Vlad Roman

 

 

Jim Morrison cu don Juan faţă în faţă

 

 

 „I am the lizard king

I can do anything”

Jim Morrison

 

Un timp liturgic păgân, un spasm ocular tind să se instaureze o dată cu vocea lui Jim Morrison. În faţa masei de oameni care-l privesc el declamă hipnotic: How many of you know they are alive? How many of you know they are really alive? (Oliver Stone, 1991). Ceea ce reformulează demersul iniţ­ial al formaţiei spre un misionarism nu lipsit de faimă şi strălucire. Un şaman de rit tradiţ­­ional devine astfel o stranie combinaţie între vindecător, păstor de turmă, protector, şi, simultan, şaman-luptător pentru propria lui cauză.

Reconstituirea puterii şamanice ţine de schimbarea direcţiei interesului. Şamanul clasic se interpune între clanul său şi lumea de dincolo ca mediator, catalizator activ, capabil să genereze echilibru. Puterea sa constă în principal în capacitatea de a fiinţa ca potir, spaţiu de transmisie inteligent: în caz de boală, acest şaman merge în lumea de dincolo şi, eroic, reordonează lucrurile spre un sens mai bun. El este deci (vrăjitor, mistic, sau nu) un bun al tribului pentru că protejează şi delimitează. Cu cât şamanul este mai puternic, cu atât tribul trăieşte mai înfloritor: o proporţie directă ce nu mai poate fi aplicată în cazul lui Juan Matus, benefactorul lui Carlos din volumele lui Castaneda. Aici şamanul s-a reorientat; înstrăinat de trib, el se întoarce spre el însuşi şi sondează (câteodată aproape fizic) pro­priul sine. Binele gintei este înlocuit cu libertatea proprie individului, dornic să ajungă la starea de graţie în care să poată transcende lumile cunoscute de el. „Să dai târcoale Vulturului şi să fii liber este o îndrăzneală supremă” (Castaneda, 1998, 298) afirmă dona Soledad, pentru că se arborează pe logica internă a unei astfel de concepţii, condusă continuu de nevoia de a evita, de a străpunge moartea, fie cea din tonal, fie, măreţ, cea rezultată din înghiţirea sinelui de către Vultur.

Conceptul de putere devine aici mult mai nuanţat. Şamanul tradiţional creştea în putere cu cât cont(r)acta mai eficient lumea de dincolo. O seamă de caracteristici de di­plo­mat lucid pot fi aşadar atribuite acestui şaman, fapt care-l suprapune peste varii com­por­tamente de regăsit în banalitatea zil­nică, uşor recognoscibile deci pentru privi­torul profan. Soarta sa ţine de iniţiere şi nu incubă taina necunoscutului. Puterea îi este, de aceea, identificabilă cu natura actelor sale. Forţa agricultorului este sinonimă (deşi, într-adevăr, pe alt plan) cu forţa mistic-cinegetică a şamanului. Don Juan se raportează la nagual cu un alt tip de putere. El diso­ciază spontan: „‘voinţa’ este mult mai cuprinzătoare decât ‘raţiunea’ ” (Casta­neda, 1995, 120) şi reclădeşte astfel o altă epistemă a puterii. Pornind de la paradigma tonal-nagual, cele două puteri se construiesc suprapunându-se, dar mizând scopuri dife­rite. Raţiunea este, după don Juan, o racor­dare dogmatică la lume, un mod cuminte şi călduţ de a fi, un mod al compromisului faţă de sine. Finalitatea raţiunii este cimentarea omului în tonal, blocarea conştiinţei într-o lume a unor aparenţe înşelătoare sinonimă cu moartea. Intuiţia lui Blake se impune aici cu un limbaj similar, optimistă: Reason, or the ratio of all we have already known, is not the same that it shall be when we know more (Blake, 1996, 1287). Voinţa luptă tocmai în direcţia opusă acestei fiinţări, pentru că ea este puterea de a atinge plenitu­dinea eului propriu (Castaneda, 1995, 120), reconfigurând într-un sens reflexiv o per­cep­ţie şi o lume. Coborând lentila aici, des­co­perim că manifestările lui Jim Morrison (Oliver Stone, 1991) se conduc după legile, demente, apriorice, camuflate în dorinţă, ale unei puteri ce sălăşluieşte activ (aşa cum activă e devenirea însăşi şi rememorarea ei) în spiritul său viu. This world, this world is a wheel to power and nothing besides. Cum spune Blake , „it is as the Dirt upon my feet, No part of Me” (Blake, 1996, 1328).

