar reala. Ea nu a fost pusa niciodata în adevarata sa lumina. Iar esenta sa teoretica, de mari si profunde perspective, cu atât mai putin.

Evident, nu lipsesc nici în acest caz precursori. Ceea ce dovedeste înca o data ca instinctul gândirii libere este o mare si permanenta realitate. Gândirea medievala a cul-turilor învecinate o exprima de altfel cu destula claritate. Cronica notarului anonim. Faptele ungurilor reactioneaza înca din secolul 13 împotriva “povestilor false ale taranilor” sau “cîntarea  guraliva a drumetilor”, ceea ce ar fi “foarte nedemn si rusinos”. Prin urmare, este mult mai bine sa se afle “adevarul în mod deosebit din descrierea sigura a scrierilor si din interpretarea clara a faptelor istorice”. Un izvor românesc posterior, despre “legenda descalecarii pravoslavnicilor crestini”, are limpede conceptia dovezilor convingatoare documentare (element esential al spiritului critic) “precum adevarat se vede ca iaste scris în toate hrisoavele tarii”. Ideea de “adevar” verificabil obiectiv constituie un element esential al procesului “critic”, preocuparea noastra de baza.

Primii cronicari moldoveni au prin reflex – am spune de “bun simt” si luciditate – aceeasi reactie. Ea nu este motivata si cu atât mai putin teoretizata. In compilatia cunoscuta  sub numele de cronica lui Gr. Ureche, se strecoara, în mai multe rânduri, ideea îndoielii, a scepticismului prudent în afirmarea si preluarea unor afirmatii istorice. Ele nu au, în esenta, nici o importanta. dar atitudinea fata de acceptarea sau respingerea lor are. Simeon Dascalu pare a fi un spirit, daca nu sceptic, în orice caz elementar prudent. O afirmatie (oarecare) “poate fi adevarata”. Dar nu este si sigura. Axinte Uricarul pare sa aiba mai multa încredere în izvoarele poloneze: “letopisetul lesesc….poate fi mai adevarat”. Insa, atentie, în astfel de cazuri litigioase este necesar “aicea sa socotim” (adica sa supunem informatiile folosite unor analize rationale, ceea ce- pentru epoca noastra – este semnificativ). Când vine vorba despre Despot Voda, “cronicarii aleg care le-au scris”. “Aicea nu se potrivesc la poveste cronicarii lesesti”. Intervine deci si principiul selectiei critice al izvoarelor, ceea ce constituie, la fel, pentru epoca respectiva, o atitudine inovatoare notabila. In orice caz, o documentare prudenta si insistenta este recomandabila în astfel de împrejurari: “cui va trebui sa stie mai cu adevarat, acolo sa citeasca si va afla” ( este vorba de cronicarul lesesc).

Acelasi spirit este infuz în întreaga compilatie cronicareasca si, în mod sigur, în paragrafele ce pot fi atribuite cu certitudine lui Grigore Ureche. In principiu el se declara un spirit scrupulos si (nuanta noua) etic. Isi ia precautia “sa nu ma aflu la cuvinte desarte ci de dreptate”. Mai mult decât atât: el se declara în profund dezacord cu cei ce “au scris, mai mult din basme si din povesti ce au auzit unul de la altul”. Un sanatos scepticism ( generator a ceea ce azi am numi “auto-cenzura”) îl anima: daca omul, de multe ori, nu poate sa spuna ”asa pre cale tot pre rînd, cele ce vede cu ochii sai si multe sminteste…dara lucruri vechi si de demult de s-au rasuflat atâta vreme de ani ?” Intervine, în plus, înca un principiu al spiritului critic incipient: al comparatiei izvoarelor, în speta “letopisetul cel moldovenesc” si cel “lesesc”. Doar cel moldovenesc “arata cu adevarat”, în timp ce cronicarii poloni, uneori, se contrazic între ei. Simeon Dascalu scoate în evidenta si o astfel de situatie.

