Category Archives: Creative writing

Prima rundă – 1 martie 2013

            Prima întâlnire a cercului de lectură pe proză experimentală, la sfârşit de secol XX şi început de secol XXI, şi-a propus să evalueze poziţia pe care s-ar putea afla romanul Pobby şi Dingan de Ben Rice pe piaţa de carte. Miza întâlnirii a fost aceea de a stabili dacă volumul poate fi considerat unul valoros din punct de vedere literar sau mai  degrabă încadrabil în categoria romanelor mediocre.

            Discuţiile s-au desfăşurat în jurul a două opinii contrare menite să apere sau să discrediteze textul. Atât „avocatul” (Nicoleta Marinescu, an I, master Istoria imaginilor-Istoria ideilor) cât şi „procurorul” (Alexandra Cadar, an I, master Istoria imaginilor-Istoria ideilor) au discutat romanul având în vedere structura narativă a acestuia, construcţia personajelor, imaginarul şi stilul, însă ambele argumentaţii au avut ca punct central credibilitatea personajelor. Astfel, „avocatul” şi-a susţinut punctul de vedere subliniind consistenţa lumii din ochii personajului Ashmol Williamson, a cărui viziune copilărească generează atât umorul, cât şi stilul patetic al cărţii. Tot aici, firul epic simplu, concentrat şi linear a fost prezentat ca fiind una dintre reuşitele cărţii, numeroasele evenimente revelatorii compensând economia narativă a acesteia. La finalul pledoariei, „avocatul” şi-a exprimat opinia asupra mizei romanului pe care a identificat-o la sfârşitul volumului, şi anume, nevoia de a crede în impalpabil.

            Pe de altă parte, „procurorul” a blamat lipsa diferenţelor între atitudinile adulţilor şi cele ale copiilor, considerând acest lucru o dovadă a lipsei de credibilitate a personajelor. Reacţia comunităţii precum şi organizarea epică au fost considerate ca exagerate şi lipsite de concreteţe. De asemenea, „procurorul” a folosit ca argument inutilitatea morţii personajului fetiţei în contextul dispariţiei prietenilor săi imaginari consideraţi ca fiind o extensie a personalităţii acesteia. Concluzia contraargumentării a subliniat faptul că miza cărţii nu a fost atinsă din moment ce imaginaţia nu ajunge să aibă o poziţie privilegiată în cadrul comunităţii.

            Participanţii au votat în favoarea „avocatului” în ciuda faptului că majoritatea s-a declarat împotriva existenţei unei reale valori literare a cărţii. Opinia publicului a menţionat caracterul metatextual ca fiind una dintre reuşitele volumului, însă s-a discutat şi statutul pe care acesta îl are din punctul de vedere al receptării, stabilindu-se faptul că romanul Pobby şi Dingan se adresează mai degrabă publicului larg, decât unei nişe de cititori.

            În final, textul a fost decretat ca fiind adecvat unui public neavizat, în timp ce succesul acestuia a fost pus pe seama sentimentalismului poveştii, uşurinţei  lecturii şi dimensiunilor reduse ale volumului.

Alexandra Veronica Vescan

Andrei Cucu

A doua rundă – 15 martie 2013

A doua întâlnire a cercului de lectură pe roman experimental la sfârşit de secol XX şi început de secol XXI s-a desfăşurat pe marginea romanului Baia de Jean-Philippe Toussaint, iar discuţiile au urmărit judecarea acestuia din mai multe perspective. Astfel, după coordonatele prestabilite ale cercului, „avocatul” (Cosmin Bucilă, an I, master Istoria imaginilor –Istoria ideilor) şi „procurorul” (Cătălina Sorina Adam, an I, master Istoria imaginilor – Istoria ideilor) au evaluat valoarea textului, în funcţie de subiect, personaje, structură şi stil.

