Ovidiu Pecican

Cenzura în Evul Mediu românesc

Puncte de sprijin într-o investigatie incipienta

1. Problema cenzurii medievale la români

Cu putin timp în urma, Adrian Marino credea ca în spatiul românesc existenta cenzurii poate fi probata abia începând cu 1559 în Transilvania, respectiv cu 1667-1669 în Tara Româneasca[1]. Or, se stie, modernitatea timpurie a însemnat, printre altele, tocmai o spargere a monopolului cenzurii si diversificarea formelor de cenzurare concurente. Aceasta concurenta – între biserici (caci Reforma a spart monopolul ecleziastic crestin în lumea apuseana), între acestea si stat, între monarhi si adunarile reprezentative (parlamente) etc. – a fost, în pofida aparentei de intensificare a interdictiilor, tocmai dimpotriva, un început de instituire a libertatii de exprimare, tot asa cum ”echilibrul de puteri” a devenit, odata cu pacea din Westphalia, o expresie a unui anume sistem de stabilitate si securitate mai degraba decât o domnie a haosului politic. Prin urmare, chiar si fara dovezi empirice, pare foarte probabil ca în evul mediu românesc cenzura a cunoscut forme mai drastice de autoafirmare decât ulterior.

Nu este însa mai putin adevarat ca asemenea constatare întâlneste în teren câteva obstacole. Unul dintre acestea este laxitatea Bisericii în Tarile Române. Este destul sa amintesc aici ca prima traducere integrala în româneste a Bibliei dateaza din 1688[2]. Nici anterior, când Cartea Cartilor putea fi citita în slavona, nu se constata un efort masiv al Bisericii Ortodoxe din Moldova ori din Tara Româneasca de a pune în circulatie prin copiere integralitatea cartilor biblice. În lumea lui Petru Rares domina înca Tetraevangheliarele si Psaltirile, însotite sporadic de unele sau altele dintre scrierile Vechiului Testament[3]. Multiplicate manual, mai apoi si tipografic, acestea continua sa predomine multa vreme, probabil fiindca erau folosite la slujbele religioase si în instruirea copiilor si a tinerilor. În pofida existentei unor înalti ierarhi instruiti si posesori ai unei bune cunoasteri teologice si culturale – Theoctist al II-lea, Macarie, Eftimie – majoritatea clerului (al carui numar de membri îl ignoram, la fel cu numarul parohiilor ortodoxe din Moldova, Tara Româneasca ori Transilvania) era iliterata, slab instruita si nu observa cu strictete regulile de comportament prescrise de biserica[4]. În plus, nici macar asa, educati precar în spiritul frecventarii slovei Marii Carti, preotii nu erau suficienti, pâna târziu, în epoca moderna, ei neacoperind nevoile fiecarei comunitati.

Nici puterea centrala nu a putut fi în mod consecvent o instanta cenzuratoare consecventa. Depinzând de una sau alta dintre partidele boieresti, amenintat aproape în permanenta de pretendenti, domnitorul trebuia sa fie artizanul unor jocuri politice mobile, flexibile. Prin forta lucrurilor, aceasta atitudine împiedica configurarea unor norme drastice a caror aplicare sa fie îndata pusa în practica. Iar apoi, odata cu înlocuirea voievodului printr-un altul, adeseori adversar al predecesorului sau, linia politica se schimba, ceea ce fusese interzis devenind permis, si invers.

O alta cauza a atenuarii cenzurii feudale în tarile române a fost, desigur, însasi organizarea – destul de precara, din câte ne putem da seama – a aparatului de stat. Vreme îndelungata, boierii din sfatul domnesc au fost slujitorii domnului si ai statului, în acelasi timp. Separarea functiilor s-a produs în etape incomplete, mai accentuate începând cu secolele XVII-XVIII.

Toate aceste constatari îngaduie observatia ca, din multiple puncte de vedere, cenzura în teritoriile locuite de români în evul mediu a fost fluctuanta, ezitanta, incoerenta.