Din aceasta perioada începe sa apara – în cronicele românesti si judecatile morale – distanta critica fata de abuzurile si chiar erorile domniilor. Un paragraf din acelasi Simeon Dascalu exprima si aceasta psihologie: Nacazanie, adica învatatura si certare celor mari si puternici. Monument mai important decât pare la prima vedere. Incepe disocierea – esentiala – între “istoriografia” oficiala, de curte si cea libera, independenta, particulara. Spiritul critic nu poate sa apara si sa se dezvolte efectiv decât în aceasta ambianta, fie si potential “libera”, relaxata. “Adevarul” printilor si al oamenilor de rând poate sa nu coincida. Ceea ce nu este însa nici “pacat”, culpa sau lipsa de respect. Ideea este exprimata si cu alt prilej în secolul 17 ( text din 1659).

Inca un aspect nou se cere semnalat si subliniat. In Moldova apare si un început de “etica” a libertatii de judecata si a spiritului critic. El alege nu numai între adevar si eroare, ci de fapt între “bine” si “rau”, notiuni care încep sa coincida. Un exemplu caracte- ristic este oferit de Miron Costin, cronicarul moldovean cu cea mai puternica personalitate a secolului 17. “Predoslovia” la De neamul Moldovenilor poate fi considerata un adevarat “manifest” al responsabilitatii morale a judecatii istorice, “ca scrisoarea este un lucru vecinic. Când ocarasc într-o zi pe cineva, iaste greu a rabdas dara în veci tu vei da seama de ale mele câte scriu”.

Dar nu numai atât. Spiritul critic îsi asociaza, prin Miron Costin, înca doua virtuti importante: dreptatea si adevarul. Ne mentinem în aceeasi sfera etica a exigentelor riguroa- se, putin (si chiar deloc de cele mai multe ori) invocate ca relatarile istorice anterioare. Constiinta responsabilitatii scrisului începe sa devina o realitate: “iara dreptatea socotind nu pociu scrie în alt chip”. Este o conditie esentiala a obiectivitatii istorice. Ea nu are nevoie nici de flori de stil, deoarece adevarul, care o exprima, “nu totdeauna are nevoie de vorbire aleasa, el se multumeste cu cea mai simpla povestire”. Se exprima în mod direct, “nu cauta cuvinte. ci spune ce stie”. Intervine o reactiune spontana, directa, a constiinei sau doar a bunului simt. Stilul este patriarhal. Principiul de baza ramâne solid, valabil si actual.

Un început de analiza rationala (chiar daca nu înca în sensul secolului 18) con- solideaza aceeasi reactie critica. Mai întâi, când Miron Costin afirma ca “biruit-am gîndul” (deci reflexiv, legitimare rationala), el se revendica de la motivatii profunde: “iaste inimii durere” (revolta simtului moral, în primul rând). Dar si reflexia personala interiorizata, introspectiva are rolul sau: ” a scrie multa vreme la cumpana a stat cugetul nostru”. Este enuntat principiul îndoielii profunde alungata (sau consolidata) prin confruntarea necesara si fecunda cu alte opinii. De unde marea importanta a “soltnicilor” care “vorovind o treaba, sa framinte cu voroava lucrul si unul una, altul alte raspunzind sa lamureste lucrul care este mai spre îndemâna”. Intarirea “parerii cu voroava si alte pareri” este deci esentiala. In sfârsit, este necesara experienta personala în primul rând de visu: “Iara vederea  singura den toate aseaza într-adevar gîndul nostru, si ce se vede cu ochii nu încape sa fie îndoiala în cunostinta”. Miron Costin face apel, în repetate rânduri, la constatarile sale personale de mare dregator al statului. Reactie de cronicar empiric prin definitie.

