Category Archives: Creative writing

Atelier de creative writing pe muzică psihedelică (2)

             La al doilea atelier de scriere creativă din seria III, muzica propusă spre audiere a fost King Crimson şi primul album (din 1969) al acestei formaţii, anume In the Court of the Crimson King. Iniţial le-am prezentat participanţilor câteva date despre formaţia fondată de chitaristul Robert Fripp, am vorbit succint despre influenţele recunoscute asupra formaţiei şi despre calificativele puse acestei muzici de-a lungul timpului: acid rock, rock progresiv, rock simfonic, rock psihedelic. Prezint mai jos textele comise de studenţi pe muzica formaţiei King Crimson, specificând şi faptul că participanţii au fost solicitaţi să explice în scurte note (la sfârşitul textului produs) felul în care au izbutit sau nu să se concentreze pe muzica respectivă şi să ajungă măcar la o semi-transă psihedelică.

Cristina Vidruţiu

Listening and writing
                                                                                                      

     Când străzile ţipă de foame şi prostituatele se înghesuie pe muchiile străzilor măcelarilor mi-e cel mai dor de satârul nopţii. Low Low Low printre tomberoane îmbrăcate în gumă de mestecat roz. O urmărire din ochi a fumului ieşit pe nările bolnave peste care o copertină cu un carusel se înmoaie lasciv.
Dincolo de golul din pereţii clădirilor tu în vana de soare primită de la cei care au locuit înainte aici. Lângă bufetul albastru o scrisoare pe muşchi. Când apa picură mă preling printre crăpăturile pielii tale şi încerc să mă fac mică-mică ca să încap pe unghia mică a piciorului tău drept. Pisicile dorm pe preşurile mele umede şi lasă din ele o fracţiune din viaţa mirosului crescut pe pielea lor.
Un cuţit în cana cu lapte şi 5 palme pe chipul meu, prin chipul meu mă amestecă şi mă molfăie lăsând în urmă doar perlele bunicii. Perle din oase de bunic şi din lacrimi de văduvă cântată la 2 mâini în Fa minor. Nu mi-a spus că pot scoate din gură şi altceva decât cocoloaşe de pâine, nu m-a învăţat că mâinile pot să se înlănţuie, eu le purtam la spate ca pe o broşă ruginită care să-mi stranguleze aripile. Prin aripile libelulelor mâinile mele tăiate de clipitul ochilor tăi. Iarba se înnoadă până când stelele din ochii mei cad în epilepsie.
Un xilofon uitat în ochii pisicii care se rostogoleşte pe trepte. Bătăi în uşa tobei din piele de soldat abandonat printre cuferele frontului mărgelate de oameni. Cântă-mi la harpă un smoc din gândurile tale, lasă-mă să clipesc senină.
Cărările cu ciori îmi sfâşie carnea amintirilor noastre moi.
Trenuleţul cu păpuşi plutind printre lacurile mamei de unghii. Cerul din ochii copiilor mari eşuaţi pe malul unui vis, cerul cu şosetele curcubeului când mă plimb cu o şaretă chinezească. Mâinile tale îmbibate în pulberea din părul meu. Nasturii strânşi sub pernă în locul dinţilor demult pierduţi prin gume cu arome roz cu fundiţe.
Delfinii din vocea ochilor tăi.

Notă:
Nu am ascultat muzica conform vreunei scheme.Am încercat să găsesc corelativi vizuali unor bucăţi de muzică, insistând asupra formei sonore pe care încercam să o vizualizez ca ansamblu. Fiecare dintre aliniate corespunde unei bucăţi muzicale.

Lavinia Rogojină

(fără titlu)

doi oameni goi
ar vrea să fie linişte
să se usuce cuvintele
să cadă

timpul ar vrea să fie linişte
păsările ar vrea să nu fie aer
să uite să zboare

gândul ei înghite tot aerul
să moară cei doi
chiar de-ar ajunge în iad

vântul îi împleteşte
şi-i priveşte cum se-mbracă
în pulbere de mare şi rocă de sare

gândul lui o priveşte
până ce aripi albe 
îi ies din tâmple şi zboară
în rai

Notă:

Poezia a fost scrisă din interiorul a ceea ce se voia  a fi un sunet continuu, întrerupt, la început, de cuvintele puţine pe care le-am auzit, dar al căror sens am refuzat să-l înţeleg. Într-un anumit punct, (relativ repede), cuvintele au început să dispară, nu ştiu dacă total din cadrul pieselor, cert e că eu nu le-am mai auzit. Din acel punct, am avut senzaţia că aud aceeaşi melodie, în tonaliţăţi diferite, şlefuită, pudrată şi parfumată, dar aceeaşi; fundalul sonor al unui loc pustiit, luminat, un “undeva” pe care nu aş putea să-l localizez, dar unde distingeam cel mai clar tăcerea, de aici şi zgârcenia în folosirea cuvintelor.

Suzana Lungu

King of Crimson

Paris cu cer cobalt şi şerpi orientali la colţ de stradă. Arondismentul bluzelor desfăcute aruncă flăcări peste absintul desfăcut în colţul vitrinei, ironia jazzului, ironia femeii de alături, întrebarea lor la atacul care mă va paraliza, întrebarea ironică a diavolului care eram. Regretul şerpuitor, drumul pe care merg, drumeţ istovit de sine însuşi, vântul mii de ţimbale, vântul de pereţii căruia se strivesc păsări cu aripile tăiate unghi. Conţinutul de nedescris al luminii, mama bacteriei umane, a firului de praf pe care-l păstrez sub limbă ca într-o sfântă a sfintelor şi care-mi colorează vorbele gri. Alunec printre vorbe mare printre stânci. Le ating şi ele nu-mi pot face întocmai.
Liturghia neagră a iubirii cu spirale-feţe de-a v-aţi-ascunselea printre oglinzi, circul rupt tam-tamul pământului, pântecelui pământului, elefantul alb de tamâie.
Trei paşi mai-nainte, o viaţă în urmă panta se-nmuia, o îmbrăţişare de cochilii cereşti, oceanul şi cerul într-una cinci degete care se deschideau.
Tăcerea din muzică, asta căutam.

Arcuş epileptic cu grosimi de untdelemn păstrat sub mucegai şi fluiere aquitane peste durere şi nu-i de ajuns, încă nu-i de ajuns. Cântă-mi despre Soare Răsare, oameni pergament împletiţi cu fumul, lame de lumină-opiu. Atâta soare în atâtea culori de necrezut mai repede decât moartea, mai încet decât somnul sacru.

Notă
Muzica pentru atelierul acesta, primul la care am asistat, a fost, cum s-ar spune, all powerful. Ar fi fost uşor să-ţi pierzi identitatea în actul scrierii, iată ce n-am vrut eu să mi se întâmple. Nişte ultime reticenţe de factură creştină. Et voila…

Marius Conkan

nu cred în acest crematoriu

nu cred în acest crematoriu
de cuvinte roase şi de viermi
(am devenit prea mizerabil
cântecul e-acum o lebădă
cu gâtul tăiat)
convoiul trece purtând pe umeri
lebăda cu gâtul tăiat
copiii au săpat adânc în mamele şi în taţii lor
o groază de cranii şi mâini fioroase
copiii au copite de drăcuşori
şi nechează în cercuri până la brâu
(am schimbat decorul
trecem la dragoste
lebedei cu gâtul tăiat
i se smulg penele
mama e plină de entuziasm
mi se dă carne dar nu vreau să mănânc)
am rămas gravid într-o noapte
a venit femeia căptuşită
(veţi spune că sunt amnezic ţi halucinez
dar memoria mea e chiar o femeie
şerpoaică în şolduri drăcoaică)
trece convoiul purtând pe umeri
lebăda cu gâtul tăiat
cuţitul mamei are muchia mânjită de sânge
latru mama vrea să-mi spună poveşti
latru mi-e foame nu pot să mănânc
mama se uită la mine
ca la o carne…
(veţi spune că sunt înspăimântat de mama
dar mama e cea mai bună gospodină
şi dinţii ei roşii mă iubesc)
nu cred în acest crematoriu 
de cuvinte roase şi de viermi
(să putrezesc o dată
carne bătrână ce sunt)
mama se uită la mine ca la o carne
lebedei cu gâtul tăiat nu i s-au smuls niciodată penele

Valerica Mărginean

                            mi-a zis c-a ieşit din ţepii imaginari

mi-a zis c-a  ieşit din ţepii imaginari 
de pe marginea neîmplinirii păroase
sub sângele identităţii mele
călugării nepieptănaţi ies din cavernă
furnicile îşi scutură aripile
în vehiculul viermelui cilindric 
de unde eu pot privi şirul mişcărilor
mă contaminez de transparenţa
ce creşte de la o zi la alta 
din epidemiile desfigurate de plângeri
se nasc fluturii sfâşiaţi în cuiburile oarbe
sugrumă păpuşile cu picioare 
din care se dezlipesc umbrele 
eu măsor tumbele somnului zimţate 
trezirea sângelui ruşinii şi-al înălţimii
delirul vocilor în surdină
refac traiectul picurilor miasmei 
amprenta surpării extazului memoriei
suprimă descleştarea clinică a visului 
plutirea mâinii din rana deschisă
înalţă catarge în cimitirul de lapte 
          

 Notă:
            Formula de la care am plecat a fost aceea a unei biblioteci multidimensionale, în care accesul la o aşa zisă Mare Carte (absolută) este blocat de ziduri de cărţi dispuse în palierele fiecăreia dintre dimensiuni. Încercarea de a trece dincolo de fiecare dintre acestea se dovedeşte a fi sisifică, întrucât pe măsură ce dărâmi cărţile, acestea se reaşază în aceeaşi ordine. Găsirea Marii Cărţi ar corespunde cu identificarea adevăratei identităţi, astfel că fiecare încercare de surmontare a vidului va corespunde creării unei imagini. În final nu se poate vorbi de o găsire a identităţii sau de o încheiere a acestei căutări.

Raluca Ferentinos

(fără titlu)

Uimitoare apariţie ca într-o halucinaţie de beţiv
Se îndreapta spre corpul care sta întins la o margine a universului.
Şontâc, şontâc ajung să se contopească prin ceaţă şi fum…
Parfumuri, vise, iluzii, toate dau năvală
În lumea de la capătul lumii,
Lunecând apoi ca într-un abisal cimitir de ceară,
Cu scânduri putrezite drept cruci,
Cu îngeri în armuri de luptători medievali
Şi bulgări de pământ ce zboară haotic
Deasupra acestui regat al morţii şi al sufletelor pierdute.
Poppy seeds, poppy seeds, se-aude în surdină un refren 
Ce face să renască tot negrul şi roşul 
Şi spiritele negre şi roşii din fiecare particulă neagră şi roşie
A fiecărei clipe pierdute în neant.
Hei, voi spiriduşi năzdrăvani! Halucinaţii sau entităţi reale?
Treziţi-vă, muzica s-a terminat!

Notă:
Nu am putut să mă concentrez pe muzica celor de la King Crimson, pentru că ascultasem albumul In the Court of the Crimson King de mai multe ori, drept are audiţia nu a fost o surpriză pentru mine.

Atelier de creative writing pe muzică psihedelică (1)

            A treia serie a atelierului de creative writing a iniţiat un experiment aparte şi riscant, faţă de cele două ateliere anterioare (2002-2003 şi 2006-2007): a produce texte pe muzică psihedelică.
La prima întâlnire, am făcut o paralelă între transa şamanică şi cea creatoare. Dacă transa şamanului ţine de o tehnică a extazului prin intermediul căreia se intră în relaţie cu spiritele (morţi, duhuri ale naturii, animale mitice ori fantastice, divinităţi) sau funcţionează o direcţionare mistică, un drum cu două posibilităţi – spre infern ori spre paradis, transa psihedelică nu este un act religos, mistic, ci unul strict creator. Este o transă (mai degrabă semi-transă) muncită şi provocată, dar care nu ţine de o posedare decât în sens creator, literar – în acest caz. Ca şi cum muzica psihedelică ar fi o gură care ar dicta ceva în sens creator (oare am putea vorbi, forţând lingvistic lucrurile, despre un dicteu automat psihedelic?). Am recomandat obnubilarea conştiinţei, în măsura în care acest lucru este posibil; şi am sugerat reconvertirea energiei muzicale în energie creatoare prin scris. Dar poate fi, oare, transa, provocată printr-un act de voinţă hibridat cu o stare energetică muzicală?
În cazul transei psihedelice nu se pune nici problema unei morţi ritualice şi a unei învieri următoare (precum în cazul transei şamanice). De asemenea, nu se poate vorbi despre spirite ajutătoare (călăuzitoare) în cadrul transei psihedelice. Dar există un amănunt care ar putea corela transa şamanică cu cea psihedelică: la anumite populaţii care cultivă şamanismul în mod ritualic este clar punctat rolul tobei şamanice – în unele ceremonii era astfel utilizată încât, pe ritmul ei, şamanul să ajungă la centrul lumii ori să zboare, şi tot pe ritmul ei şamanul să revină la şi în lumea reală. În acest sens, transa provocată pe muzică psihedelică ar putea produce un QAUMANEQ, adică o iluminare. Termenul este eschimos şi se referă la şamanul sau ucenicul care, în timpul transei, simte un foc inexplicabil sau un far ori un tunel luminos care îl face să perceapă altfel lucrurile din jur; ar putea fi şi o lumină mistică, dar în cazul transei psihedelice este de dorit să fie vorba despre un sens creator şi nu religios al acestei iluminări. Recomandarea mea, dacă aş putea să dau aşa ceva în sens cât de cât exact, ar fi ca participanţii la atelierul de scriere creativă pe muzică psihedelică să se caţăre pe muzică respectivă precum într-un arbore cosmic! Eu însămi, scriind odinioară pe muzică psihedelică, am găsit o formulă personală de provocare a transei la modul tehnic: prin imaginea spiralei nici coborâtoare, nici urcătoare, a unei spirale învârtindu-se la acelaşi nivel. Nu era vorba despre o spirală ca oricare, ci despre una în care îmi imaginam dansul unui derviş rotitor, blocat în spirala cu pricina. La o adică poate fi, însă, imaginată atât o spirală urcătoare, cât şi una coborâtoare, în funcţie de adecvarea unuia şi a altuia!
În anumite iniţieri şamanice, neofitului i se desface corpul şi i se înlocuiesc organele sau i se desface craniul, pentru a fi lăsat să intre un spirit acolo. Transa psihedelică ar putea fi legată, simbolic ori metaforic, de o desfacere a capului şi de o înlocuire a creierului, precum în cutumele şamanice!
Fireşte, un atelier de scriere creativă pe muzică psihedelică trebuie înţeles şi în chiar sensul termenului psihedelic: ca o manifestare a sufletului; muzica psihedelică este, în definiţia ei relativ clasică, inspirată de imagini şi sonorităţi precum în starea de transă ori de ingerare a drogurilor. Ce înseamnă mai exact o stare psihedelică: deprivare senzorială, schimbare fluentă de percepţii, sinestezie şi mai ales stări alterate de conştiinţă. 
Pentru a fi cât mai aproape de acest sens, la primul atelier de scriere creativă pe muzică psihedelică am propus spre audiere (şi ca medium de eventuală provocare a semitransei), muzica sacră a indienilor nord-americani (adevărat, prelucrată cult şi nu păstrată în stare genuină). Cum această muzică este prin excelenţă una ritualică, ea conservă destul de bine ceremonii specifice pentru arta şamanului. Cele mai importante cântece era astfel legate de ceremonii de iarnă, dansul circular, sărbătoarea orezului sălbatic, cântecul leagănului, zborul, oprirea ploii, vindecarea sufletului, aţâţarea războinică prin scuturarea tomahawkului etc. 
Iată mai jos textele produse pe muzica sacră a indienilor (nu am tăiat nimic din textele respective, dar le-am selectat doar pe cele cu o măcar minimă valoare estetică).