Între lume şi şarpe – monştri energetici – şamanul are puterea şi lumea cealaltă. Mo­bi­lul necesar ce asigură accesul prin uşile percepţiei în realitatea de dincolo, enorm, mişcător, se cere cârmuit printr-o disimulare lubrică a fricii. If he senses fear… este ex­presia temerii resimţite o dată cu plăpânda balansare echilibristică pe zidurile cetăţii ca pe lama limbii de şarpe, între tonal şi na­gual, între trib şi înăuntru, între misiunea iniţială, tradiţională a vraciului şi excesul decadent. Roata supradimensionată a lumii, ameţitoare şi confuză, favorizează căderea în părţi. Dincolo de percepţie sau de limitele simţurilor ori ale raţiunii, o enormă lucidi­tate căutată cu disperare şi cu exces este mereu presimţită, provocată. Now, we have come again in the land of the fair and the strong and the wise. Puterea – cheia către lucruri – este atributul entităţilor de dincolo de limite. Ea va fi utilizată în folosul tribului, dată tribului ca energie vindecătoare şi numai când ei se vor dezice de el; într-o noapte ca cea din grădina Ghetsemani, va vedea el dezechilibrul şi apocalipsul. Use us, John, use our strenght, come on in… I promise you I will be with you to the end of time. În transa în care şamanul se afundă tot mai mult, mai complet, încearcă el să-i atragă pe ceilalţi: spectacolul participativ, mântuitor într-un sens trist, îi va duce dincolo. The blue bus… Încremenind timpul şi provocând somnul trupurilor, el anunţă o venire. Is everybody in? Is everybody in? The ceremony is about to begin. Mişcările sinuoase, identice, hipnotice sunt produse cu luciditatea rece, reptilină, a liderului care provoacă încet, sigur, pătrunzător, puternic a profesional hysteria. Forţa lui este abso­lută, şi libertatea lui, legată ireversibil şi constitutiv de totem. I am the lizard king, I can do anything.

Este aici o intuiţie care ţine direct de atavic, venită din atavic întocmai cum vine, ca trăznetul, omul lui Nietzsche: „orice suflet (purusha: spiritus) este de fapt liber, [spune Eliade] autonom, numai că omul nu-şi dă seama de asta. Scopul filoso­fiei este deci, după Sâmkhya, înţelegerea (“realiza­rea”) acestui fapt: că sufletul este liber” (Eliade, 1991, 129); răzbind la supra­faţă şi instaurându-se plenar. Morrison stă din nou pe muchie: este şaman printr-o logică a unei moşteniri ereditar-spirituale (acceptate de sine), dar caută să menţină, dincolo de jocul de scenă, calm, al propovăduirii direcţionate pentru o masă, o turmă de rătăciţi, propria li­ber­tate.

Având independenţa pe care în­cear­că să o descopere Carlos, Morrison intră într-o nouă eră, predictibilă, tragică, tristă în sens baudelairean, molcomă (pentru că pre-apo­ca­liptică), lucidă şi îndreptată spre moarte ca spre o realitate necesară, hrănitoare. Cra­hul faţă de un don Juan care, ci­nic, încearcă să instituie o dis­tan­ţă, o contrapondere, o rupere eficientă între sine şi moarte (intuită ca anulare totală a sinelui – ce vis divin!) este cu atât mai mare. Bunăoară, ce rost ar mai avea lupta o dată ce lipsa ei permite, mai precis nu deranjează permanentizarea libertăţii. Iată că don Juan se înşeală când spune că „fără conştiinţa morţii totul este comun, minor” (Castaneda, 1995, 39): o vieţuire văduvită de iminenţa morţii nu mai foloseşte la nimic.

Prin ochii lui don Juan se con­struieşte adevărata capcană a lui Morrison. Libertatea sa este un factor suficient şi sublim pentru o reîntoarcere împrospătată în banal, spre moarte. Morrison e tragic pentru că înţelege necesitatea unui sfârşit, prisma vieţii prin sfârşitul ei, aplatizarea lumii fără îmbătrânire. Însă o înţelege reîntorcându-se la ea. El nu aplică, precum obişnuieşte atât de sigurul benefactor al lui Carlos, o con­ştiinţă a două morţi posibile: cea de aici, cere­brală şi cea din nagual, totală, a spiri­tului slab, ci, cunoscând bogăţia (şi liber­tatea posibilă a!) celeilalte realităţi, se reîn­toarce la moartea de pe pământ, mai puter­nică şi mai aproape. Puterea, venită în chip tradiţional, este direcţionată într-un mod mai confuz, mai puţin transparent, mai po­trivit unei lumi fără credinţă, dar toţi acei ce nu sunt gata să-l urmeze acum, pot aştepta reprezentaţia următoare pentru că ceea ru­lea­ză s-a mai văzut şi este fără sfârşit. All those unsitted will awake the next show.