Mistificarea, fictiunea culpabila, influentata în spirit partizan devine pacatul de moarte al obiectivitatii critice în termenii definiti mai sus. Este ceea ce Miron Costin exprima printr-o sentinta morala grava: “nemica nu strica credinta asé celora ce scriu letopisetele ca fataria, când veghe voia unuia si coboara cu hula altuia… iara dreptatea socotind nu poci scrie în alt chip”.20 A scrie “fara fatarie” devine la Miron Costin o adevarata obsesie. A falsi- fica adevarul, a mistifica, a inventa, a pune fictiunea înaintea realitatii faptelor este pacatul de moarte al spiritului critic. De unde respingerea hotarâta, dispretuitoare, foarte insistenta, a “basmelor” si “scorniturilor”, ”buiguite scripturi si desarte”.

Exemplul tipic este oferit de Alexandria, executata în repetate rânduri si fara mila. Suntem înca departe, foarte departe, de mentalitatea estetizanta a secolului 20, care se complace în elogiul fictiunilor frumoase. Un “pozitivism” oricât de arid (“toate acestea sunt basme sunt povesti”) este preferabil unei inventii mincinoase, profund mistificatoare, adesea calomnioase si violent tendentioase. Miron Costin vâneaza astfel de “poveste” si “basme” si la cronicarii anteriori, mult mai putini exigenti, ca Simeon Dascalu si Mihail Calugarul. Expresiile sale se dovedesc tipice: “nu este de crezut” sau “concluzie gresita”. Suntem la la faza când pe plan european, un Bossuet scria fara nici o inhibitie pe un exemplar din Malebranche (Recherche de la vérité) trei cuvinte: nova, pulchra, falsa. N-am ajuns înca (deceptie!) la moda metaforelor critice, calinesciene, gen : Creanga – “un bivol de geniu”, Conachi – un “Petrarca ras în cap” etc. Nova ca nova. Dar falsa cu certitudine. Cât priveste pulchra este inutila orice controversa pe aceasta tema. Se stia înca din evul meu ca de gustibus non disputandum.

Secolul 18

 

In linii mari, revin aceleasi idei care-si fac aparitia înca din perioada Inceputuri si a secolului 17. :i totusi, în secolul 18 moldovenesc, peisajul ideologic începe sa se schimbe. Nivelul este mai scazut în primul rând din cauza absentei lucrarilor teoretice. Cu exceptia lui D. Cantemir, ele sunt inexistente. In plus, nu numai (ca în Ardeal) unele idei – cum ar fi libertatea religioasa si cea national-sociala – nu au nici pe departe acelasi ecou social, dar – în genere – ideile tind sa se personalizeze si, într-un anume sens, chiar sa se “occidentalizeze”. Este, fara îndoiala, urmarea influentei culturii gercesti, tot mai influenta în perioada fanariotilor. Unii domnitori fanarioti, dupa cum vom vedea, deosebit de culti si cu un vadit spirit al relatiilor culturale internationale, introduc un continut si chiar un “stil” nou în initiativele lor culturale. In timp ce, în Ardeal, cultura este tot mai centralizata si birocratizata, în Moldova ea depinde foarte mult de initiative individuale. Imprejurare demna de atentie.