Marius Conkan

viii sunt lăsaţi fără blănuri

viii sunt lăsaţi fără blănuri
se poate vâna chiar şi carnea mea beţivă
dans cu fete tatuate treceri dincolo
pereţii tunelului au varul căzut
pot chiar vâna şi carnea ta beţivă
trec prin tunel desculţ jupuit
văzul mi-a căzut într-o fântână
pot chiar să mă prefac din cal în iepure
din iepure în femeie dans cu fete tatuate
pene mânjite cu sânge
cânta cocoşul întoarcerea fiului nevăzător
trec prin tunel albastru fără picioare
târând după mine un cal jupuit
un iepure cu blana tăiată
o femeie de sânge muşcată
trec prin tunel de frica
morţilor crescuţi de niciunde
copitele mele saltă tresaltă
încet mai încet
sunt dublu sexuat dublu scelerat
trec prin mine părinţii copiilor sacrificaţi
trec prin tunel şi mă lovesc de tine însumi
sunt dublu sexuat dublu scelerat
bun de dus unde viii
au două perechi de creiere
viii lungiţi de piei jupuiţi
din femeie mă prefac în iepure
din iepure în cal din cal în bărbat dublu scelerat
în iepure mă simt ca un copil sfâşiat
mă rod ca pe-o varză
şi pot de mine să fiu vindecat
în cal mă simt ca un părinte sfâşiat
mă rod de iarbă
şi pot de mine să fiu vindecat
în femeie mă simt ca un bărbat sfâşiat
trec prin tunel cu o sabie în mână
şi umblu speriat după carnea beţivă
pereţii tunelului au varul căzut
pot chiar vâna şi carnea ta beţivă
sunt dublu sexuat dublu nevăzut
şi mă întorc ca fiu risipitor
cântă cocoşul întoarcerea fiului risipitor
mi-s venele tăiate şi-s fără picioare
un dans mă-nspăimântă un dans pentru vii
totul curge ca dintr-o ţigară
şi trec prin tunel sunt cal şi iepure şi femeie
bărbat de vii şi de morţi dezbrăcat

Valerica Mărginean

când copilul iese prin eprubeta hipnotică 

când copilul iese prin eprubeta hipnotică 
firimituri din tabloul lui Picasso
stau la pândă când încerc să construiesc 
un sistem al deghizării netulburat în sine 
din paradoxul iubirii noastre zeul scoate
creierul ce-l secţionează în sfere
prin cioburile oglinzii perfecţiunii
îmi îmbrac în cămaşa de noapte pleoapele spânzurate 
prin operaţii matematice complicate dezleg vraja
îmi văd chipul în succesiunea de vârste
ursuleţul de pluş negru scormoneşte adânc
în pielea mea scufundată de agonia cărnii
simt mirosul florilor topite ce va curge
printre paşii mărunţi din dansul absenţei
îmi rămâne o cicatrice de la insectele scăpate din crematoriu
fiecare linie a sângelui meu mă va distruge 
mi-e frică de muzicienii ce îşi devoră ceaţa inocenţei
de scurtarea mâinilor de femeile lovite 
în labirint ard pietrele din care curg nervii
cei doi se iubesc în ritmul în care pielea li se desface
şi craniile morţii se desprind din alte şapte cranii umflate

Lavinia Rogojină

(fără titlu)

Babă cu dinţi stricaţi te-mpingi în mine iar şi iar şi am senzaţia că ai să mă pătrunzi. Dansezi cu mine sau din mine şi focul-n-jurul căruia stau îmi arde faţa (sunt vie şi miros a mort). Nu mai ţipa, nu m-arunca, nu vreau să joc. Mă-nvârţi la nesfârşit şi am să înnebunesc râzând, dar tu n-ai să învii.Cred că tu eşti, pe tine vor să te învie, ştiu că ţi-am numărat dinţii puţini şi părul ce nu-l mai aveai, nici ochi, doar galben şi-un miros de mort. M-ai sfâşiat şi ai gustat din sânge, îl văd şi acum şiroind pe tine. Am pământ în răni şi ăştia calcă pe mine şi nici nu aud că ţip, vor să-mi scoată sufletul şi poate reuşesc, numai să scap.

cred că sunt.
nu mai am trup dar văd cum
sângele meu curge-n tine
am vomitat tot ce am fost
până şi cuvinte amestecate-n fiere
şi răul e acelaşi
tu eşti aici
pielea ta duhneşte
unsoarea ta scârboasă o simt 
la naiba! 
nu mai ştiu care e cine
părul meu îl arunci în foc 
arde şi tu râzi
dinţii galbeni îţi miros
iar vomit
m-am vomitat deja
nici nu mai ştiu
doar mă întreb care e cine
miros a mort

eram legată cu sfori
cineva mă plângea
acum mă rosteşte şi mă povesteşte
poate-am devenit poveste

îmi spun că totul s-a terminat 
şi iar

Raul Botha

Lumea de la fereastră

Melancolia pătrunde pentru a-mi sparge coşul pieptului
Evaporare de bacterii. Negrul se înroşeşte. Roşul se pe sine.
Noapte de contrabas. Stelele sunt în pădure. Muntele e aproape.
Îi simt răsuflarea. Mă mângâie. Cuvintele sunt ridicate de ecou, de auz.
Îmi pătrunde prin tălpi, ne împreunăm prin tălpi.
Rămâi singur! Închide ochii şi rămâi cu mine.
Ieşi abure negru!… Desprinde-te de lampa trupului.
Ieşi spirite…
Mâna stângă…ce faci? De ce mă atingi?
Rece. Albastru de gheaţă.
Mâna dreaptă îmi transpiră.
Îmi transpiră şi ochii. 
Poftim? Sunt lacrimi? 
Poate.

Un covor. 
Respiraţie acvatică, pleşuvă.

Da, eu am împins fereastra. 
Da, te văd. DA, mă văd – o privire îngheţată.
Ce ciudat…pulovăr în văpăi. 
Capul mi-e o sticlă în facere. E moale.
Dacă mi-l reazăm de pumn, acesta mi-l modelează.
Chiar şi umbrele simulează arderea. 
Palme ude.

Le zâmbesc corzilor. 
Vă mulţumesc, dragi tălpi, fiindcă mă ajutaţi să zâmbesc mai larg…
De ce să ne ascundem copilăria?
Terţă mică.
Mai lasă-mă puţin creiere, unde te grăbeşti?
Ce n-aş da să-mi pot despica pieptul ca pe o cămaşă.

Ulii! Ia te uită!
Iar pe geam sunt gratii.

Back to me.
Iar începi să gândeşti… ce păcat.
Moţăie puţin, să prinzi amorţeală.

Deci aşa arăt eu fără ochi.

Suntem la jumătatea drumului.

Observ că mă descreţesc doar în oglindă.

Ăsta da soare.

Fese dansânde, corp imobil.

Din degete ţâşnesc lumini alb-verzui – un păpuşar răsturnat.

Laurenţiu Laur

melodia necunoscută

flaute din pereţii curbaţi peste pereţii de guşter
sunt aici molusca de gelatină
melcii se învârt javajev în venele mele
jev javajev mă rotesc în venele verzi
pe sârmă din oţel topit
cu unghia de la degetul supt

jev javaia jev în violoncelul spirală
arcuşul intră şi iese prin urechile mele
javaia jev prin creierul umed
înot în violoncelul spirală
ling praful ce cade din mine
mă rotesc spre apus
mă întorc pe dos cum întorci o şosetă
urechile violoncelului se crapă
inima cântă în vrejuri

tentaculă de sepie înecată
în tine mă dau peste cap
jev javajev în tine mă rostogolesc pe creveţi
bulele tale roz îmi gâlgâie în ochi
din ventuze roiesc înspre mine viermişori de mucus
se dau peste cap se fac mai tari
javaia mai tari violoncelul plânge
pe inima mea crestată
jev javajev se rostogolesc cu limbile spiralate
râd fără dinţi
tentacula se încolăceşte de botul unui rechin
violoncelul mi-a tranşat inima
o aşez în stomac
şi mă întorc pe dos cum întorci o şosetă

scară din scară mă urc în afund
vejavaj vej mă despart în trei dubluri
şi dansăm pe muchiile fiecărei trepte
cu capetele retezate cu călcâiele întoarse
până când vine vulturul şi ne înghite

fulgere pe gâturile noastre
pumni pe muşchii gâtului lui
sunt singur din nou
despic sternul nebunului şi mă nasc
vejavaj vejavaiaj cu ochii în spate

scară pe scară mă cobor râgâind
uşa-ncuiată icneşte în flăcări
mă urc râgâind cu palmele-n pocnet
cu umerii rupţi
cu degetele pline de aşchii
cânt javajev cânt javajev
o frunză albastră mi se lipeşte pe frunte
dar ochii nu văd decât viermişorii de mucus
bulboane de aer curat îmi dilată paşii
mă desprind
violoncelul e lângă mine
ne tăvălim prin iarba cu licurici
ne sărutăm nebuneşte cu dinţii înfipţi
în pietrele moi
uşa se bălăngăne cu ţâţânile rupte

naiurile ies din merele cu coajă de sânge
ulii stau la pândă pe după trunchiurile sângerânde
bat ritmul cu ciocurile
mi-au crescut şi mie colţi de viperă
solzii mi se desprind şi se topesc în
gurile uliilor

violoncelul meu cântă cu o gheară nevăzută
arcuşul spintecă podeaua labirintului în care mă zbengui
am căzut javaia jev am căzut

stropii de ploaie îmi gâdilă pleoapele
în umbra mea cineva cântă la pian
faldurile negre mă acoperă mă descoperă
alunec în zbârnâit de nuiele
prin grotele din care au fugit liliecii
roata de foc închis mă ameţeşte
faldurile mă acoperă mă acoperă
sunt învelit în giulgiul de carne
tropotele izbesc stalactitele
mâinile trag jos stalagmitele
îşi lasă urmele pe tavan şi îl sparg

Raluca Ferentinos

(fără titlu)

a)

Mătase diafană într-un dormitor bătând spre verde,
Un cap de femeie închipuit, puţin plăpând
Şi-un ochi încercănat privindu-mă prin perdea…
Deodată, celălalt ochi, zbătându-se în orbită,
Se strecoară în camera cu candelabre opace,
Urmărind femeia din încăperea hexagonală
Pe semne cuibul ei de regină şi mamă.
Spre seară, lumina difuză, transformă rochia
Ce pare a se mişca singură în încăpere,
Într-un misterios vestmânt negru,
Pregătindu-se pentru o înmormântare inventată,
În care protagonistă este femeia cu rochie lungă,
Cu chip gălbui, ce sta întinsă în ajun,
În camera transformată în stup.         

b)

O piatră mişcându-se circular spre ţinta mereu în fugă
Şi-un arc întins la maximum ţintind piatra.
Brusc, un chip de bărbat opreşte tot acest vârtej cu privirea,
Închipuind un alt joc, de-un albastru marin,
Un vis de-al lui de când era băieţandru:
O scoică topindu-se în vâlvătăile focului oceanic,
Readusă la condiţia iniţială de praf cosmic.
Dând drumul jocului prim se aruncă
În vâltoarea cascadei din spatele copacilor,
Căutându-şi condiţia iniţială de vânător acvatic
Ce zeii i-au profeţit-o la naştere.
Transformat în peşte, înghite scoica în vis,
Devenind una cu natura în continuă mişcare,
Dispărând în adâncuri de verde şi negru.
Jocul cu piatra continuă în fiecare din noi,
Aşteptând momentul prielnic să fie oprit
De o privire aflată în căutare, de un arc, de o scoică, 
De-un vis marin.