Lumea revolută, in a desperate land, printre nisipuri mişcătoare, aşteaptă un alt mântuitor. El însuşi un angoasat, excitat de moarte şi de durere, inconsecvent pentru că lumea este incoerentă într-o manieră debilă, Morrison-şamanul explică apetenţa sa pen­tru apocalips, fascinaţia sa pentru Vulturul în zbor: I am interested in chaos, desorder… Atitudinea aceasta, simplist mimetică, este paradoxal o căutare a ordinii prin încorpo­rare în haosul general. Când lumea cu multe feţe se îndreaptă spre distrugere, el va fi fără îndoială autodistructiv, după modelul scor­pio­nic, din poemul unic, exorcizat de fan­tasme canine, cel mai frumos dintre poeme: she dances in a cercle of fire… Moartea, văzută de dinainte, cunoscută în amănunt, în peşteri, este ştiut inevitabilă şi total previzi­bilă. No safety, no surprise, the end. Moar­tea sfidată cu incoerenţă devine scop. My only friend, the end.

Înlocuind misiunea iniţială de a furniza tribului echilibrul, aceas­tă moarte vânată va înlocui planul tradiţional, de care şamanul se dezice, aşa cum tribul se dezice de el şi de uşile lui ce răspund dincolo de limite, noaptea, înainte de cântatul cocoşilor. The end of our elaborate plans, the end of every­thing that stands, the end… Apoi excesul distanţării faţă de istoria personală –  ”Father?” ”Yes, son.” ”I want to kill you. Mother? I want to fuck you all night, baby”. Forţa cerută de această aliniere la rigorile unei lumi multiple şi în dizolvare implică o creştere a ei prin asimilarea şi acumularea hipnotică a celorlalţi. Încoronare a dezechi­librului sinelui cu sine, crizist şi decadent, el nu mai recunoaşte sensul propriilor cuvinte. In me, they see exactly what they want to see… I am a fake hero. Iluzionist, Morrison-şamanul se îndreaptă, mergând pe firul acesta sinistru şi asimilând putere pentru a o irosi, către capătul bine cunoscut.

În acest parcurs, sinele se îndoieşte de propria iden­titate. I am lying: I am afraid. Postura lui frizează pe aceea a saltimban­cului şi el se teme pentru justeţea actelor sale. În aceeaşi paradigmă, el încearcă să se ferească de un ridicol care nu a venit, adus pe nori sau anunţat publicului, ci pe care l-a creat el, l-a alimentat prin el augumentându-l. O bilă neagră lui Jim aici, faţă de cinismul (culmea, salutar!) al lui don Juan. Pentru că se închide în sine acesta din urmă poate căpăta o aură de sfânt imponderabil. Dar sfântul imponderabil nu poate coborî pe pământ să mântuiască. Cât de credibilă atunci spusa vocalistului No one here gets out alive, care transmite atât condiţia de muritor a omului cu care ne-am obişnuit cât şi, claustrant, propria sa condiţie de erou epifanic întrupat. Dacă se reduce la infim actul lui Morrison, iată direcţia coerentă pe care o ia acesta, păstrător de viciu, totuşi păstor, deviat şi intercesor în acelaşi timp. Atragerea celorlalţi în jocul de dominaţie în modul demitizat, ce ţine de spectacolul nesfârşit şi repetabil până la capătul timpu­rilor, înlocuieşte salvarea tribului cu impu­nerea unui loc comun – our mutual friend – moartea trebuie să fie asumată de toţi cei din sală: Is everybody in?