Formele libertatii

Instructiva, în primul rând, pentru ilustrarea acestui proces, este evolutia ideii de libertate, esentiala, nativa, devenita traditionala. Ea trece de la formele cele mai simple si elementare la procese intelectuale de o anume complexitate. “Libertatea vointei” este invocata în mod frecvent în împrejurari variate de viata, începând cu o banala donatie: “de nimeni siliti si asupriti, ci de a noastra buna voie am orînduit” (1731). Un început de intelectualizare este oferit de unele asezaminte didactice, precum cel din 1716, al lui Hrisant Notara: “scoala ca sa învete cine ar vrea fara de plata”. Nuanta “democratica” nu poate sa ne scape. Unii elevi “nu au de gând sa se faca dascali” (spudaios). Li se recunoaste deci implicit o deplina libertate de spirit. In acelasi sens este conceputa si o reforma a lui C. Mavrocordat: “Asisdere au mai facut scoali de învatatura si latinesti si arapesti si au dat stire tuturor nasilor în toata tara ca sa-si aduce copiii la învatatura la scoala, ca sa învete orice limba le-ar fi voia, pentru ca sa se afle oameni învatati si în pamîntul nostru al Moldovei”. Se înregistreaza si nuanta confesiva, care ascunde o amara deceptie. Corespondenta lui D.Cantemir cu Petru cel Mare (o scrisoare din septembrie 1721) este o buna dovada în acest sens: “Am venit in Serviciul Majestatii Voastre cu inima deschisa si de buna voie, chemat fiind de manifeste Majestatii Voastre pentru folosul general al crestinatatii”. Nu lipseste, în sfârsit, nici spiritul de independenta si chiar de nesupunere, care sfideaza vointa Domnului. Miron Costin ar fi replicat într-o împrejurare oarecare: “ori sa fie voia Mariei Tale, ori sa nu fie, noi nu vom lasa casele sa le ieie tatarii”. Este un reflex ce se întâlneste ulterior si la alti cronicari, unii naivi, dar cu aceeasi constiinta spontana a libertatii de exprimare. Pieirea vornicului Manolachi Bogdan si a spatarului Ioan Cuza (1788) este prezentata (si, într-un fel, scuzata) astfel: “De aceasta întîmplare/Aratare voi sa fac/Macar nu fie pe plac !”  Libertatea de exprimare începe sa-si asume riscuri pe fata.

Când revendicarea libertatii de expresie se face în numele gustului personal, al libertatii de compunere si redactare sau al lecturii libere – pentru a nu mai vorbi de con- stiinta etica fara pata, care-si permite orice îndrazneala – percepem repede subiectivitatea opiniei sau a initiativei personale. Atitudini mai mult decât legitime. Intr-o forma savuros-naiva apare -sa-i spunem – chiar si psihologia greu analizabila a “imperativului categoric”. El se exprima doar si nu-si motiveaza deciziile. De altfel, nici nu poate. Intr-una dintre  Pildele filozofesti (1713) se face chiar o astfel de afirmatie: cei fara vina “vorbesc cu îndrazneala si slobod”. Un exemplu, am spune “clasic”, al revendicarii acestei subiectivitati legitime este mai ales al lui I. Neculce despre ale sale O sama de cuvinte: “Deci cine va citi si le va crede, bine va fi, iara cine nu le va crede, iara va fi bines cine precum îi va fi voia, asa va face”.

Libertate de spirit absolut remarcabila. Dincolo de orice dogmatism si canoni- zare. O reîntâlnim în diferite împrejurari asociata ideii de lectura si de compunere, de-a lungul întregului veac. Notiunea lecturii libere “de zabava”, posibila “numai la vremi slobo- de”, este revendicata în 1786. Un cronicar de la începutul secolului, ca N. Costin îsi asumase de altfel riscurile adevarului (preluat prin traducerea sa din limba latina a operei lui Antonio de Guevara Reloj de principes atunci când da expresie aceluiasi principiu, în Ceasornicul Domnilor. Cronica Ghiculestilor. Istoria Moldovei între anii 1695-1754 nu respecta constrângerea cronologiei stricte. Isi revendica chiar dreptul naratiunii libere si “de curiozitate”. Principiul libertatii începe deci sa determine o naratiune istorica mai flexibila. Ceea ce va tine de epicul literar propriu-zis, atunci când patrunde progresiv în sfera fictiunii.