Valentin Moldovan

Poveste

            Cu limbi de sânge trosnesc aripi. În fiecare noapte când luna crapă, curg din ea copite ce încovoaie pământul. În vetrele pribegilor înmuguresc şerpi care le dăruiesc un ochi. După ce e pus sub limbă, numai bătrânii pot dormi în foc iar ceaţa degetelor lor împleteşte zâne. Copiii prind rădăcini iar zâmbetul lor fuge prin ploaie, apoi despică cenuşa rămasă. Anii descărnaţi din stânci le plămădesc petale. Sub fiecare petală va dansa câte o viaţă iar pe urmă toate se vor ascunde după colţurile unei stele.
Bătrânii se alungesc atunci pe scoici şi înghit valuri. Strigă din vârful degetelor. Genele îşi întind crengile în părul copiiilor. Fiecare trebuie să-şi nască în trunchi un cort pentru zâna sau spiritul care îl va recunoaşte de când au fost amândoi scoică şi perlă. Dacă zâna adoarme în cort, ea se aşterne pe mâinile băieţilor şi astfel degetele lor călătoresc până la scara din arşiţă. Ei pot să prindă vulturul care le-a furat steaua, lipită de ciocul lor. Dacă reuşesc de prima dată, vulturul nu va mai putea vorbi şi va plânge între fâşii sub peşteri. Dacă nu reuşesc, vulturul va împinge scara şi mâinile băieţilor se vor pierde în mare iar ciocul păsării va creşte cât mâinile pierdute; va găuri rădăcinile copiiilor-copaci. Aceştia din urmă se vor usca, ghemuindu-se pentru totdeauna sub pietre. Spiritul stă treaz în cortul fetelor, ele vor cânta cu vocile străbunilor.

Notă:

Încetul cu încetul, muzica indienilor m-a ajutat să-mi construiesc o lume proprie. Imagini se succedau, apoi se ţeseau, până deveneau o poveste. O poveste a unei familii de indieni, aşezaţi în jurul unui foc. Bunicul le spunea copiiilor un basm de demult. În timp ce acesta povestea, copiii îşi imaginau că totul li se întâmpla lor: focul în jurul căruia erau adunaţi devenea o fântână a viselor din care ieşeau creaturi. Acestea aveau puterea de a schimba lumea sau realitatea noastră, iar ca să le poţi înţelege, să le poţi urma pentru a afla secretul viselor şi pentru a-ţi găsi calea, trebuia să te transformi şi tu.

Atelierul de proză Boccaccio-Roth 
  

      Atelierul de scriere creatoare în proză, folosind arta naraţiunii după un model-cocteil Giovanni Boccaccio-Philip Roth (având în vedere temele comune ale celor doi autori despărţiţi de şase secole, despărţiţi şi de limba în care fiecare din ei a scris/scrie) s-a desfăşurat vreme de 2 luni, între octombrie-noiembrie 2009. Au fost opt participanţi, după cum urmează: Marius Conkan (Intauterinus), Raluca Ferentinos (Stufstocka Vikinga), Suzana Lungu(Polyfema), Valentin Moldovan (Dolce Del Cantina), Bogdan Odăgescu (Cabanox), Lavinia Rogojină (Winnie Sartris), Cristina Vidruţiu (Freya Ceres) şi Ruxandra Cesereanu (Barocella de Sad). În fragmentul care urmează, prezentăm eventualilor cititori avizi de experimente în proză textul introductiv scris împreună de către participanţi. 

Mail 

Dragă  Doamnă/Domnule Philip Roth, 

      Suntem bucuroşi să vă anunţăm că  sunteţi norocoasa/norocosul câştigătoare/câştigător al unei burse de creaţie de o zi alături de opt povestaşi din zona de tranzit aflată la est de Ungaria şi nord de Bulgaria, deoarece aţi fost al 3,14-lea vizitator al site-ului www.phantasnas.ro. Cu această ocazie, aţi câştigat şi un tirbuşon, o scrumieră în formă de sân şi o perucă, toate fiind inscripţionate cu logo-ul nostru. Acestea le veţi primi la sosirea dumneavoastră în autogara Beta (le cereţi de la Tanti Rozalia, colecţionara de portofele). Opţional, vă oferim şi o minge antistress, la promoţionalul preţ de 0,99 euro.

      În ceea ce priveşte condiţiile pe care vi le oferim, aceste sunt următoarele: cazare în luxosul complex studenţesc Haşdeu, clădirea 16, etajul 10 (fără lift), pat de 1×5 (unu ori cinci) persoane, baie pe coridor cu programare din jumătate în jumătate de oră, duş cu o capacitate de 50 de persoane. Cu alte cuvinte, condiţii ideale pentru dezinhibare, relaxare extremă şi creaţie.

      Suntem dispuşi să vă decontăm una bucată  bilet RATUC de la gară până  lângă fabrica de bere. Acolo veţi fi aşteptat de un reprezentant Phantasnas, care vă va indica pe unde să  o luaţi. Acestea fiind zise, e timpul să vă lăsăm cu bine şi să vă felicităm încă o dată pentru remarcabilul noroc care a dat peste dvs.

      Vă  rugăm să ne trimiteţi datele dvs. personale în termen maxim de 24 de ore şi mai ales să  ne oferiţi detalii legate de sexul dvs (bărbat/femeie/altele). După aceasta, vă vom contacta cu noi detalii. 

      Cu stimă, echipa Phantasnas

      (Stufstocka Vikinga, Winnie Sartris, Intrauterinus, Freya Ceres, Polyfema, Barocella de Sad, Cabanox, Dolce Del Cantina) 

      P. S.

  Pentru detalii suplimentare legate de regiune, consultaţi documentarul New Europe (link).

      P. P. S.

Micul dejun, servit între 5.00 şi 5.30 A.M., constă într-un platou de mâncare tradiţională studenţească (1/2: cubuleţ unt, cubuleţ marmeladă, felie salam, felie de pâine, ou fiert, şerveţel, precum şi jumătatea plină a unui pahar cu apă). 

Mail reminder 

Dragă  Doamnă/Domnule Philip Roth, 

      Termenul de 24 de ore a expirat, dar nu ne-a parvenit nicio confirmare din partea dvs, nici măcar precizarea sexului. În aceste condiţii nu ne rămâne altceva de făcut decât să vă mai oferim 24 de ore suplimentare.

      Din păcate, între timp a expirat oferta promoţională  pentru mingea antistress. O puteţi  în continuare achiziţiona la preţul normal de 9,99 euro.

      Vă  sfătuim să nu mai pierdeţi timpul şi să vă implicaţi în oferta noastră generoasă. 

      Cu aceeaşi stimă, echipa Phantasnas

      (Stufstocka Vikinga, Winnie Sartris, Intrauterinus, Freya Ceres, Polyfema, Barocella de Sad, Cabanox, Dolce Del Cantina). 
  

Ultimul mail 

      Dragă  Domnule Philip Roth, 

      În urma unor investigaţii minuţioase pe Google, am aflat că sunteţi de sex masculin şi, printr-o fericită coincidenţă, aveţi o experienţă rezonabilă în scris. Lucrul acesta este convenabil, drept care mizăm pe abilităţile dvs. creatoare, în vederea bunul mers al experimentului nostru.

      Oferta noastră rămâne valabilă  până la schimbarea orei de iarnă. 

      Cu preţuire facultativă, echipa Phantasnas

      (Stufstocka Vikinga, Winnie Sartris, Intrauterinus, Freya Ceres, Polyfema, Barocella de Sad, Cabanox, Dolce Del Cantina). 
  

      P. S.

Avem totuşi o întrebare care ar putea să  spulbere toate îndoielile noastre. Sunteţi cu adevărat Philip Roth, autorul romanului Complexul lui Portnoy? 

Mailul Lui 

      NU. 

      Primind acest răspuns elaborat şi explicativ din partea domnului Philp Roth, cei opt povestaşi nu mai pierdură vremea şi se întâlniră într-o însorită sâmbătă, pe când ţigle cădeau într-o veselie de pe acoperişul Phantasnas. Ei hotărâră să se spovedească unii altora, bălăcindu-se în autoindulgenţă, în sala în care uneori morţii dădeau de lucru bocitoarelor, alteori susţineau ample conferinţe de tot râsul. Însă această friguroasă încăpere avuse la vremea ei parte de o dulce dualitate. Pe de o parte, baie de suflete, pe de altă parte baie de trupuri. Rareori baie de acid. Ca găluştele-n supă, trupurile călugăriţelor săltau de parcă cineva s-ar fi jucat ping-pong cu ele, dizlocând metri cubi de apă care împroşcau crucifixurile, zici că erai pe malul Iordanului în vremurile bune, înainte de vremurile bune oficiale. Dacă celebrul pictor Bubens ar fi fost acolo, ar fi vrut să se reincarneze nouă vieţi de burete de baie. Asta în cazul în care n-ar fi făcut meningită în fiecare dintre cele nouă. Acum, ideea e că găluştele astea erau mai degrabă anorexic-durdulii decât orice altceva. Să nu uităm că lăcaşul cu pricina folosea şi la îmbăierea sufletelor. În vreme ce ele se rugau pentru înfrânare, sufleţelele lor se lipeau de tavan ca ceara explodată din gheenele depilării. Ok. Am deviat puţin. Să revenim.

      De fapt, la toate aceste călugăriţe se gândea Intrauterinus, în timp ce în celălalt capăt al lumii, în capitala Indoneziei, o fetiţă sughiţa pentru întâia dată.

      Oi! Ce plictiseală. Slavă Domnului, duhul sălii îi izbi în moalele capului, aşa că după ce băură must, alcătuiră un grup de intervenţie octogonal.

      Winnie Sartris: Mi-e sete de o ţigară.

      Barocella de Sad: Dis de dimineaţă, scumpa mea meteahnă  e să mă strâng de gât cu un ciorap de damă, pe care după aia îl dau primului venit să-l mestece. Acesta îmi spune invariabil că gustul este adorabil. Imediat, mă duc şi cumpăr încă o duzină de perechi de ciorapi, pregătind un supliment de vârstă.

      Winnie Sartris: Cum adică?

      Barocella de Sad: Păi cum? Supliment pentru că întotdeauna proviziile de ciorapi sunt binevenite.

      Winnie Sartris: Mărturisesc că am batjocorit şase zile, iar în cea de-a şaptea zi m-am odihnit.

      Polyfema: Ce-am avut şi ce-ai pierdut.

      Cabanox: Mărturisesc şi eu şapte păcate capitale – Ana, Oana, Ioana, Suzana, Roxana, Adriana şi Liliana. De la Ana la Caiafa. Hă hă hă. `reai al dracu de Bossanova.

      Polyfema: Mărturisesc că am avut ochelari cu dioptrie -4,9 şi m-am aşezat intenţionat pe ei pentru că îmi plac culorile şterse.

      Cabanox: Şi eu care credeam că eşti daltonistă.

      Polyfema: Şi asta nu-i nimic. Mănânc chipsuri special pentru firmituri. După  care mă cântăresc.

      Stufstocka Vikinga: Hibele mele sunt gogâlţurile şi ierburile de tot felul. În fiecare dimineaţă mă  trezesc în Stuff.

      Barocella de Sad: Nici specialiştii în etimologii nu au habar ce sunt alea gogâlţuri.

      Stufstocka Vikinga: Veveve beutură punct ro. Nunta din cana lui Galilei.

      Freya Ceres: Vai de păcatele modestiei mele! Sunt blondă  cu ochi albaştri, duc minorii în păcate majore şi majorii în păcate minore.

      Intrauterinus: Păcat că eşti doctorandă. Mărturisesc că  am făcut burtică dinainte să  mă nasc. Pe fratele meu geamăn l-am sufocat cu burta.

      Polyfema: Eşti nepotul lui Ubu?

      Intrauterinus: Sunt văr geamăn cu Bubu.

      Dolce Del Cantina (care tăcuse până atunci, se scobi între dinţi cu desfăcătorul de bere şi zise la plesneală): Încă una şi mă duc. Mărturisesc că sunt prăjit în dragoste, drept care prefer oricând prăjituricile femeilor. Şi sunt fan înrăit al bulimiei. În altă viaţă am fost cofetar.

      Stufstocka Vikinga: Hi hi hi! Şi cum rămâne cu plăcintele?

      Dolce Del Cantina: Lăsaţi plăcintele să vină la mine. 
  

      Preavrednice sibile şi prearoditori satiri,

      Amintindu-ne noi de vorbele Sanctităţii Sale Boccaccio şi scoborându-ne până la răspântiile Evului Întunecat, pe dată am revenit cu ascensorul paratemporal în secolul XXII – I, cuprinşi de fierbinţeli (şi cu limba băşicată de efectul acestei tranziţii). Atât s-a ticăloşit prostimea şi atât s-au prostit ticăloşii, că nici popii, nici damele uşoare nu mai miră pe nimeni (şi aici Freya Ceres strâmbă din nas), iar filozofii, şi dacă şi-ar pune izmene în cap, tot n-ar găsi cuvinte care să jignească. Iar dacă timpurile noastre nu sunt cu scaun la cap, avem tot dreptul să păgubim prealăudata sexualitate şi să o punem pe piedestalul unde se găsea odinioară pântecoasa călugărie, căci ceea ce vrem să bricolăm acum a fost, este şi va fi anapoda, drept care nici dacă ne-am tăvăli prin urzici modificate genetic, nu vom reuşi să aducem înapoi tâlcurile şi ruşinoasele duble înţelesuri. Cât despre Dumnezeu, întrebarea noastră este una singură: care? Pe placul cârcotaşilor nu va fi de aceea nimic. O precizare: mironosiţii de altădată sunt snobii de acum, care aşteaptă cu tot dinadinsul ca Alibeh (Boccaccio, Decameronul, ziua a 3-a, povestea a 10-a, pag. 309, 1978 – fireşte, depinde de ediţie) să bage dracu-n gaura din iad.

      Şi de atâta vorbăraie, nu ne rămâne decât un uriaş căscat colectiv, la care vă invităm să daţi din coate, promiţând că aceia care nu veţi fi îngurgitaţi, veţi ajunge în rubiconda oală a lui Dolce del Cantina, ajutorul nostru de bucătar. Bâl bâl bâl şi cam atât. 

      Dacă  tot n-a venit mister Philip Roth, să  improvizăm cu graţie şi să  nu cădem în dizgraţie. Textele antistatale şi anticoncepţionale ce vor fi auzite în curând au fost aberate laolaltă de cei opt povestaşi, fiecare în bula sa papală şi petroliferă. Cui nu-i place slugăreala, să se care alandala. Vorba ceea: din stomac la anticariat. Zeii editoriali fie cu textu`. 

Iată  o mostră din povestirile scrise la Polul Cultural Cetate. 