Parcurgând un itinerariu bazat pe o func­ţionalitate a semnelor, rămăşiţelor vii şama­nice de pe parcursul existenţei lui Jim Mor­ri­son, cel al lui Oliver Stone, după cum ne-am obişnuit, descoperim două „naşteri” con­comitente. Cea şamanică şi cea poetică. A doua o potenţează şi o plasticizează pe pri­ma. Peştera iniţiatică, pe care Eliade o consideră locus specific Americii de Nord (Eliade, 1997, 109), jaguarul, şarpele curcubeu, mescalina, retragerea în deşert sunt toate fapte şamanice. De asemenea, „aşa numitele icaros, cântece şamanice, joacă un rol terapeutic important […] deoa­rece stimulează şi declanşează apariţia vizi­unilor […]; potrivit şamanilor […] comu­ni­carea cu spiritele se stabileşte prin inter­mediul muzicii.” (Drouot, 2003, 71-72).

Rezumând, muzica, asociată dansului în aceaşi manieră în care o face don Juan, este încriptare şi desfacere spre dincolo. Aici Morrison îşi înţelege condiţia. Şopârla care îl tutelează e semn distinct pentru că „sufle­tul liber poate să se transforme în animale: un şoarece, o reptilă, o molie, un vierme sau o lăcustă” etc. (Culianu, 2002, 85). Toate aceste acte vin să completeze figura deja „învrăjitorită” a solistului, dar vin de aseme­nea pentru o punere mai atentă în ramă a lui Morrison, situându-l pe limita perfidă dintre şamanismul clasic şi cel New Age. Fiind reflexiv, el poate simultan să percuteze (ilar, ca o coardă de chitară electronică) cu suma conştiinţelor incapabile de a vedea. În acest sens poeticitatea spiritului său e providenţială.

Precum don Juan, care „expli­că” întotdeauna pictat imaginile (faptele) de neînţeles raţional, pozitivist, Morrison arun­că claritatea esenţei plastice, chiar dacă nu revelatorii, peste versurile sale. Efectul este dublu: clarificarea percepţiei profane, nevă­ză­toare, privitoare (după zisa lui don Juan) şi înscrierea în cercul de foc al poeziei. Nietzsche said that all great things must wear monstruous masks in order to inscribe themselves in the hearts of humanities, iată cheia pentru o lectură poetică a versurilor, păstrându-se aproape de credinţele lui don Juan, amplificându-le. Întocmai ca Nietzsche, Baudelaire spune: „Încep halucinaţiile. O­biec­tele exterioare iau aparenţe monstruoa­se. Ţi se revelează sub forme necunoscute până atunci. Apoi se deformează, se trans­formă, şi în sfârşit pătrund în fiinţa ta, sau mai bine spus, tu pătrunzi în ele.” (Baude­laire, 2001, 22-23).

Chiar dacă formulată în alte scopuri, mizând spre o alterare a simţurilor într-un sens opus, sau cel puţin diferit de cel sacru, fraza poetului francez presupune aceeaşi aplecare asupra lumii. Aceeaşi dereglare eficientă, zbor diagonal, intim, spre ceva care devine, prin aşteptare, o taină magne­tică. Simţurile, împotmolite, obosite de vre­me, iau calea pierzaniei, „proporţiile tim­pului şi ale fiinţei sunt dereglate” (Baude­laire, 2001, 23) –  man’s perceptions are not bounded by organs of perception; he perceives more than sense (tho’ever so acute) can discover (Blake, 1996, 1287). Simţurile se transformă într-un drum al derutei, pietruit neatent, ca un caldarâm ce ascunde trape şi capcane la fiecare pas. Ca o vedere printr-o pereche de oche­lari de soare cu lentile-vitraliu, către o lume, de altfel, clară, ve­dere printr-un văl mişcător, perdea de apă. Blake, guru-ul poetic al lui Morrison, al frazei lui Morri­son, se impune din nou, ca o instanţă. El spune: I question not my Corporeal or Vegetative Eye anymore than I would Question a Window concerning a Sight: I look through it & not with it. (Blake, 1996, 1328).

Disocierea fiind acum precisă, şamanis­mul lui Jim Morrison pare să se transforme, vălurit continuu de diluviile şamanismului clasic şi ale celui New Age, către o formă de artă cu apetenţe şamanice. Desigur fru­mu­seţea acesteia stă în lipsa excesului într-unul din vectorii posibili. Ratând o fasci­naţie posibilă, don Juan devine doar o latură într-o percepţie supradimensionată. Acesta este un pariu pe care îl câştigă Morrison fără să-l ştie. Şi cum se depărtează imaginea, el îşi odihneşte ceafa pe suprafaţa cadei şi mâinile pe lungimea buzelor ei.