Andrei Marga
Babeş-Bolyai University, Cluj-Napoca, Romania
president.AM@staff.ubbcluj.ro
Despre crimele secolului /
The Crimes of the Century
Abstract: In the context of the legitimating difficulties faced by some political groups in Central and Eastern Europe, there appeared the trend of “neutralization of the memory” of the Holocaust of the Jews expressed in the search of some historical parallels or equivalences. Ernst Nolte’s historiography, which had been seriously questioned by the German historians, was now taken as a reference in these countries by people from literary circles. In this article I focus on the signification of the term and my line of argument is based on the Historikerstreit, which took place at the end of the 80’ in Germany.
Keywords: Holocaust; Legitimation; History.
La începutul anilor nouăzeci, mai multe scrieri consacrate memoriei Holocaustului evreilor din cel de al doilea război mondial semnalau tendinţa de “ neutralizare a acestei memorii”. Am în vedere, în primul rând, volumele lui Anthony Polonski (ed.), “My Brother’s Keeper”. Recent Polish Debates on the Holocaust (Routledge, London, 1990); Carol Ritter and John K. Roth (eds.), Memory Offended: The Auschwitz Convent Controversy (Prague, New York, 1991), care continuau reflecţia lansată de Iwona Irwin-Zarecka, în Neutralising Memory: the Jews in Contemporary Poland (Transaction Publishers, New Braunschwic, 1988). Printre autorii legaţi de evoluţiile istoriografice din România, Leon Volovici, cu Antisemitism in Postcomunist Eastern Europe: A Maginal or Central Issue? (The Hebrew University of Jerusalem, 1994), a întârit semnalarea acelei tendinţe, vorbind de “banalizarea Holocaustului” în condiţiile “evitării confruntării adevărului istoric şi neglijării asumării responsabilităţii pentru trecut” (p.14). Concluzia trasă de cunoscutul istoric a fost aceea că nu au apărut deocamdată în Europa Centrală şi Răsăriteană negatori stridenţi ai Holocaustului, precum în Franţa, dar s-a îngroşat tendinţa de schimbare a scenei argumentărilor. Leon Volovici şi alţi autori au invocat ca argumente fapte identificate în presa cotidiană, în declaraţii politice, în dezbateri ale intelectualilor, precum: “reabilitarea unor criminali de război”; “folosirea aceloraşi termeni pentru a descrie victimizarea populaţiei locale, cu cei folosiţi pentru Holocaust”; folosirea termenilor “Holocaust” şi “genocid” smulşi din contextele crimelor probate; recursul la o nouă terminologie, ce vrea să vadă Holocaust peste tot; recursul la noi clişee: în locul intelectualului evreu disident, care era ştampilat ca “sionist”, a revenit pe scenă stereotipul “evreului, desigur comunist”.
În această situaţie, cercetători preocupaţi să nu se lase manevraţi de politicieni diletanţi şi de politici incompetente au înaintat pe două direcţii: aprofundarea cercetării Holocaustului şi schimbarea terminologiei pentru desemnarea tragediei evreilor, preferându-se termenul Shoah. În unele cazuri s-a înaintat pe ambele direcţii. Am în vedere, de pildă, cartea Marianei Hausleitner, Deutsche und Juden in Bessarabien 1814-1941. Zur Minderheitenpolitik Russlands und Grossrumäniens (IKGS Verlag, München, 2005), şi, mai ales, cărţile lui Robert S. Wistrich, Hitler, l’Europe et la Shoah (Albin Michel, Paris, 2005) şi Carol Iancu, La Shoah en Roumanie (Université Paul Valery, Montpellier, 1998). Aceste cărţi, trebuie menţionat, sunt în mod efectiv analize pe documente istorice. Dacă autoarea müncheneză vorbeşte, pe cazul Basarabiei, de “Massenmorde und Deportation der Juden” (p. 175 şi urm.), renumitul director al prestigiosului Centru Internaţional de Studiere a Antisemitismului din Jerusalim foloseşte ambii termeni – Holocaust şi Shoah – iar Carol Iancu adoptă explicit termenul de Shoah pentru a exprima specificul (prin anvergură şi unicitate) tragediei evreilor. Merită subliniată, după părerea mea – alături de asumarea exemplară de către Germania a răspunderii pentru ceea ce s-a petrecut în aria de acţiune a autorităţilor naziste – în plan ştiinţific, înaintarea cercetărilor efectiv istorice pe linia combinată a stabilirii dimensiunilor pierderilor şi tragediei evreieşti şi a explicării mecanismelor puterii totalitare. Sub acest aspect, o carte precum Der Staat Hitlers: Grundlegung und Entwicklung seiner inneren Verfassung (1969), a regretatului Martin Broszat, nu are, din nefericire , încă egal.