Pilda mâncărurilor vorbitoare 
  

Se dedică  această povestire domnului Mircea Dinescu, gazdă  generoasă cu abilităţi culinare de invidiat pentru povestaşii de la Cluj 
  

     În vremurile de demult, ci Allah este mai ştiutor, în Bassra la marele han al cetăţii, legară strâns prieteşug zece marinari. Iar după ce sfârşiră de istorisit şi de mâncat, aflând toţi că era de trebuinţă să ducă mărfuri de pânzeturi şi alte asemenea marafeturi în acelaşi loc, în Maghreb, şi cum unul din ei avea corabia lui în port în bună orânduială pentru plecare, se suiră cu toţii în ea şi purceseră.

     Plutirea le fu minunată, cu vânt prielnic. Într-una din nopţi însă  – alungat fie cel rău! – se iscă o furtună năprasnică şi corabia se frânse de stâncile unui ostrov. Dar niciun marinar nu pieri, ci fiecare se agăţă de câte o scândură sau un butoi, de ajunseră istoviţi la mal. Dimineaţa, văzură cât de plăcut era acel ostrov, cu pomi roditori şi izvoare, dar mai îmbătător ochiului era un chioşc cu o cupolă de marmură. Iar ce le fu dat să zărească înlăuntru îi uimi, îi ameţi şi le trezi burdihanele mârâitoare de parcă tigri s-ar fi sălăşluit într-însele. Tablale de aur şi argint încărcate cu bucate de toate soiurile de pe pământ şi din ape, chiupuri uriaşe de vin, toate aşternute pe chilimuri de atlaz cu ciucuri din fire de argint. Ci miresmele dănţuiau ca nişte cadâne din haremul califului, dezmierdându-i dulce.

     Atunci unul din marinari glăsui:

     – Pe Allah, de nasul şi limba mea ar putea să cunoască măcar în parte parfumurile şi amestecul mirodeniilor acestor trufandale, aş fi pesemne cel mai fericit dintre dreptcredincioşi.

     Iar altul grăi:

     – Maşallah, eu de-aş putea iscodi felul în care au fost aşternute atât de măiestrit, baremi să ştiu de unde sunt, că prea se pare că au fost pregătite pentru noi.

     De-abia sfârşi el de rostit acestea, că puse mâna pe capacul unei oale de porţelan şi un glas bărbătesc ieşi dintr-însa. Marinarul icni, după care glasul spuse:

     – Salamalekum, feţe preacinstite. Dacă veţi izbuti să vă puneţi frâu poftelor şi să nu ne mâncaţi mai înainte de a ne asculta poveştile ce întrec marginile uimirii, multe şi osebite învăţături veţi dobândi.

     Iar cei zece marinari, deşi bănuitori, se învoiră şi se aşezară  pe unul din minunatele chilimuri. Ci toate bucatele începură să cânte, să râdă, să clămpănească din capace, să behăie, să sughită, să strănute, iar în capătul chioşcului, o plăcintă aburindă, înfoiată, cât toate zilele de uriaşă, prinse a grăi.

     – O, voi marinarilor preaiscusiţi, aflaţi că numai ursita a voit să ajungeţi teferi pe Ostrovul Mâncărurilor. Căci istoria zămislirii noastre începe cu prietenia poznaşă dintre un cofetar şi un zodier.

     Aceştia erau de nedespărţit, că frumoşi ca două lune şi  dăruiţi cu isteţime şi ţinere de minte se aflau. Iar prin cetate li se duse vestea, şi puţini erau aceia care nu-i cunoşteau.

     Şi într-o zi, cum cofetarul, Akim pe nume, se căznea să caute prin sukuri cele mai bune şi osebite mirodenii, ştiind el să sucească şi să frământe aluaturi în feluri plăcute ochiului şi gurii, îşi lăsă prăvălia, după ce o zăvorâse. Iar zodierul Turim, care numai vrăji smintite născocea, de nu se gândea la nimic altceva cât era ziua de lungă, descuie uşa de la prăvălia cofetarului şi văzu o plăcintă îmbietoare şi răscolitoare de pofte. Ci la ce se gândi el? Chiar de ciupercile şi varza bine înăbuşite închipuiau alergătura cea dinainte de ospăţ a unei beizadea gazelă după perechea lui, chiar de gălbenuşurile ca ambra nu fuseseră precupeţite defel, că erau de două ori mai multe decât albuşurile, chiar de pesmetul crănţănitor acoperea ca un caftan de fală un trup fraged de prinţ, iar smântâna era ca hammamul în care se îmbăia, acestei preacinstite trufandale îi lipsea ceva. Zodierul Turim rosti trei cuvinte de pe un sul cu slove strâmbe, îşi roti mâinile deasupra tablalei parfumate şi trufandaua căpătă glas! Întrucât ce poate fi mai desfătător decât o mâncare gustată de două ori, odată pentru tihna sufletului şi odată pentru cea a trupului? Căci acum plăcinta putea spune cum a fost alcătuită, ca mai pe urmă să fie mâncată cu cumpătare sau hăpăială – dar feri-ne-ar Allah de dezmăţul celui rău! – săturând orice dreptcredincios de două ori, şi nu o dată precum alte bucate.

     Apoi Turim se piti după o perdea şi aşteptă să se întoarcă Akim, prietenul său. Iată că nu trecu multă vreme, că Akim se şi înturnă. Ci de cum îl mirosi, plăcinta năzdrăvană glăsui astfel:

     – O, preabunul meu stăpân, sultanul degetelor plăsmuitoare de minuni, şi sucitorule în chip măiestrit de aluaturi, şi vrăjitorule de mirodenii, iată că veni sorocul să ai un copil! Priveşte, dar, ce desăvârşită fetişcană este ea. Au chibzuit-ai să iasă altfel, când părintele ei este chiar soarele de pe cer?

     Şi Akim rămase înmărmurit pentru câteva clipe, apoi se dumiri că aşa o năzbâtie fără seamăn nu era cu putinţă de a fi săvârşită decât de Turim, smintitul zodier. Pe dată Turim ieşi de după perdea şi cei doi se îmbrăţişară, ca apoi să se prăpădească de râs, tăvălindu-se pe jos.

     Ci tot în acea zi, vizirul îi chemă la el pentru tăierea împrejur a copilului său. Şi îl rugă pe Akim să pregătească nişte zaharicale şi bucate nemaivăzute, după cum îi era iscusinţa ce-l făcuse vestit. Îi grăi şi lui Turim, să născocească nişte giumbuşlucuri şi vrăji care să le lărgească oaspeţilor săi gura dincolo de urechi. Amândoi spuseră că ascultă şi se supun, şi se întâlniră în prăvălia lui Turim, de astă dată, ca să chibzuiască la ce aveau de făcut.

     Akim vorbi cel dintâi.

     – O, Turim, prietenul meu iubit, pesemne că nu vom izbuti să avem cele mai scumpe mirodenii şi nici ştiinţa despre cele mai uluitoare giumbuşlucuri şi năzdrăvănii, care să ne lumineze cu adevărat în chip desăvârşit, decât dacă am trece cumva de pragul ghiaurului cel izgonit chiar şi de Şeitan. Căci zgârcenia şi viclenia lui întrec toate poznele şi matrapazlâcurile de care suntem noi în stare. Aşa că îmi întorn pocalul cugetului spre tine, spre a fi umplut de vinul vorbelor tale.

     – O, prietenul meu Akim, adevăr grăieşti când spui că vom dobândi preţuirea vizirului şi poate şi pe cea a califului dacă vom citi cărţile tainice ale ghiaurului acela, iar traiul nostru îl vom duce numai în huzururi. Drept care iată ce am ticluit spre a-l amăgi. Cum el stă mereu în prag, dinaintea tejghelei sale şi nu lasă pe nimeni să intre în prăvălia lui, iar înăuntru se află un câine ce ar speria şi un efrit, va trebui să-i aducem pe amândoi într-un loc şi să-i ţinem acolo până ce vom lua ceea ce este de luat.

     Şi purceseră spre prăvălia ghiaurului. Dar nici nu se apropiară bine, că acesta se împlântă mai vârtos pe scaunul său, ţeapăn şi cu ochii cercetând mai multe lucruri odată, întorcând capul în toate părţile. Astfel că cei doi prieteni se despărţiră, iar Akim veni în faţa tejghelei creştinului, îi ură salamalekum şi se tocmi cu el pentru niscaiva mirodenii osebite, dar care nu erau dintre cele mai alese. Iar creştinul lăsa cu greu preţul să coboare, şi chiar câteva drahme i-ar fi adus o pierdere însemnată, că dădea din mâini, îşi rotea ochii în cap, îşi subţia buzele şi le muşca, că Akim cu greu se stăpâni să nu îi dea în cap cu bucăţile de plumb pentru măsurat.

     Estimp, hazliul Turim se furişă în spatele prăvăliei, lângă uşa dosnică a odăii şi fluieră urâtul şi zdrahonul de câine. Acesta, cu balele-i curgând şi scuturând capul ca apucat, de era leit cu stăpânu-său din prag, o zbughi spre zodier cu gândul să-l sfâşie. Însă Turim hămăi ceva, de parcă-i vorbi câinelui burduhos, şi acesta se prefăcu într-un kebap aşa de ispititor că ar fi înceţoşat judecata oricui, iar la tresărirea limbii i-ar fi răspuns vulcanul pântecelui, strigător precum o pasăre rokh.

     Turim puse trufandaua pe o tabla, aproape de uşa din faţă a prăvăliei, unde scălâmbăiatul şi zavistnicul de ghiaur mai că, de roşu ce era, nu sărea în loc cu scaun cu tot. Pe urmă, ca năzdrăvănia să fie pe deplin înfăptuită, Turim se preschimbă în câine, luând înfăţişarea zdrahonului de mai-nainte de a i se amesteca lungimea cu lăţimea într-o tabla. Şi se puse pe un lătrat de-ţi clămpăneau dinţii în gură – ferească-ne Allah de clănţănitul lor în împărăţia celui izgonit cu pietre. Ci chiar în clipa aceea, Akim, cu capul cât un pepene de la târguirea cu ghiaurul, plecă, chipurile, într-un sfârşit acasă. Iar creştinul, mirat şi înciudat de lătratul şi gemetele dihaniei, văzând că niciun muşteriu nu se afla pe uliţă, închise prăvălia, luând ce mai era de adunat de pe tejghea. Şi când voi să-i altoiască una, văzu că animalul arăta cu laba înspre masă, unde se afla minunăţia de kebap. Se rugă la Dumnezeul lui şi-i mulţumi, gândindu-se că pesemne trăsnitul de câine o şterpelise de la cofetarul nesuferit, Akim pe nume.

     Şi cum burdihanu-i era gol, se aşeză şi se înfruptă cu poftă, gemând până sfârşi şi ultimul dumicat. Atunci Turim îşi luă înfăţişarea de om şi spuse creştinului ce căzuse sub masă de spaimă.

     – O, netrebnicule păgân, nu te socoti mai vrednic decât eşti şi ia seama că vom pune stăpânire pe tot ce ai, făcând şi întorcând bine celor cărora tu le-ai făcut numai rău, umplându-le sufletul de neagră supărare. Ci află că acest kebab este din carne de câine, iar acela e chiar câinele tău, urâţenia lumii. Măcar că ţi-ai pierdut un frate, dar nu te mâhni – o, scârbavnicule, că acum că se mistuie în tine, l-ai cunoscut mai bine decât oricând!

     Pe dată ghiaurul se schimonosi cumplit şi fierea îi plesni, de rămase chircit şi fără viaţă sub masă. Atunci intră  şi Akim, care se pitise după prăvălie. Puseră cărţile şi punguţele cu mirodenii într-un sipet şi ieşiră pe uşa din dos. Ajunşi în prăvălia lui Akim, aceştia citiră şi se minunară de reţetele nemaiauzite şi de mirodeniile desfătătoare. Iar cofetarul care era şi bucătar, dimpreună cu prietenul său zodierul, născociră şi amestecară, plămădiră şi înmiresmară nişte bucate vrăjite întru totul.

     De-abia sfârşiră cele trebuincioase ospăţului vizirului, că  zece djini, nici mai mulţi, nici mai puţini, se înfăţişară  pe negândite în casă, îmbiaţi de miresmele minunate ale bucatelor. Cei doi, măcar că erau înfricoşaţi, le urară bună pace şi îi întrebară ce doresc. Djinii, văzând purtările alese ale celor doi prieteni, precum şi iscusinţa nemaiîntâlnite de a-i vrăji chiar şi pe ei cu trufandale ca acelea, le porunciră să vină cu ei, să le fericească vulcanul cel repede mistuitor, preacinstitul burdihan care n-ar pricepe în veci cum e să fii văduvit de mâncare.

     Akim şi Turim, după ce chibzuiră puţin că huzururile lor vor fi nenumărate până la venirea Atoatesfărâmătoarei, şi că oricum era negreşit mai fericit lucru decât a sluji un vizir puchinos, se învoiră. Şi fură duşi de cei zece djini, cu tot cu bucatele lor vorbitoare, pe Ostrovul Mâncărurilor, într-un palat neasemuit. Astfel, în fiece zi, Akim plăsmuieşte şi Turim vrăjeşte mâncarea djinilor, lăsând-o orânduită în felul în care o vedeţi, aleşi oaspeţi, spuse plăcinta plăcintelor.

     Iar apoi prinseră a glăsui celelalte trufandale.

     – Eu sunt, o, marinarilor veniţi de la capătul lumii, cea mai aleasă  ciulama cu ciuperci din câte s-au auzit. Ci sălăşluiesc într-o lipie aromată cu anason şi busuioc, coaptă atât cât trebuie, pufoasă şi fragedă ca pielea unui nou-născut. Iar ciupercile mele vin din Iskandaria, iar rozmarinul şi ardeii ce sunt chiar inima mea, sunt culeşi din Bagdad. Ci numai stăpânii mei au îngăduinţa să mă mănânce.