Chiar daca a fost astfel, ea a ramas, totusi, mereu prezenta. De controlul asupra informatiei vehiculate public nu se putea dispensa nici macar autocratul medieval. Iar în aceasta optiune, Biserica l-a secondat fara ezitare. Prin urmare, cenzura timpului este de cautat în domeniul credintei, urmele ei jalonând calea luptei împotriva ereziilor, dar si a prozelitismului de alta coloratura, în prigoana dezlantuita, când si când, împotriva minoritatilor etno-confesionale (evrei, armeni). Totodata, se poate vorbi si despre o cenzura politica, vizând contracararea informatiei ce putea servi propaganda adversa domniei ori partidei boieresti proprii. Cele doua forme de cenzura vizeaza, desigur, zona discursului public materializat în scrieri si imagini de diverse facturi si destinate unor varii scopuri, de la acte oficiale la cronici si la proclamatii politice.

În evul mediu românesc viata statala a fost însa organizata relativ târziu. Reunirea puterii în persoana unui singur personaj care sa întruchipeze vârful ierarhiei autohtone a izbutit abia la începutul secolului al XIV-lea, asadar la mai bine de cinci-sase secole de la primele stiri despre existenta vlahilor ca o etnie distincta, în plina ultima vârsta a medievalitatii europene. Or, astfel stând lucrurile, se pune întrebarea daca veacurile dinainte de cel al aparitiei statelor Tara Româneasca si Moldova au fost pentru români o perioada complet lipsita de orice forma de cenzura. Dupa parerea mea, acest lucru este exclus, caci o forma sau alta de autoritate zonala, laica ori/ si ecleziastica, trebuie sa fi functionat. Important este, dintr-un alt unghi, sa se precizeze si despre ce fel de cenzura era vorba, câta vreme în etapa incipienta de dezvoltare a comunitatilor românesti scrisul nu a fost foarte raspândit. Este, deci, de precizat daca prin cenzura se întelege orice forma de comportament prohibitiv a unei autoritati recunoscute în raport cu supusii de sub jurisdictia sa ori trebuie cautate doar aspectele legate de dezvoltarea culturii în general, si înca a celei scrise în particular. Cercetarile viitoare care se vor ocupa de diversele aspecte ale cenzurii medievale în spatiul românesc vor trebui, cred, sa se refere la o multitudine de aspecte. Dintre acestea, mentionez formele de cenzura comportamentala si de gândire la nivelul obstei satesti (urmele ei pot fi detectate înca în normele promovate prin traditie în spatiul rural asa cum le pastreaza înca folclorul nostru, în obiceiurile si uzantele transmise de dreptul consuetudinar autohton, asa-numitul jus walachicum sau drept românesc[5]); cele configurate odata cu supunerea obstilor unei conduceri superioare, în cadrul cnezatelor de vale etc., context în care conducatorii traditionali ai obstii (juzii, cnezii, batrânii) trebuiau ei însisi sa cedeze parte din drepturile lor de a norma viata sociala a obstii reprezentantului superior al puterii (cnezul sau voievodul)s cele impuse de dominatorul strain (peceneg, cuman, maghiar, tatar etc.) conducatorului zonal închinat sau vasal si supusilor acestuia. Desigur, un voievod supus conducatorului cuman, hanului tatar ori regelui maghiar nu punea necesarmente în aplicare tot ceea ce superiorul sau ierarhic încerca sa îi impuna. Cu toate acestea, relatia de constrângere exista, si ea se exersa, mai mult sau mai putin, de la caz la caz, în virtutea amenintarii virtuale ori efective cu represaliile. La fel, si autoritatea cnezului sau a voievodului se configura ca o constrângere de o amploare si de o intensitate fluctuanta de la un moment la altul si de la caz la caz. Dar ea era, fara îndoiala, o realitate si tocmai în existenta ei consta puterea politica efectiva a aceluia.

În raport cu toate aceste chestiuni, în evul mediu – ca, de altfel, în alte etape ale trecutului – a existat o cenzura politica, una morala, una religioasa, una ideologica. Fiecare dintre acestea trebuie investigata pornind de la documentele pastrate si cercetând sursele narative cunoscute.