Implozia regimurilor comuniste din Europa Centrală şi Răsăriteană, la sfârşitul anilor optzeci, şi destrămarea Uniunii Sovietice au adus la ordinea zilei lămurirea retroactivă a naturii totalitarismului de stânga şi, înainte de toate, tragerea la răspundere a celor vinovaţi de crime şi de afectarea drepturilor altora. Analize filosofice s-au întreprins de îndată. Am participat, la rândul meu, deja în 1993, la analize ale naturii socialismului răsăritean la Universitatea Riverside (California), alături de Jacques Derrida şi alţi intelectuali care au lucrat la cotitura istorică din 1989. Analizele istorice au înaintat, însă, anevoios. Există o vastă literatură a nemulţumirii (sub forma reportajelor, articolelor de atitudine, incriminărilor etc.), care are de partea ei argumente morale rezultate din suferinţă. Dar analizele istorice lămuritoare se lasă încă, în multe ţări, aşteptate. Pe acest fond, metaforele şi analogiile dau seama de ceea ce s-a întâmplat, dar nu dispensează de cercetări profesionalizate, ci le reclamă tot mai mult.
Mai cu seamă în ţările din Europa Răsăriteană se ignoră încă dezinvolt împrejurarea că sesizarea naturii totalitare a socialismului sovietic era de mult făcută. Şcoala de la Frankfurt arătase aceasta cu mult timp în urmă (deja la începutul anilor treizeci) şi se diferenţia astfel de criticile adresate acelui sistem de la Rosa Luxembourg şi Antonio Gramsci, trecând prin Georg Lukacs, Karl Korsch, la Karel Kosik şi grupul de la Zagreb. În Dialektik der Aufklärung (1946), Horkheimer şi Adorno au formulat o diagnoză severă, de referinţă astăzi. Analizele care au urmat, chiar ale lui François Furet, nu aduceau o diagnoză fundamental nouă, ci cel mult o atitudine.
Pe acest fundal, o mişcare din istoriografia germană de la începutul anilor optzeci a devenit punctul de sprijin intelectual în Europa Răsăriteană. Ernst Nolte a susţinut, în 1980, conferinţa Zwischen Geschichtslegende und Revisionismus? Das Dritte Reich im Blickwinkel des Jahres 1980, în care admite că “nucleul profund al tabloului negativ al celui de al Treilea Reich nu are nevoie de revizie şi nu este capabil de revizie” (p.18). Cunoscutul istoric german cerea însă “scoaterea din izolare a celui de al Treilea Reich” şi considerarea acestuia “în contextul miturilor, crizelor angoaselor, diagnoselor şi terapiilor declanşate de revoluţia industrială” şi, cu aceasta, interpretarea crimelor hitleriste faţă de evrei ca parte a crimelor epocii, ce includ crimele stalinismului şi alte crime ulterioare (p. 32-33). Ernst Nolte a intrat însă direct în problemă odată cu articolul Vergangenheit, die nicht vergehen will (1986), când a susţinut direct această teză: “crima de clasă” săvârşită de bolşevici a precedat “crima de rasă” a naziştilor. “Nu a fost <<arhipelagul Gulag>> mai original decât Auschwitz? ” (p. 45) – se întreabă Ernst Nolte, care era destul de conştient de pe atunci că lansează o provocare şi că va avea adepţi. În 1997, el a publicat, de altfel, amplul volum Das europäische Burgerkrieg 1917-1945, tradus recent şi în româneşte, în care o importantă literatură, ce-şi are începutul la socialistul rus Melgunov (cu Teroarea roşie în Rusia 1918-1923) şi culminează cu „arhipelagul Gulag” al lui Soljenitzin, este folosită pentru a documenta până la urmă teza “schimbului de caracteristici” între bolşevism şi naţional-socialism: “la ambele regimuri s-au putut observa evoluţii şi tendinţe care urmăreau o apropiere internă de duşman” (p. 401).