     Pe urmă, de pe o tabla lungă de o sută de palme, un peşte uriaş bolborosi şi mormăi, îşi drese glasul şi zise:

     – Fericiţi oaspeţi, aflaţi dar că eu sunt rudă îndepărtată  cu khotrobii şi baharii. Ci iată cum am fost gătit. În apa în care am fiert la început au fost tăiate lămâi şi rase nucşoare, de m-am îmbălsămat mai vârtos decât un vizir în hammam. Apoi, am fost pus la fript pe o ţepuşă şi întors molcom, când pe o parte, când pe cealaltă, că aş fi ameţit din cale-afară iar negurile cele făr’ de-nceput şi de sfârşit m-ar fi cuprins, de nu mi se ungea trupul cu cinci soiuri de vin de la Khorassan, Bassra şi Iskandaria. Apoi am fost aşezat pe tablaua pe care mă vedeţi, iar ardeii copţi, busuiocul şi portocalele m-au înveşmântat. Ci numai stăpânii mei au îngăduinţa să mă mănânce.

     Iar un kebap, ce abia îşi aştepta şi el rândul, zise.

     – Aflaţi, o, călătorilor norociţi, că eu sunt făcut din carne de viţel bine rumenit, tăiată în bucăţele toate aidoma cele dintâi căzute de sub cuţit. Si sunt ca un sultan pe patul lui, căci mă lăfăi, după cum mă vedeţi, dormind pe pânzeturi şi perne de vinete, roşii, ardei, pepeni şi caise, şi am fost împănat cu stafide aduse din Bişangar. Iar chiar viţelul din care am fost plămădit vine dintr-o stirpe aleasă, din cei de la Cairo. Ci numai stăpânii mei au îngăduinţa să mă mănânce. 

     Şi toate tăcură pe dată. Iar cei zece marinari, după ce văzură  şi auziră acestea, bătură din palme, se plesniră şi se ciupiră unii pe alţii, de nu le venea a crede tot ce se istorisise. Pe urmă, dacă trufandalele tăceau, se năpustiră asupră-le, hămesiţi de la atâtea miresme şi cu minţile pierdute de la atâtea poveşti. Ci le înfulecară pe toate de se făcură ca nişte bivoli. Dar deodată bolta chioşcului se crăpă şi apărură cei zece djini care urlară toţi odată ca un uragan.

     – Netrebnicilor, au nu aţi tras nici un folos din minunatele învăţăminte ce au fost rostite dinainte-vă? Că numai stăpânul unei mâncări ştie ce a pus într-însa şi cum a cuhnit-o, şi numai el, de va vrea astfel, îi va firitisi sau îi va prăpădi prin ea pe oaspeţii săi. Căci numai stăpânul ei poate să înceapă ospăţul, iar voi, nesocotiţi şi puhavi, nu aţi dat ascultare bucatelor noastre când v-au spus “Ci numai stăpânii mei au îngăduinţa să mă mănânce”. Astfel veţi pieri şi voi, căci nu vom cunoaşte mai bine trufandalele noastre decât înfulecându-vă la rându-ne!

     Şi fiecare efrit s-a năpustit asupra unui marinar, înfruptându-se din el bucată cu bucată. Când sfârşiră, sloboziră nişte râgâieli şi vântuituri tunătoare, de ostrovul se rupse în două. Şi nimeni nu mai călcă pe acolo vreodată.

     (Valentin Moldovan)

 Valentin Moldovan

Minunatul popas în Oaza Desfătărilor

sau despre îngeri şi povestaşi

     Ieşeam din cuptorul încins. Încă nu ştiam sigur pe ce lume eram. Poate ne aflam cu toţii într-o fotografie sepia, dar nuanţele de negru, gri, galben şi portocaliu se întrepătrundeau. Obiectele se învârteau pe loc, iar casa din faţa noastră, ţinută în braţe de doi uriaşi cu bărbi verzi, gângurea un cântec. Şontâc-şontâc, după ce făcurăm cunoştinţă cu gazdele zâmbitoare, care se iviră dintr-un iaz înconjurat de sălcii, intrarăm în casă. Pianul, gramofonul, trompeta, soba, oglinda, bostanul aveau pe buze acelaşi cântec de bun-venit. În faţa noastră doi îngeri vegheau poarta ce ducea la bucătărie. Miresmele care veneau de acolo ne învăluiau. Am clipit din ochi şi.ne-am trezit. Eram în Oaza Desfătărilor. Cam aşa arată conacul de la Polul Cultural Cetatea girat de Maria şi Mircea Dinescu, unde atelierul de proză 1001 de zile şi de nopţi, gândit şi legiuit de Ruxandra Cesereanu (de un an şi jumătate încoace, cu studenţii de la Facultatea de Litere), a fost găzduit cu generozitate între 6-16 iulie 2009.

     După ce ne-am luat în primire camerele şi ne-am obişnuit cu ceilalţi îngeri de pe malul Dunării, cu tractorul, sania şi carul vechi de cine ştie când, după ce am admirat mozaicul din gresie colorată şi grinzile masive de lemn din hambarul restaurat, am purces spre coperişul lumii, mansarda. Cu tobe africane, vase pictate din lut, o masă joasă, sculptată şi perne moi, colorate,  acest loc chiar era desprins din cele 1001 de nopţi. Ne aştepta, ne îmbia să scriem, să citim şi să ascultăm poveşti. Dar mai întâi, să ne prezentăm.

     Suntem un grup pestriţ de povestaşi, zece la număr, călăuziţi şi povăţuiţi de o vrăjitoare, călători prin Psihedelic şi Fantastic. Am poposit şi în lumea celor 1001 de nopţi, pentru că minunatele pilde şi istorisiri ale Şeherezadei au ajuns la urechile noastre. Iar noi, spre a-i mulţumi şi a o cinsti, am vrut să o ajutăm. De la o vreme, Şeherezada se simţea mai ostenită, şi, ca nu cumva să adoarmă şi să fie osândită de califul Şahriar, sau să nu mai aibă alte poveşti de spus, am pus-o pe Doniazada, sora mezină, să o vegheze tainic. I-am dat mezinei o sclavă, pe Raşazada, care se ducea în suk (în târg) să culeagă istorisiri cât mai alese, ca să i le spună apoi şi stăpânei sale, Doniazada. Dar de la o vreme, apăru şi fratele califului, regele Şahzaman, pe care cele două fecioare îl întâlniră în căutările lor după poveşti, şi îl primiră alături de ele să asculte şi să istorisească şi el, la rându-i.

       Astfel, am creat din cerneală şi hârtie alte personaje şi întâmplări, după priceperea noastră de povestaşi în ucenicie. Nu a fost uşor, iar primele încercări au fost mai mult sau mai puţin izbutite. Apoi, însă, ele s-au înşirat una după alta, şi, încet, am devenit mai siguri pe noi şi puţin mai înţelepţi după fiecare dintre ele. Ne-am citit fiecare textele, le-am ascultat pe ale celorlalţi, am făcut corecturi. Dar am gustat (şi chiar savurat) ironiile dintre noi, şi hârjonelile, şi pauzele în care ne plimbam să ne dezmorţim. Unele povestiri s-au împletit şi s-au aromat cu realitatea din Oaza Desfătărilor, deoarece festinul culinar la care am luat parte a fost deosebit. Oricum, însuşi locul şi împrejurimile lui îţi şopteau frânturi din poveştile lor.

     Să  nu vă închipuiţi însă, dragi cititori, că ucenicii vrăjitoarei au trudit neîncetat sub privirea ei severă. Nicidecum, pentru că şi dânsa a muncit şi a scris alături de noi, stând cu toţii apoi la sfat. Şi, ca nişte psihedelici ce suntem, am dansat cu ţopăieli şi învârteli în hambar, pe mozaicul cu balauri, broaşte ţestoase şi păsări, până târziu de tot. Ne-am alergat pe malul Dunării, jucând mâţa cu animale, am cântat din voce şi din chitară, am mâncat dude, am văzut struţi (caraghioşi nevoie mare) şi i-am chemat şi pe câini la ospeţele noastre. Că, deh, de fapt, s-au invitat singuri, poate din pricină că, mai devreme, îi alintasem pe cei şapte căţeluşi. Ne-am gândit cu plăcere, după ce mergeam sătui de la masă, la cea următoare: “Oare cu ce ne vor mai minuna, de data asta?”

Suzana Lungu şi Cristina Vidruţiu

Tabăra de scriere creativă O mie şi una de nopţi

Port Cultural Cetate, iulie 2009 

   În perioada 5-17 iulie, sub îndrumarea Ruxandrei Cesereanu, s-a desfăşurat la Portul Cultural Cetate cu sprijinul poetului Mircea Dinescu şi a Mariei Dinescu, tabăra de scriere creativă O mie şi una de nopţi. Unul dintre cele mai recente proiecte ale Centrului de Cercetare a Imaginarului Phantasma, din Cluj, workshopul a avut ca punct de plecare poveştile Şeherezadei, propunându-şi să dezvolte personaje şi istorisiri abandonate în textul original. Provocarea a constat pe de o parte în a însuşi ritualul şi constantele stilistice ale povestaşilor de odinioară, iar  pe de alta în a concura virtuozitatea şi fantezia acestora, păstrând bineînţeles decorul şi cutumele lumii arabe. Procesul de adaptare, care a durat mai mult de un an a reprezentat pentru mulţi o provocare atât din punctul de vedere al limbajului cât şi din cel al limitărilor creative.

   Poveştile scrise de fiecare au alternat cu poveştile scrise la mai multe mâini sau colective şi fiecare dintre acestea a fost supusă unei analize riguroase finalizată cu discuţiile şi corecturile de rigoare. Numărul participanţilor a variat pe parcursul atelierului însă cei care s-au regăsit la finalul experimentului, în număr de 12, au reuşit să treacă peste dificultăţile tehnice şi observaţiile inerente pentru a ajunge la o coeziune atât a scriiturii cât şi a grupului. Printre aceştia ca povestitori încercaţi s-au aflat, cum se ştie, Ruxandra Cesereanu şi Bogdan Papacostea, cel din urmă redactor-şef al revistei Tomis.

    Ambientul în care s-a produs ultimul ciclu de istorisiri a fost fermecătoarea moşie dunăreană Port Cetate, situată la graniţa cu Bulgaria şi cunoscuta îndeobşte pentru generoasa găzduire oferită anual diverselor workshopuri. Înger Parc, alternativa turistică dinesciană, cu ale sale sculpturi şi repere nostalgice, a reprezentat pentru povestaşii ad-hoc ceea ce portul Bassrei va fi însemnat pentru cei din vechime. Mansarda conacului, pontonul, sania acum lipsită de cai ori treptele spre Dunăre au fost locurile preferate pentru încropirea raţiei zilnice de poveşti, care, astfel inspirate s-au dovedit a fi printre cele mai izbutite ale atelierului.

    Pentru a pătrunde şi mai adânc în atmosfera celor O mie şi una de nopţi, şi mai cu seamă în cea culinară, povestaşii au fost haiduceşte ospătaţi: limba cu castraveţi şi măsline care a sporit limbuţenia firească a mult-cârtitorilor, ori somnul uriaş (de 60 kg) la proţap, servit pe furtună, întovărăşit de muzica lăutărească, sau spuma de vişine ce ducea cu gândul la şerbeturile şi zumaricalele cofetarilor din sukul arăbesc de odinioară şi, să nu uităm, sultanele-plăcinte care şi-au croit cale până în poveştile degustătorilor. Păcăliţi de meşteşugitele vorbe ale povestaşei-dintâi (R.C.) să aştepte friptura din şarpe de Dunăre, aspiranţii deprinşi cu traiul bun au trebuit să se mulţumească cu alternativa mai puţin exotică a slăninuţei afumate şi fierte în vin. Carafe dintr-acesta, fie el chihlimbariu ori roşu aprins, le-au fost oferite musafirilor deopotrivă cu reprezentaţiile fanfarei olteneşti.

    O nouă păcăleală (se vede că pe unde se adună ţesătorii de cuvinte, nu lipsesc nici poznele) a fost omleta din ou de struţ. Şi ca să nu rămână doar cu farsa, ucenicii au cerut să vadă cu ochii lor cei şase struţi care, suferinzi de căldură, s-au arătat în cel mai bun caz indiferenţi la flashurile vizitatorilor. O altă excursie a fost cea la Calafat, de astă dată în număr restrâns (restul fiind pesemne la curent cu avertizarea de caniculă), unde s-au căutat şi s-au putut vedea cartierul boieresc ori portul. Bulgaria s-a dovedit deopotrivă aproape şi departe, căci râvnita vizită a Vidinului nu s-a putut face din motive organizatorice (iar de înotat nu s-au încumetat nici cei mai doritori).

    Povestaşii au avut la rândul lor oaspeţi, deoarece în scurt timp au apărut şi câţiva jurnalişti interesaţi de experimentul literar de pe malul Dunării. Şi astfel s-au trezit că le sunt înregistrate, ca sunete de fundal, pe lângă interviurile cuvenite, chiar escapadele la dude, scăldatul în Dunăre, cântările la chitară şi, de ce nu, clickul expressorului. Cu toate că ar fi râvnit mai degrabă la anonimatul istorisitorilor din Damasc, cei noi nu au avut ce face şi au trebuit să strângă telegenic din ochi pe când lumina camerei de filmat se oprea asupra lor.

   Sesiunile de lectură şi discuţiile surprinse de obiectiv au expus câteva dintre rezultatele orelor petrecute scriind, activitate care a ocupat o bună parte a zilelor petrecute la Cetate. După repartizarea subiectelor, dimineaţa era mai întotdeauna alocată scrisului, după-amiaza urmând a fi analizate poveştile rezultate. Imaginaţia participanţilor ticluia iar şi iar noi păţanii pentru negustorii, sultanii, cadânele, cămilele, piticii şi efriţii a căror soartă le fusese încredinţată. Câteva dintre cele mai reuşite poveşti au fost citite în ultima seară chiar gazdelor. Acestea deopotrivă cu altele de seama lor vor fi pesemne publicate pe viitor într-o carte.