Dezvoltarea spiritului critic

 

Prin dezvoltarea spiritului critic, a carui aparitie se constata înca în secolul anterior (si chiar mai înainte), constiinta libertatii parcurge în Moldova o noua si importanta etapa. si fata de formele sale ardelene se observa deosebiri semnificative. Gândirea libera tinde sa se interiorizeze si sa se personalizeze. Atunci când spiritul critic face o alegere sau respinge o idee, o informatie, o judecata el devine tot mai mult o problema de constiina per- sonala. Procesul intelectual se dovedeste tot mai complicat si el evolueaza, privit de sus, în trei directi : specializare, legitimare teoretica si radicalizare progresiva. Parcurgem o faza decisiva a maturizarii constiintei libertatii moldovenesti si, implicit, a întregii culturi române. Cronologia stabilita de G.Ibraileanu în Spiritul critic în cultura româneasca (1909) apare mult depasita si anacronica.

Stabilirea adevarului istoric devine preocuparea de baza. Studiul izvoarelor istorice se transforma într-o îndoiala metodica si, la nivelul epocii, sistematica. Nimic nu dovedeste mai bine acest salt calitativ decât atitudinea fata de evenimentele istorice a doi contemporani. Ceea ce la I. Neculce, în O sama de cuvinte era doar o îndoiala de bun simt natural privitoare la evenimente nu îndeajuns de bine atestate, la D.Cantemir apare preocuparea confruntarii si a înterpretarii istorice orientata de reguli, poate mult spus “canoane”. Ea este evidenta si deschis afirmata atât în Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor cât si în opera scrisa în limba latina, Istoria cresterii si descresterii curtii otomane (1714-1716). Se resping “izvoarele tulburi” si se cauta “marturia scriitorilor indigeni”. Moment important al trecerii de la cronica traditionala (în buna parte memoralistica:  “povestirea, “istorisirea” în termenii Cronicii Ghiculestilor) la studiul istoric metodic. El este preocupat sa distinga adevarul de eroare, în cautarea unei certitudini, cât mai bine documentata.

Obiectivul esential al spiritului critic: descoperirea, afirmarea si apararea adevarului nu este, totusi propriu-zis, un aspect specific profund inovator al secolului 18. El era destul de bine cunoscut înca din secolul anterior, cu precursori notabili. Dar intervine o anumita evolutie. Oricât de personalizat a fost spiritul critic, la Miron Costin de pilda, el avea înca o nuanta etica vizibila, de responsabilitate personala a afirmatiei si judecatii istorice. Predomina, de fapt, spiritul critic nativ, liber, spontan, neteoretizat, reactie elementara de respingere a constiintei. Documentul suprem era, de fapt, marturia informatorilor onesti: “Boierii batrâni, “oamenii vechi si batrâni”, care pastrau memoria nealterata a faptelor, desi “în letopiseti nu sunt scrise”. Lectura critica nu era nici ea complet necunoscuta. Dovada adnotarile lui Dosoftei pe cronografe grecesti. Unele traduceri posterioare subliniau, la fel, disocierea esentiala a spiritului critic adevar/minciuna (B. Gracian, Critil si Andronius, 1794, cap.6 ).

Tipica pentru mentalitatea “adevarului” cronicaresc în secolul 18 este Predos- lovia lui I.Neculce, la Letopisetul Tarii Moldovei, unde “precum s-au tîmplat, cu adevar s-au scris”. Foarte pretuita este si memoria personala a istoriei traite “ca au fost scrisa în inima sa”. D. Cantemir face un pas important mai departe. El invoca nu “numai iubirea de adevar” dar si libertatea de critica: “Iubirea de adevar se opune si ma împiedica a lauda lucruri pe care dreapta judecata îndeamna sa le critic”. Scrupulele etice nu sunt totusi suficiente. Este nevoie de “dreapta judecata”, definitia spiritului critic în conceptia secolului 18. D. Cantemir nu are numai notiunea “voii slobode”, a “voii slobode obicinuite”, inclusiv a “voii cea sloboda a scriitorilor si bogata voroava a retorilor”, dar si a posibilitatii si chiar a necesitatii de a o corecta atunci când face o eroare. Ideea apre înca în Divanul… (1698, III,1): “Socoteala dreapta si întreaga pre gresitoarea pofta sa o stapâneasca”. Prin spirit critic liber se ajunge la adevar, care devine pentru istoric o obligate suprema si, în acelasi timp, o obsesie. D. Cantemir se confrunta cu aceasta problema esentiala mai ales când scrie despre istoria românilor, în Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor, ultima sa opera. Ea sintetizeaza, într-un fel, întreaga experienta a vietii sale stiintifice. El disociaza în mod radical între “basme” si “istoria adevarata”. Iar descrierea starii de spirit a istoricului ideal echivaleaza cu o adevarata profesiune de credinta: “Sufletul odihna nu poate afla pâna nu gaseste adevarul, carele îl cearca oricât de departe si oricât de cu truda i-ar fi a-l nimeri”. Sunt rare, chiar foarte rare în epoca, astfel de confesiuni patetice.