Cei care cunosc filosofia secolului al XX-lea îşi dau seama uşor că Ernst Nolte nu face decât să ilustreze printr-o investigaţie istorică (istoricul german rămâne unul dintre cei mai versaţi specialişti ai istoriei secolului) teza filosofiei lui Heidegger şi, poate, Adorno cu privire la modernitate, respectiv iluminism şi efectele lor. Scrierile lui Ernst Nolte nu sunt scutite, pe de altă parte, de reproşuri eminamente profesionale. Istoricii germani de orientări diferite au formulat obiecţii precise precum: legitimarea indirectă a unor crime (Micha Brumlik, în „Historikerstreit”. Die Dokumentation…, Piper, München, Zürich, 1989, p. 80), “o parţializare a înţelegerii istoriei” (Jürgen Kocka, p. 138), analogie forţată între crime de masă, precum Katyn şi Auschwitz (Hans Mommsen, p. 181), convertirea facilă a unor texte de propagandă în teze istoriografice (Martin Broszat, p. 191). Dar a fost, trebuie spus, performanţa istoricului german Eberhard Jäckel să formuleze răspicat acest concept: “omorârea evreilor sub naţional-socialism a fost unică deoarece niciodată până atunci vre-un stat nu a hotărât şi a anunţat, cu autoritatea conducătorului său răspunzător, omorârea, pe cât posibil fără resturi, a unui grup uman determinat, incluzând bătrânii, femeile, copiii şi sugarii, şi a transpus în fapt, cu toate mijloacele puterii de stat aflate la dispoziţie, această decizie” (p. 118).
Aceasta este, desigur, o evoluţie istoriografică. În faţa crimelor care au fost comise de la stânga şi de la dreapta, nu se poate decât repeta la nesfârşit, cu toată gravitatea şi energia: şi crima faţă de un singur om este prea mult şi descalifică un regim, oricare ar fi el. De aceea, dincolo de dezbaterea istoricilor este realitatea dureroasă a crimelor, care nu poate lăsa nemişcată nici o conştiinţă. Şi aici, în România, orice reflecţie asupra a ceea ce s-a petrecut are de luat în seamă persecuţiile şi progromurile, Canalul, Bărăganul şi reprimările în forme variate, şi de tras, cu răspundere morală, civică şi juridică, consecinţele.
Nutrită de astfel de răspundere, Universitatea „Babeş-Bolyai” a iniţiat în 1993 Programul de Studiere a Comunismului. În 1995 s-a înfiinţat oficial Institutul de Studii Judaice „Moshe Carmilly”, iar recent Centrul de Cercetare a Comunismului, toate aceste unităţi preluând tematizarea suprafeţei, cauzelor şi vinovăţiei crimelor. Între timp, s-a produs un şir de volume şi studii ale autorilor clujeni, istorici, sociologi, filosofi, în literatura internaţională din Europa, SUA şi Israel. După ce, în 1998, Holocaustul a fost preluat în programele şcolare, la iniţiativa universităţii noastre, Universitatea „Babeş-Bolyai” a devenit centrul formării profesorilor pentru această predare, în cooperare cu Yad Vashem. Din 1999 s-au introdus cursuri de analiză a sistemului concentraţionar. Recent, s-a asumat iniţiativa de a eterniza, în mod adecvat, în universitate – în Parcul Memoriei Universitare – memoria profesorilor şi studenţilor din această universitate care au căzut victime dictaturilor. Iar şirul acţiunilor continuă şi, desigur, va continua. Cele mai calificate forţe intelectuale din această universitate – dintre istorici, sociologi, filosofi, literaţi – sunt preocupate să înainteze în investigaţia sistematică a faptelor şi să restabilească, fără resturi şi fără compromisuri de circumstanţă, faptele istorice, aşa cum s-au petrecut. În acest context, reuniunea ştiinţifică ”Gulag şi Holocaust în conştiinţa românească”, organizată de Centrul de Cercetare a Imaginarului, va putea fi un pas înainte în cunoaşterea faptelor istorice.