   Cât despre întoarcerea acasă a istorisitorilor şi aceasta a fost de poveste, căci pe lângă că abia prinseră trenul din Bucureşti, acesta se opri îndată fiind tras semnalul de alarmă, pentru ca la Braşov să ia foc şi locomotiva. Cu toate aceste mărunte neajunsuri nu ai fi putut ghici urmă de nemulţumire pe feţele împricinaţilor, căci amintirile, mai cu seamă culinare, îi ţinură ocupaţi într-atât încât uitară de întârzierea de două ore a carpetei zburătoare autohtone ce se întorcea din tărâmurile închipuite ale celor O mie şi una de nopţi către Cluj.

Ruxandra Cesereanu

Practici culturale în O mie şi una de nopţi

Ce conexiuni culturale din fresca O mie şi una de nopţi sunt detectabile în secolul XXI? Există un statut flotant al textului literar în funcţie de adaptabilitatea în timp a receptorului (cititorului)? Lucrarea mea este, de fapt, strict legată de atelierul de scriere creatoare în proză pe care l-am început în februarie 2008, cu treisprezece studenţi de la secţia de Literatură universală şi comparată. Atelierul se numeşte 1001 de zile şi de nopţi, în principiu va dura exact 1001 de zile (chiar dacă nu vom scrie continuu, ci ne vom întâlni doar o dată pe săptâmână, cu excepţia vacanţelor şi a perioadelor de sesiune de examene), pentru a asuma şi o latură ludică a respectivului atelier. Scopul atelierului este redactarea unor povestiri întru totul înrudite cu cele din O mie şi una de nopţi, dezvoltând personaje “paralizate” epic, deja existente în textul consacrat al suitei de poveşti. Convenţia narativă este conservată identic: se porneşte de la o primă povestire-uter sau povestire-scorbură, matrice pentru următoarele povestiri care vor avea nevoie de lianturi şi punţi tematice, astfel încât trecerea de la una la alta să curgă firesc între ele. În noua suită de poveşti, nu Şeherezada este personajul central, ci sora sa Doniazada şi una din sclavele acesteia, ele fiind povestitoarele care impun ritualul narativ şi în acelaşi timp ascultătoarele de performanţă. Actualmente, în cadrul atelierului 1001 de zile şi de nopţi, au fost scrise şaptesprezece povestiri: câteva dintre ele au fost redactate colectiv, trei dintre ele au fost scrise la patru mâini (adică au doi autori), iar restul au fost scrise individual. O iniţiativă înrudită (dar, fireşte, fără să fi fost prilejuită de vreun atelier de scriere creatoare) a existat din partea orientalistului francez Pétis de la Croix care, între 1710-1712 a izbutit o carte în cinci volume, numită O mie şi una de zile, poveşti persane, imitând suita clasică, deşi multe dintre poveştile francezului erau pur şi simplu adaptate după cele consacrate, mult mai puţine fiind cele inventate propriu-zis. Precum în cazul textului consacrat, şi noile povestiri din cadrul atelierului clujean iniţiat în 2008 au fost concepute cu acelaşi scop mărturisit: rostul lor este acela de a fi istorisiri de trecut noaptea, pentru a alunga plictisul, spleenul etc. Dar ele sunt şi povestiri de satisfăcut curiozitatea sau de măsurat iscusinţa. Aşa se explică laudele prime pe care le aduce Doniazada către sora sa, calificând istorisirile ca fiind gingaşe, blânde, plăcute, nespus de dulci, mângâietoare, dulci în prospeţimea lor. Alţi ascultători primari sau secundari care vor interveni pe parcursul suitei de poveşti (şeici bătrâni, înţelepţi) vor găsi chiar o expresie aparte întru lauda poveştilor narate: ni se spune astfel că dacă aceste poveşti ar fi scrise cu acul pe colţul lăuntric al ochiului, ca să fie văzute de toţi, ele s-ar constitui în învăţături pentru cititorul plin de luare aminte şi ar alcătui un temei de reculegere pentru cei ce cugetă. La nivel mimetic, în cadrul atelierului de proză, ne-am propus ca povestirile scrise să acopere trei scopuri explicite: acţiunea să menţină curiozitatea cititorului, stilul de redactare şi atmosfera să respecte cutumele arabe; şi, în al treilea rând, să funcţioneze în mod obligatoriu o morală de fabulă.
Pentru a lămuri chestiunea practicilor culturale, mai întâi se cuvine să pornim de la contextualizarea spaţiului şi a vremurilor în care aceste poveşti sunt rostite. După cum s-a acceptat de către cercetătorii în domeniu, povestirile, chiar dacă scrise în timpuri diferite şi provenind din trei spaţii distincte (indian, persan, arab), ajung doar în secolul al nouălea să fie cunoscute parţial şi să să alcătuiască o suită propriu-zisă, care va fi definitivată şi încheiată, însă, doar în secolul al cincisprezecelea (cel puţin acestea sunt datele care apar înEnciclopedia Britanică). Cartea, cu toate volumele ei, are alura unui uriaş suk (bazar) religios, etnic, cultural, social, politic, în care personaje diverse, de la efriţi, vrăjitori, genii, califi, viziri, şeici, la eunuci, negustori, corăbieri, cămilari, beduini, picaros, lume interlopă etc. interrelaţionează sau, dimpotrivă, intră în coliziune şi polemizează violent, fie în registru fantastic, fie într-unul realist. Spaţiul de desfăşurare al poveştilor narate este extrem de ofertant şi de nuanţat. Cel mai vizibil este spaţiul islamic şi oraşul-nucleu Bagdad, omfalos narativ dominat de figura califului Harun Al-Raşid. A doua importanţă religioasă şi neguţătorească o au oraşele Damasc, apoi Bassra (la buza Golfului Persic) şi Mekka (pe margine aspră a Mării Roşii). De la Bassra erau iniţiate călătoriile spre India şi China, pe mare. Din interiorul continentului erau iniţiate călătoriile spre spaţiile orientale mai apropiate legate de actualul Afganistan şi Pakistan etc. Al treilea oraş-cheie în suita O mie şi una de nopţi este Cairo, considerat prin excelenţă pitoresc. Ierusalimul este amintit mai rar, dar el funcţionează de asemenea ca muză şi dimensiune pitorească, mozaicată uman, mai cu seamă datorită amestecului religios constrastant, alcătuit din musulmani, evrei şi creştini. Există apoi referinţe destule, chiar dacă uneori foarte concise, la spaţiile din Caucaz şi la Bizanţ, aceasta în ceea ce priveşte geografia unui Nord limitativ pentru spaţiul narativ matricial. Pentru graniţele de jos, trimiterile sunt la Africa neagră, de unde provin majoritatea sclavilor-actanţi în suita de poveşti. Referinţele la lumea creştină dincolo de Mediterana sunt vagi şi rare, întrucât poveştile nu provin de acolo, lumea cu pricina fiind considerată una prea puţin rafinată faţă de extravaganţa voluptuoasă a lumii arabe. Una din ipotezele speculative pe marginea originii povestirilor din suita O mie şi una de nopţi este aceea că naraţiunile provin din folclorul meddah-ilor, povestitori urbani rătăcitori prin cafenele, seara, când arşiţa se potolea în chenarul geografiei arabe. Alte povestiri provin din folclorul prizat în spaţiul bazarului, în timpul zilei. Sunt, de asemenea, şi nuclee epice provenite din spaţiile portuare, marcate de o umanitate stridentă, pestriţă, provenită din felurite spaţii adiacente, concentrate şi adunate datorită schimbului performant de mărfuri, specific spaţiului arab. Există, apoi, naraţiunile fantastice, provenite din medii extrem-orientale şi calchiate pe temele proprii toposului din O mie şi una de nopţi.
Cea mai importantă practică culturală din suita O mie şi una de nopţi este aceea a antitezelor aspre, tăioase, exclusiviste. Fireşte, demonstraţia care urmează este anevoioasă, dar numai la nivel teoretic, întrucât practic, lucrurile sunt evidente. Lumea din spaţiul arab este stratificată în ierarhii limpezi care, totuşi, nu exclud un oarecare carnavalesc şi un carusel al claselor sociale şi al raselor, religiilor etc., cu prilejul unor oficiale descărcări psihice ale maselor antrenate în poveştile cu pricina. Pe de o parte funcţionează lumea livrescă a cărturarilor şi erudiţilor, a şeicilor înţelepţi, califilor, vizirilor (care, uneori, sunt, totuşi, malefici), pe de altă parte există lumea celor mai puţini şcoliţi şi munciţi livresc (deşi chiar şi aceştia, fie şi numai simpli cămilari, nu sunt analfabeţi, ci au o educaţie minimală în sens epic). Ruptura există, apoi, între populaţia urbană care apare în poveşti, şi cea rurală. Dar mai ales antiteza definitorie a suitei de poveşti este aceea între fundamentalismul religios şi credinţa ascetică, pe de o parte, şi moravurile lejere, lascivitatea şi senzualitatea opulentă practicată de personajele care apar în poveşti.
Să le iau la rând. Fiind un spaţiu prin excelenţă musulman (chiar dacă îngăduitor faţă de celelalte religii, la vremea când, iniţial, suita de poveşti este redactată şi lansată pe piaţa culturală), personajele masculine (şi nu cele feminine) sunt marcate de o credincioşie aspră, fundamentalistă, austeră, indiferent că este vorba despre şeici înţelepţi ori despre asceţi care trebuie să exorcizeze un păcat de odinioară. În opoziţie cu această austeritate funcţionează precum un corn al abundenţei, într-o luxurianţă senzorială nemaivăzută, dimensiunea unei corporalităţi ridicată la rang absolut, afrodisiac, unic împlinitor. În speţă, această corporalitate afrodisiacă este un dat al lumii femeilor, dar nu este exclusă nici lumea adolescenţilor băieţi înainte să devină bărbaţi. Bogăţia metaforelor sexuale depăşeşte cu mult calificativele prin care lumea credincioşilor ar putea fi caracterizată; de laminaret, flaut, busuiocul podurilor, susanul descojit, hanul lui Aby-Mansur, cortul îndurării, la graurul mut, iepuraşul fără urechi, părintele luminii, izvorul harurilor etc. (nu lipsesc, însă, nici termenii tehnici, sexuali, exacţi, precum vulvă, crăpătură, zebb, sculă, unealtă, din acest punct de vedere neexistând vreo ruşine sau culpă lingvistică). Apoi erotismul se desfăşoară numai după un ritual nuanţat, care implică, până la împreunarea propriu-zisă, dezmierd, muşcătură, mângâiere, joacă, zbenguială, răsucire, sărut, ciupituri, chiar zgârieturi, trupul fiind, din când în când împrospătat prin masaj şi parfumare. Atenţie, însă, acest erotism sublim (fiindcă este râvnit a fi sublim) este consumabil doar de către cei tineri, cei aflaţi la senectute sunt excluşi (de altfel, există chiar o clasificare insidioară în cadrul O mie şi una de nopţi, prin care sunt definite două tipuri de bărbaţi – cei viguroşi, tineri şi frumoşi, pe de o parte, şi cei nevolnici şi zăbavnici la pat, care sunt de obicei bătrâni, dar pot fi şi tineri ori maturi). Exclamaţiile orgiastice (Yuh, o flacăra mea!) nu sunt deloc lăsate de-o parte, iar desfrânarea (în sens paradisiac, de plăcere rafinată) este acceptată ca o treaptă esenţială a ceremoniei erotice pe care se mizează pentru un final orgasmatic şi împlinitor inclusiv cosmic. Întrucât atunci când cuplurile de tineri ajung la apogeu, întreaga lume a poveştilor se bucură şi se desfată, mai cu seamă naratorul imediat şi auditoriul său. Există apoi o serie întreagă de ritualuri de aţâţare a simţurilor şi de încălcare a tabu-urilor sexuale europene, să spunem. Pentru că în spaţiul arab, erotismul nu este o culpă, ci o culme, un climax general acceptat şi validat ca atare. Arabii nu prin erotism percep căderea din paradis, dimpotrivă. Gemetele de plăcere nu au nici ele o miză descalificatoare, ci exact invers: plusează pe deliciile lumii terestre, exclamaţiile afrodisiace fiind, de aceea, perfect acceptabile (Ia-mă, ia-mă, ţintuieşte-mă în poala ta!). Femeile, mai cu seamă, scot sonorităţile excitante, dar există şi făpturi fantastice, efriţii, de pildă, despre care se spune că suntcrânceni la împreunare. Frumuseţea fizică este un ideal al acestei lumi neviciate de vreo morală: fecioarele au carne de hurie, coapse şi cur de iasomie, dar şi adolescenţii sunt pasionant de frumoşi, mizându-se pe asemănarea lor cu nişte fructe falice, curmalele, de pildă. Lesbianismul şi homosexualitatea, chiar dacă nu sunt în prim plan, atunci când apar amintite sau sugerate, nu poartă o vină, întrucât sunt considerate ca făcând parte dintre acţiunile voluptuoase ale trupului. Despre perfecţiunea trupurilor tinere găsim cele mai multe nuanţe în două povestiri, Povestea vizirului Nureddin, a fratelui său vizirul Şamseddin şi a frumosului Hassan Badreddin şi  în Povestea dulcei prietene, Anis Al-Djalis, şi a lui Ali-Nur. Pe de altă parte, este adevărat că atunci când erotismul nu este legal, ci abuziv, adică adulter, pedepsele sunt drastice şi demonstrativ-teatrale: unui bărbat care comite adulter i se ciopârţesc buzele cu care a sărutat femeia altui bărbat şi i se taie mădularul. Mă opresc, însă, aici, în chestiunea voluptăţii corporale.
Tot de antiteza tranşantă şi demonstrativă între lumea ascetică şi aceea a opulenţei senzoriale ţine apetitul culinar al personajelor din O mie şi una de nopţi, unde banchetul şi ospeţia alcătuiesc una din cutumele lumii arabe. Deliciile culinare sunt făţişe: miel umplut cu migdale, stafide şi nucşoare, pui fripţi, plăcinte, tocături, sarmale cu lămâie, pilaf cu stafide, dovleci umpluţi. Peştele se serveşte întotdeauna pe frunze de bananier, cu felii de lămâie. La banchet se beau şase soiuri de vin, se arde tămâie, mosc, nard, smirnă; oaspeţii se spală cu mai multe ape (de portocale, de trandafiri), pentru a nu fi impuri în faţa deliciilor culinare şi pentru a-şi împrospăta papilele gustative. Patiseria orientală este fabuloasă, deşi sună simplu: împletituri din zahăr cu unt, paste catifelate parfumate cu mosc şi cu umplutură, plăcinte cu lămâie dulce, zaharicalele numite muşabac (adică desfătările gâtlejului), gogoşile numite îmbucăturile cadiului etc. Varietatea fructelor încununează ospăţul, printr-o întreagă geografie aromată: mere de Siria, gutui osmani, piersici de Oman, lămâi de Egipt, migdale, harbuji, pepeni, curmale, rodii, smochine, toate oferite pe paturi de iasomie, frunze de bananier, nuferi sau înconjurate de mirt, anemone ori narcise. Dulceţurile şi jeleurile nu sunt de prisos nici ele: jeleu de caise, dulceaţă de chitră cu zahăr aromat, dulceaţă de petale de trandafiri şi flori de portocal, dulceaţă de curmale umplute cu migdale şi cuişoare, dulceaţă de morcovi cu nuci aromate. Este limpede că toată această opulenţă funcţionează numai întrucât paradisul este considerat a fi aici şi acum. Cât despre şeicii deşertului şi alţi pustnici care meditează aprig exclusiv într-ale spiritului şi moralei, dânşii sunt nişte sfinte obstacole pentru a face ca viaţa să fie preţuită în bogăţia ei. Şi asceţii sunt nişte incluşi ai lumii arabe, dar pentru virtuţile ei diafane. Între unii şi alţii există doar retoric o graniţă, fiindcă lumea este a tuturor.
Vestimentaţia şi decorul este la fel de demonstrativ încărcat în O mie şi una de nopţi şi face parte tot din uriaşa construcţie de tip carpe diem existentă în cel puţin jumătate din suita de povestiri. Hainelor simple ale slujitorilor pe viaţă ai lui Allah, le sunt contrapuse veşminte de o luxurianţă provocatoare şi decoruri sofisticate. Să vedem decorul mai întâi: covoare excesive, stofe de mătase şi catifea, divane, chiupuri cu flori exotice, uşi din aloe, santal şi abanos, pietrele şi metalele preţioase sunt nelipsite, încrustate fiind (mărgăritar, diamant, rubin, smarald, aur, argint, topaz, jad, cornalină). Clădirile (palate sau vile) au întotdeauna grădini cu havuz. Cât despre felul în care se găteşte o fecioară sau femeie în O mie şi una de nopţi, ar putea fi scrise pagini întregi în care şi numai vestimentaţia ar stârni exclamaţii de extaz. Înveşmântarea unei fecioare ori femei frumoase alcătuieşte un întreg ritual afrodisiac: de la rochia brodată la şiragul de la gât, la brăţări, cercei, voal, cingătoare, apoi machiajul insidios, nelipsit din acest ceremonial (vopsirea ochilor cu kohl şi înmiresmarea în straturi) ori coafura pretenţioasă (părul prins în mătase şi agrafe excentrice) etc.
O altă antiteză evidentă este legată de limbajul preţios şi dulce, respectiv dur şi grotesc, care fluctuează în funcţie de tematica povestirilor. Din pricina că lumea arabă este prin excelenţă una cultă şi rafinată, lumea care o locuieşte, indiferent că este vorba despre aristocraţi sau oameni de rând, are lecturi de bază, ca să zic aşa. Inclusiv hamalul dinPovestea hamalului şi a celor trei fecioare mărturiseşte că a citit cărţile poeţilor şi a studiat cronicile. Aşijderea, şi alţi oameni simpli, actori secundari în naraţiuni, au citit cărţile de căpetenie ale lumii arabe, Coranul în primul rând, sau au învăţat ştiinţa stelelor şi  a zodiacelor. Cei care povestesc se îmbie şi se aţâţă la povestit după formule ceremonioase de o politeţe minunată, iar unele istorisiri sunt considerate a fi într-atât de suculente, încât vor fi scrise cu aur şi păstrate cu sfinţenie în arhivarium. În paralel cu această lume a politeţii şi rafinamentului lingvistic, limbajul grotesc, chiar dacă mai rar, există în O mie şi una de nopţi. El este aplicat pe şi rostit către cei urâţi, handicapaţi, impotenţi, căci lumea arabă sancţionează urâţenia fizică în principal. Cocoşatul din Povestea vizirului Nureddin, a fratelui său vizirul Şamseddin şi a frumosului Hassan Badreddin este tratat ca o făptură excremenţială, fiindcă râvneşte la frumuseţea desăvârşită şi virginală a lui Seth El-Hosn: Maimuţoiule, i se spune, Abia dacă eşti cât zebbul frumosului nostru stăpân. Scena este dură şi implică o umilire decisivă (sexuală, umană) a cocoşatului redus la condiţia de avorton. Efritul ajunge chiar să îl scatologizeze pe ghebos, umplându-l de dejecţii şi ameninţându-l că îl va face să îşi mănânce scârna ori că îl va azvârli în groapa cu excremente, punându-l să stea toată noaptea cu creştetul în gaura umblătoarei (closetului). Cu alt prilej, unui al t dizgraţiat i se strigă astfel: Fecior de târfă! Rod amestecat al tuturor ouălor putrede ale nelegiuiţilor! Astfel de scene sunt rare, dar ele există totuşi şi funcţionarea lor este considerată a fi firească: cei dizgraţioşi fizic nu au ce căuta în lumea perfectă a frumuseţii arabe, unde paradisul este tangibil. Aceşti dizgraţioşi fac parte dintr-un infern pe care desăvârşiţii corporal şi supraveghetorii acestora refuză să îl accepte, drept care îl sancţionează decisiv, prin grotesc şi batjocură. Cu acest exemplu voi şi încheia lucrarea mea axată pe demonstraţia legată de o singură practică culturală decisivă în suita O mie şi una de nopţi: aceea a antitezei tăioase.