2. Taceri semnificative

Cercetatorul epocii medievale în spatiul românesc stie ca despre o serie de realitati ale trecutului mai îndepartat este anevoie sa se discute. Nu s-au pastrat, în legatura cu acestea, decât câteva informatii vagi, ba uneori nici macar atât. Cea mai frapanta dintre acestea este prezenta femeilor. Pentru reconstituirea existentei feminine, cu multiplele ei laturi, eforturile de depus sunt duble în raport cu alte demersuri. Nici macar numele doamnelor si domnitelor nu sunt întotdeauna sigure, existând oscilatii de la un autor la altul în stabilirea lor. Cât despre datele privind identitatea mai complexa a acestora, ele lipsesc copios în marea majoritate a cazurilor. Fara îndoiala, faptul se datoreaza circumstantei ca autorii timpului – reflectând o idee alimentata si de biserica – socoteau ca evenimentele din viata unei femei, oricât de suspusa ar fi fost ea, nu meritau prea multa atentie, neavând relevanta publica si istorica. O asemenea conceptie, transmisa de la o generatie la alta, în cadrul unei medievalitati ”masculine” prin excelenta, dupa cum o numea Georges Duby, reflecta o adevarata cenzura care functiona la nivelul categoriei carturarilor. Nici macar introducerea cultului marial ori importanta ecleziastica pe care a dobândit-o cu timpul actul casatoriei nu au modificat fundamental situatia. Cum oamenii de litere ai timpului erau educati în mediul monastic sau cu concursul direct al monahilor, nu este de mirare ca în conceptia lor a aparut si o asemenea trasatura.

Dar se poate vorbi cu temei despre ”cenzura” într-un asemenea caz? Sau este exagerat sa fie numita astfel o uzanta culturala oarecum generalizata, cel putin la nivelul clasei aristocratice si a paturii culte? Observând mutatia pe care imaginarul a cunoscut-o în lumea occidentala la sfârsitul evului mediu, odata cu revolutia în gândire si sensibilitate operata de Reforma, Ioan Petru Culianu nu ezita sa se refere la ea ca la o cenzurare a debordantei imaginatii medievale, pagubita acum, prin reducerea strict controlata la rationalitate, de raporturile strânse cu fantasticul, magicul, miraculosul[6]. Pusa în fata omisiunii din peisaj a femeii, opozitia construita de Culianu între imaginarul dezlantuit al evului mediu, pe de o parte, si cel drastic îngradit între limitele rationalului care ar caracteriza modernitatea, pe de alta, pare sa nu reziste. Cum se vede, medievalitatea si-a avut propriile îngradiri, si nu dintre cele mai neimportante.

O alta ”tacere” vinovata ce poate fi înregistrata în trecutul nostru este cea cu priviere la ereziile religioase. O disputa veche, nerezolvata înca, priveste existenta bogumilismului în tarile române. În secolul al XIV-lea, el mai era înca atestat în Tara Româneasca si în Banat, atât arheologic, cât si în scrieri precum cele ale lui Bartolomeu de Alverna. Iar în Moldova secolului al XVI-lea, programul antignostic al picturilor murale din ctitoriile lui Petru Rares reflecta preocuparea Bisericii de a lupta împotriva ereziei care, pesemne, era înca o realitate palpabila[7]. În acelasi context au loc si persecutiile împotriva tuturor grupurilor de alta credinta decât cea ortodoxa initiate de domnii Moldovei, dupa toate aparentele la sugestia episcopului de Roman Macarie[8].

În ce priveste actiunea Bisericii în aceasta directie, una dintre cele mai vechi marturii se leaga de un index al cartilor interzise din secolul al XIV-lea, redactat de Ieremia, un popa bulgar, care condamna mai multe scrieri apocrife. Desi circulatia lui printre români poate fi demonstrata doar începând cu 1667-1669, de când dateaza redactia româneasca cea mai veche, Emil Turdeanu crede ca acest index a putut circula oral si anterior[9], dar studiile care sa demonstreze acest lucru nu au aparut deocamdata. Tot în contextul cenzurii ecleziastice este de retinut atitudinea de damnatio memoriae exercitata împotriva unui convertit la islam cum a fost Ilias Rares (1546-1551). Numele lui a fost martelat din pisanii si din inscriptiile votive.

Deschiderea unui santier de lucru menit sa elucideze formele de cenzura exersate în evul mediu si manifestarile concrete legate de acestea ar putea aduce surprize notabile în întelegerea vârstei de mijloc a istoriei noastre.