In sprijinul spiritului critic sunt invocate, în sfârsit, în secolul 18, doua argumente noi, prin care primeste o puternica legitimare. Se face apel, în primul rând, la ideea de rati- une, chiar daca nu în sens cartezian. D.Cantemir vorbeste doar de “socotiala mintii mele” (Divanul, I, 24), a omului rational, “scotocitoriu”, care poate face totusi si erori. Pâna acolo, încât, în Metafizica (Sacro-Sancte Indepingibilis Imago) el tine sa ne puna în garda împotriva “întunericului ratiunii”.36 Caci, în filozofia epocii, pe care o cultiva D.Cantemir (Van Helmont, Wissovatius), nu ratiunea este facultatea suprema ci intelectul, în sens de facultate superioara a cugetarii discursive. Ratiunea are doar puterea de a demonstra o experienta despre ce se stia deja. In cultura greaca, dominanta în perioada fanariotilor, ratiunea, argument invocat tot mai frecvent, are un sens primordial ontologic-metafizic, de cunoastere suprema. Tratatul Despre ratiunea dominanta (Bucuresti, 1688), atribuit pe atunci lui Josephius Flavius, în traducerea (foarte laborioasa) lui N.Milescu, Pentru singurul tiitoriul gînd, o defineste ca “minte cu cugetare dreapta” si, în acelasi timp, ea poate porunci tumultului sa taca”. si mai precis se exprima cronicarul grec Petru Depasta: “Omenirea condusa foarte nemerit de cîrma îndreptatoare a ratiunii ce rezida în ea, precum opineaza graiul filozofic”. Este facultatea umana naturala suprema, “ordonatoare”, “ratiunea cea sanatoasa, care are dreptul sa prescrie el legi”. Ea comanda deci si “liberului arbitru”. Se asigura, în acelasi timp, echilibrul interior, opus “sburdarilor nerationale si anormalelor pasiuni”.

In acelasi spirit se recomanda si preocuparea de a descoperi adevarul prin analiza rationala. Bunul simt, intuitia personala si inspiratia divina nu mai sunt suficiente. Despre un început de analiza rationala se poate vorbi, cum am vazut, înca din secolul anterior. Intr-un schimb de idei cu C.Mavrocordat, unul dintre numerosii “învatati greci”, care s-au perindat si în Moldova în aceasta perioada, M.A.Katsaitis, este cât se poate de explicit. Când ne aflam în fata unor numeroase opinii, multe dubioase, metoda cea mai indicata este de a le prezenta pe toate “apoi de a alege pe cea mai probabila, adica pe acele ale cuvintelor unui contemporan sau mai credibil, acesta fiind stilul si metoda tuturor istoricilor”. Astfel de idei despre libertate si spirit critic, bine disciplinat, circula în ambele tari românesti, si în Muntenia dupa cum vom vedea.

 

 

* Capitol din cartea cu acelasi titlu. In volum, toate referintele necesare. De asemenea în Prefata  si capitolul metodologic: Un nou reper: istoria ideilor toate precizarile despre  obiectivele urmarite si metoda de realizare.