Post-scriptum:

Experimentul narativ 1001 de zile şi de nopţi nu a ţinut 1001 de zile, cât ne-am propus iniţial, ci aproape 500 de zile, din 23 februarie 2008 până în 15 iulie 2009. Am scris în jur de 70 de povestiri: majoritatea au fost scrise individual, dar s-au practicat şi redactări la 4 mâini ori chiar la 8 mâini! Lectura finală a textelor (şi selecţia lor) va avea loc în iulie 2010, când va fi pregătit manuscrisul pentru tipar.

Bibliografie

• Caracciolo, Peter L. (ed.), The Arabian Nights in English Literature: Studies in the Reception of The Thousand and One Nights into British Culture (1988).

• Gerhardt, Mia A., The Art of Story-Telling: A Literary Study of the Thousand and One Nights(1963).

• Grossman, Judith, ‘Infidelity and Fiction: The Discovery of Women’s Subjectivity in The Arabian Nights’, Georgia Review, 34 (1980).

• Hovannistan, Richard and Sabagh, Georges (eds.), ‘The Thousand and One Nights’ in Arabic Literature and Society (1997).

• Irwin, Robert, The Arabian Nights: A Companion (1994).

• Mahdi, Mushin, ‘Remarks on the 1001 Nights’, Interpretation, 2 (1973).

Ruxandra Cesereanu

Practici culturale în O mie şi una de nopţi

Ce conexiuni culturale din fresca O mie şi una de nopţi sunt detectabile în secolul XXI? Există un statut flotant al textului literar în funcţie de adaptabilitatea în timp a receptorului (cititorului)? Lucrarea mea este, de fapt, strict legată de atelierul de scriere creatoare în proză pe care l-am început în februarie 2008, cu treisprezece studenţi de la secţia de Literatură universală şi comparată. Atelierul se numeşte 1001 de zile şi de nopţi, în principiu va dura exact 1001 de zile (chiar dacă nu vom scrie continuu, ci ne vom întâlni doar o dată pe săptâmână, cu excepţia vacanţelor şi a perioadelor de sesiune de examene), pentru a asuma şi o latură ludică a respectivului atelier. Scopul atelierului este redactarea unor povestiri întru totul înrudite cu cele din O mie şi una de nopţi, dezvoltând personaje “paralizate” epic, deja existente în textul consacrat al suitei de poveşti. Convenţia narativă este conservată identic: se porneşte de la o primă povestire-uter sau povestire-scorbură, matrice pentru următoarele povestiri care vor avea nevoie de lianturi şi punţi tematice, astfel încât trecerea de la una la alta să curgă firesc între ele. În noua suită de poveşti, nu Şeherezada este personajul central, ci sora sa Doniazada şi una din sclavele acesteia, ele fiind povestitoarele care impun ritualul narativ şi în acelaşi timp ascultătoarele de performanţă. Actualmente, în cadrul atelierului 1001 de zile şi de nopţi, au fost scrise şaptesprezece povestiri: câteva dintre ele au fost redactate colectiv, trei dintre ele au fost scrise la patru mâini (adică au doi autori), iar restul au fost scrise individual. O iniţiativă înrudită (dar, fireşte, fără să fi fost prilejuită de vreun atelier de scriere creatoare) a existat din partea orientalistului francez Pétis de la Croix care, între 1710-1712 a izbutit o carte în cinci volume, numită O mie şi una de zile, poveşti persane, imitând suita clasică, deşi multe dintre poveştile francezului erau pur şi simplu adaptate după cele consacrate, mult mai puţine fiind cele inventate propriu-zis. Precum în cazul textului consacrat, şi noile povestiri din cadrul atelierului clujean iniţiat în 2008 au fost concepute cu acelaşi scop mărturisit: rostul lor este acela de a fi istorisiri de trecut noaptea, pentru a alunga plictisul, spleenul etc. Dar ele sunt şi povestiri de satisfăcut curiozitatea sau de măsurat iscusinţa. Aşa se explică laudele prime pe care le aduce Doniazada către sora sa, calificând istorisirile ca fiind gingaşe, blânde, plăcute, nespus de dulci, mângâietoare, dulci în prospeţimea lor. Alţi ascultători primari sau secundari care vor interveni pe parcursul suitei de poveşti (şeici bătrâni, înţelepţi) vor găsi chiar o expresie aparte întru lauda poveştilor narate: ni se spune astfel că dacă aceste poveşti ar fi scrise cu acul pe colţul lăuntric al ochiului, ca să fie văzute de toţi, ele s-ar constitui în învăţături pentru cititorul plin de luare aminte şi ar alcătui un temei de reculegere pentru cei ce cugetă. La nivel mimetic, în cadrul atelierului de proză, ne-am propus ca povestirile scrise să acopere trei scopuri explicite: acţiunea să menţină curiozitatea cititorului, stilul de redactare şi atmosfera să respecte cutumele arabe; şi, în al treilea rând, să funcţioneze în mod obligatoriu o morală de fabulă.
Pentru a lămuri chestiunea practicilor culturale, mai întâi se cuvine să pornim de la contextualizarea spaţiului şi a vremurilor în care aceste poveşti sunt rostite. După cum s-a acceptat de către cercetătorii în domeniu, povestirile, chiar dacă scrise în timpuri diferite şi provenind din trei spaţii distincte (indian, persan, arab), ajung doar în secolul al nouălea să fie cunoscute parţial şi să să alcătuiască o suită propriu-zisă, care va fi definitivată şi încheiată, însă, doar în secolul al cincisprezecelea (cel puţin acestea sunt datele care apar înEnciclopedia Britanică). Cartea, cu toate volumele ei, are alura unui uriaş suk (bazar) religios, etnic, cultural, social, politic, în care personaje diverse, de la efriţi, vrăjitori, genii, califi, viziri, şeici, la eunuci, negustori, corăbieri, cămilari, beduini, picaros, lume interlopă etc. interrelaţionează sau, dimpotrivă, intră în coliziune şi polemizează violent, fie în registru fantastic, fie într-unul realist. Spaţiul de desfăşurare al poveştilor narate este extrem de ofertant şi de nuanţat. Cel mai vizibil este spaţiul islamic şi oraşul-nucleu Bagdad, omfalos narativ dominat de figura califului Harun Al-Raşid. A doua importanţă religioasă şi neguţătorească o au oraşele Damasc, apoi Bassra (la buza Golfului Persic) şi Mekka (pe margine aspră a Mării Roşii). De la Bassra erau iniţiate călătoriile spre India şi China, pe mare. Din interiorul continentului erau iniţiate călătoriile spre spaţiile orientale mai apropiate legate de actualul Afganistan şi Pakistan etc. Al treilea oraş-cheie în suita O mie şi una de nopţi este Cairo, considerat prin excelenţă pitoresc. Ierusalimul este amintit mai rar, dar el funcţionează de asemenea ca muză şi dimensiune pitorească, mozaicată uman, mai cu seamă datorită amestecului religios constrastant, alcătuit din musulmani, evrei şi creştini. Există apoi referinţe destule, chiar dacă uneori foarte concise, la spaţiile din Caucaz şi la Bizanţ, aceasta în ceea ce priveşte geografia unui Nord limitativ pentru spaţiul narativ matricial. Pentru graniţele de jos, trimiterile sunt la Africa neagră, de unde provin majoritatea sclavilor-actanţi în suita de poveşti. Referinţele la lumea creştină dincolo de Mediterana sunt vagi şi rare, întrucât poveştile nu provin de acolo, lumea cu pricina fiind considerată una prea puţin rafinată faţă de extravaganţa voluptuoasă a lumii arabe. Una din ipotezele speculative pe marginea originii povestirilor din suita O mie şi una de nopţi este aceea că naraţiunile provin din folclorul meddah-ilor, povestitori urbani rătăcitori prin cafenele, seara, când arşiţa se potolea în chenarul geografiei arabe. Alte povestiri provin din folclorul prizat în spaţiul bazarului, în timpul zilei. Sunt, de asemenea, şi nuclee epice provenite din spaţiile portuare, marcate de o umanitate stridentă, pestriţă, provenită din felurite spaţii adiacente, concentrate şi adunate datorită schimbului performant de mărfuri, specific spaţiului arab. Există, apoi, naraţiunile fantastice, provenite din medii extrem-orientale şi calchiate pe temele proprii toposului din O mie şi una de nopţi.
Cea mai importantă practică culturală din suita O mie şi una de nopţi este aceea a antitezelor aspre, tăioase, exclusiviste. Fireşte, demonstraţia care urmează este anevoioasă, dar numai la nivel teoretic, întrucât practic, lucrurile sunt evidente. Lumea din spaţiul arab este stratificată în ierarhii limpezi care, totuşi, nu exclud un oarecare carnavalesc şi un carusel al claselor sociale şi al raselor, religiilor etc., cu prilejul unor oficiale descărcări psihice ale maselor antrenate în poveştile cu pricina. Pe de o parte funcţionează lumea livrescă a cărturarilor şi erudiţilor, a şeicilor înţelepţi, califilor, vizirilor (care, uneori, sunt, totuşi, malefici), pe de altă parte există lumea celor mai puţini şcoliţi şi munciţi livresc (deşi chiar şi aceştia, fie şi numai simpli cămilari, nu sunt analfabeţi, ci au o educaţie minimală în sens epic). Ruptura există, apoi, între populaţia urbană care apare în poveşti, şi cea rurală. Dar mai ales antiteza definitorie a suitei de poveşti este aceea între fundamentalismul religios şi credinţa ascetică, pe de o parte, şi moravurile lejere, lascivitatea şi senzualitatea opulentă practicată de personajele care apar în poveşti.
Să le iau la rând. Fiind un spaţiu prin excelenţă musulman (chiar dacă îngăduitor faţă de celelalte religii, la vremea când, iniţial, suita de poveşti este redactată şi lansată pe piaţa culturală), personajele masculine (şi nu cele feminine) sunt marcate de o credincioşie aspră, fundamentalistă, austeră, indiferent că este vorba despre şeici înţelepţi ori despre asceţi care trebuie să exorcizeze un păcat de odinioară. În opoziţie cu această austeritate funcţionează precum un corn al abundenţei, într-o luxurianţă senzorială nemaivăzută, dimensiunea unei corporalităţi ridicată la rang absolut, afrodisiac, unic împlinitor. În speţă, această corporalitate afrodisiacă este un dat al lumii femeilor, dar nu este exclusă nici lumea adolescenţilor băieţi înainte să devină bărbaţi. Bogăţia metaforelor sexuale depăşeşte cu mult calificativele prin care lumea credincioşilor ar putea fi caracterizată; de laminaret, flaut, busuiocul podurilor, susanul descojit, hanul lui Aby-Mansur, cortul îndurării, la graurul mut, iepuraşul fără urechi, părintele luminii, izvorul harurilor etc. (nu lipsesc, însă, nici termenii tehnici, sexuali, exacţi, precum vulvă, crăpătură, zebb, sculă, unealtă, din acest punct de vedere neexistând vreo ruşine sau culpă lingvistică). Apoi erotismul se desfăşoară numai după un ritual nuanţat, care implică, până la împreunarea propriu-zisă, dezmierd, muşcătură, mângâiere, joacă, zbenguială, răsucire, sărut, ciupituri, chiar zgârieturi, trupul fiind, din când în când împrospătat prin masaj şi parfumare. Atenţie, însă, acest erotism sublim (fiindcă este râvnit a fi sublim) este consumabil doar de către cei tineri, cei aflaţi la senectute sunt excluşi (de altfel, există chiar o clasificare insidioară în cadrul O mie şi una de nopţi, prin care sunt definite două tipuri de bărbaţi – cei viguroşi, tineri şi frumoşi, pe de o parte, şi cei nevolnici şi zăbavnici la pat, care sunt de obicei bătrâni, dar pot fi şi tineri ori maturi). Exclamaţiile orgiastice (Yuh, o flacăra mea!) nu sunt deloc lăsate de-o parte, iar desfrânarea (în sens paradisiac, de plăcere rafinată) este acceptată ca o treaptă esenţială a ceremoniei erotice pe care se mizează pentru un final orgasmatic şi împlinitor inclusiv cosmic. Întrucât atunci când cuplurile de tineri ajung la apogeu, întreaga lume a poveştilor se bucură şi se desfată, mai cu seamă naratorul imediat şi auditoriul său. Există apoi o serie întreagă de ritualuri de aţâţare a simţurilor şi de încălcare a tabu-urilor sexuale europene, să spunem. Pentru că în spaţiul arab, erotismul nu este o culpă, ci o culme, un climax general acceptat şi validat ca atare. Arabii nu prin erotism percep căderea din paradis, dimpotrivă. Gemetele de plăcere nu au nici ele o miză descalificatoare, ci exact invers: plusează pe deliciile lumii terestre, exclamaţiile afrodisiace fiind, de aceea, perfect acceptabile (Ia-mă, ia-mă, ţintuieşte-mă în poala ta!). Femeile, mai cu seamă, scot sonorităţile excitante, dar există şi făpturi fantastice, efriţii, de pildă, despre care se spune că suntcrânceni la împreunare. Frumuseţea fizică este un ideal al acestei lumi neviciate de vreo morală: fecioarele au carne de hurie, coapse şi cur de iasomie, dar şi adolescenţii sunt pasionant de frumoşi, mizându-se pe asemănarea lor cu nişte fructe falice, curmalele, de pildă. Lesbianismul şi homosexualitatea, chiar dacă nu sunt în prim plan, atunci când apar amintite sau sugerate, nu poartă o vină, întrucât sunt considerate ca făcând parte dintre acţiunile voluptuoase ale trupului. Despre perfecţiunea trupurilor tinere găsim cele mai multe nuanţe în două povestiri, Povestea vizirului Nureddin, a fratelui său vizirul Şamseddin şi a frumosului Hassan Badreddin şi  în Povestea dulcei prietene, Anis Al-Djalis, şi a lui Ali-Nur. Pe de altă parte, este adevărat că atunci când erotismul nu este legal, ci abuziv, adică adulter, pedepsele sunt drastice şi demonstrativ-teatrale: unui bărbat care comite adulter i se ciopârţesc buzele cu care a sărutat femeia altui bărbat şi i se taie mădularul. Mă opresc, însă, aici, în chestiunea voluptăţii corporale.
Tot de antiteza tranşantă şi demonstrativă între lumea ascetică şi aceea a opulenţei senzoriale ţine apetitul culinar al personajelor din O mie şi una de nopţi, unde banchetul şi ospeţia alcătuiesc una din cutumele lumii arabe. Deliciile culinare sunt făţişe: miel umplut cu migdale, stafide şi nucşoare, pui fripţi, plăcinte, tocături, sarmale cu lămâie, pilaf cu stafide, dovleci umpluţi. Peştele se serveşte întotdeauna pe frunze de bananier, cu felii de lămâie. La banchet se beau şase soiuri de vin, se arde tămâie, mosc, nard, smirnă; oaspeţii se spală cu mai multe ape (de portocale, de trandafiri), pentru a nu fi impuri în faţa deliciilor culinare şi pentru a-şi împrospăta papilele gustative. Patiseria orientală este fabuloasă, deşi sună simplu: împletituri din zahăr cu unt, paste catifelate parfumate cu mosc şi cu umplutură, plăcinte cu lămâie dulce, zaharicalele numite muşabac (adică desfătările gâtlejului), gogoşile numite îmbucăturile cadiului etc. Varietatea fructelor încununează ospăţul, printr-o întreagă geografie aromată: mere de Siria, gutui osmani, piersici de Oman, lămâi de Egipt, migdale, harbuji, pepeni, curmale, rodii, smochine, toate oferite pe paturi de iasomie, frunze de bananier, nuferi sau înconjurate de mirt, anemone ori narcise. Dulceţurile şi jeleurile nu sunt de prisos nici ele: jeleu de caise, dulceaţă de chitră cu zahăr aromat, dulceaţă de petale de trandafiri şi flori de portocal, dulceaţă de curmale umplute cu migdale şi cuişoare, dulceaţă de morcovi cu nuci aromate. Este limpede că toată această opulenţă funcţionează numai întrucât paradisul este considerat a fi aici şi acum. Cât despre şeicii deşertului şi alţi pustnici care meditează aprig exclusiv într-ale spiritului şi moralei, dânşii sunt nişte sfinte obstacole pentru a face ca viaţa să fie preţuită în bogăţia ei. Şi asceţii sunt nişte incluşi ai lumii arabe, dar pentru virtuţile ei diafane. Între unii şi alţii există doar retoric o graniţă, fiindcă lumea este a tuturor.
Vestimentaţia şi decorul este la fel de demonstrativ încărcat în O mie şi una de nopţi şi face parte tot din uriaşa construcţie de tip carpe diem existentă în cel puţin jumătate din suita de povestiri. Hainelor simple ale slujitorilor pe viaţă ai lui Allah, le sunt contrapuse veşminte de o luxurianţă provocatoare şi decoruri sofisticate. Să vedem decorul mai întâi: covoare excesive, stofe de mătase şi catifea, divane, chiupuri cu flori exotice, uşi din aloe, santal şi abanos, pietrele şi metalele preţioase sunt nelipsite, încrustate fiind (mărgăritar, diamant, rubin, smarald, aur, argint, topaz, jad, cornalină). Clădirile (palate sau vile) au întotdeauna grădini cu havuz. Cât despre felul în care se găteşte o fecioară sau femeie în O mie şi una de nopţi, ar putea fi scrise pagini întregi în care şi numai vestimentaţia ar stârni exclamaţii de extaz. Înveşmântarea unei fecioare ori femei frumoase alcătuieşte un întreg ritual afrodisiac: de la rochia brodată la şiragul de la gât, la brăţări, cercei, voal, cingătoare, apoi machiajul insidios, nelipsit din acest ceremonial (vopsirea ochilor cu kohl şi înmiresmarea în straturi) ori coafura pretenţioasă (părul prins în mătase şi agrafe excentrice) etc.
O altă antiteză evidentă este legată de limbajul preţios şi dulce, respectiv dur şi grotesc, care fluctuează în funcţie de tematica povestirilor. Din pricina că lumea arabă este prin excelenţă una cultă şi rafinată, lumea care o locuieşte, indiferent că este vorba despre aristocraţi sau oameni de rând, are lecturi de bază, ca să zic aşa. Inclusiv hamalul dinPovestea hamalului şi a celor trei fecioare mărturiseşte că a citit cărţile poeţilor şi a studiat cronicile. Aşijderea, şi alţi oameni simpli, actori secundari în naraţiuni, au citit cărţile de căpetenie ale lumii arabe, Coranul în primul rând, sau au învăţat ştiinţa stelelor şi  a zodiacelor. Cei care povestesc se îmbie şi se aţâţă la povestit după formule ceremonioase de o politeţe minunată, iar unele istorisiri sunt considerate a fi într-atât de suculente, încât vor fi scrise cu aur şi păstrate cu sfinţenie în arhivarium. În paralel cu această lume a politeţii şi rafinamentului lingvistic, limbajul grotesc, chiar dacă mai rar, există în O mie şi una de nopţi. El este aplicat pe şi rostit către cei urâţi, handicapaţi, impotenţi, căci lumea arabă sancţionează urâţenia fizică în principal. Cocoşatul din Povestea vizirului Nureddin, a fratelui său vizirul Şamseddin şi a frumosului Hassan Badreddin este tratat ca o făptură excremenţială, fiindcă râvneşte la frumuseţea desăvârşită şi virginală a lui Seth El-Hosn: Maimuţoiule, i se spune, Abia dacă eşti cât zebbul frumosului nostru stăpân. Scena este dură şi implică o umilire decisivă (sexuală, umană) a cocoşatului redus la condiţia de avorton. Efritul ajunge chiar să îl scatologizeze pe ghebos, umplându-l de dejecţii şi ameninţându-l că îl va face să îşi mănânce scârna ori că îl va azvârli în groapa cu excremente, punându-l să stea toată noaptea cu creştetul în gaura umblătoarei (closetului). Cu alt prilej, unui al t dizgraţiat i se strigă astfel: Fecior de târfă! Rod amestecat al tuturor ouălor putrede ale nelegiuiţilor! Astfel de scene sunt rare, dar ele există totuşi şi funcţionarea lor este considerată a fi firească: cei dizgraţioşi fizic nu au ce căuta în lumea perfectă a frumuseţii arabe, unde paradisul este tangibil. Aceşti dizgraţioşi fac parte dintr-un infern pe care desăvârşiţii corporal şi supraveghetorii acestora refuză să îl accepte, drept care îl sancţionează decisiv, prin grotesc şi batjocură. Cu acest exemplu voi şi încheia lucrarea mea axată pe demonstraţia legată de o singură practică culturală decisivă în suita O mie şi una de nopţi: aceea a antitezei tăioase.

Post-scriptum:

Experimentul narativ 1001 de zile şi de nopţi nu a ţinut 1001 de zile, cât ne-am propus iniţial, ci aproape 500 de zile, din 23 februarie 2008 până în 15 iulie 2009. Am scris în jur de 70 de povestiri: majoritatea au fost scrise individual, dar s-au practicat şi redactări la 4 mâini ori chiar la 8 mâini! Lectura finală a textelor (şi selecţia lor) va avea loc în iulie 2010, când va fi pregătit manuscrisul pentru tipar.

Bibliografie

• Caracciolo, Peter L. (ed.), The Arabian Nights in English Literature: Studies in the Reception of The Thousand and One Nights into British Culture (1988).

• Gerhardt, Mia A., The Art of Story-Telling: A Literary Study of the Thousand and One Nights(1963).

• Grossman, Judith, ‘Infidelity and Fiction: The Discovery of Women’s Subjectivity in The Arabian Nights’, Georgia Review, 34 (1980).

• Hovannistan, Richard and Sabagh, Georges (eds.), ‘The Thousand and One Nights’ in Arabic Literature and Society (1997).

• Irwin, Robert, The Arabian Nights: A Companion (1994).

• Mahdi, Mushin, ‘Remarks on the 1001 Nights’, Interpretation, 2 (1973).