Argumentele principale ale „avocatului” s-au axat pe structura inedită a volumului construit fragmentar şi lipsit de cronologie. Apărătorul cărţii a încercat să pună în evidenţă creativitatea compoziţională a acesteia, subliniind reuşita autorului de a scrie un roman prin mici naraţiuni numerotate, cu valoare atât individuală, cât şi ca întreg. Din punctul de vedere al „avocatului”, unul dintre punctele tari ale romanului constă în asemănarea structurală cu picturile lui Mondrian, caracterizate prin imobilitate şi arhitecturi matematice. De asemenea, s-a menţionat caracterul absurd al subiectului, văzut în dublă ipostază:  absurdul interior al personajului principal care se refugiază în baie şi absurdul exterior al lumii din care acesta încearcă să evadeze.

La polul opus s-a aflat pledoaria „procurorului”, care a  blamat structura inconsecventă ajunsă deja clişeu al postmodernismului, precum şi suprautilizarea unor simboluri şablon. Mai mult, s-a menţionat faptul că naraţiunea pune obstacole în faţa cititorului, pistele de acţiune fiind voit blocate. De asemenea, firul simplist al cărţii nu poate constitui, în opinia „procurorului” o bază pentru un roman. Atitudinea existenţialistă exagerată a fost încă un argument împotriva romanului, care îşi pierde în acest fel verosimilitatea. Din perspectiva „procurorului”, miza romanului care este aceea de a şoca rămâne neîmplinită, nereuşind să sfideze orizontul de aşteptare al cititorului.

Pledoaria „avocatului” a reuşit să strângă cele mai multe voturi, majoritatea „juraţilor” exprimându-şi opinia pozitivă în legătură cu volumul lui Toussaint. Publicul considerat potrivit de către participanţi a fost unul intelectual, familiarizat cu scheme narative experimentale. De asemenea, având în vedere atmosfera statică şi de izolare a textului, cerchiştii au opinat că o altă categorie de cititori potrivită acestui volum ar fi deţinuţii. Discuţia s-a încheiat prin explicarea modalităţii de argumentare, atât a „avocatului”, cât şi a „procurorului”.

Alexandra Veronica Vescan

Andrei Cucu

Runda a treia – 22 martie 2013

            A treia întâlnire a cercului de lectură pe roman experimental a avut ca punct de plecare volumul lui Péter Esterházy – Verbele auxiliare ale inimii. Discuţia a încercat să surprindă reuşitele cărţii, prin intermediul „avocatului” Nicoleta Poenar (masterat Istoria imaginilor-Istoria ideilor, an II), dar şi neajunsurile acesteia prin discursul „procurorului”, Maria Pozsar (Literatură comparată-Rusă, an II).

            „Avocatul” şi-a început pledoaria lăudând arhitectura inovatoare a cărţii şi tehnicile experimentale folosite de către autor. Astfel, se menţionează alternanţa perspectivelor, aceea a fiului urmată de cea a mamei, dar şi folosirea chenarului negru şi a subtextului alcătuit din citatele unor autori consacraţi. Aceste două tehnici din urmă reprezintă, în opinia „avocatului”, semnificaţiile teoretice ale textului care încearcă să demitizeze romanul clasic şi poziţia autorului. Chenarul negru devine, în acest sens, un ferpar al romanului în general, dar gestul lui Péter Esterházy nu este unul avangardist, distructiv, ci mai degrabă necesar în contextul romanului actual. Apărătorul cărţii şi-a încheiat discursul subliniind latura umoristică a acesteia reieşită din atitudinea în faţa morţii, dar şi naturaleţea cu care autorul oscilează între seriozitate şi ludic.

            La polul opus s-a situat pledoaria „procurorului” care a încercat să evidenţieze faptul că romanul lui Esterházy, încercând să demonstreze eşecul literaturii, este în sine un eşec. Mai mult, structura experimentală nu face decât să dezorienteze cititorul, împiedicând înţelegerea efectivă a textului. De asemenea, în opinia „procurorului”, naraţiunea se limitează la juxtapunerea unor situaţii foarte diferite, alternând realitatea şi delirul fără a le delimita în mod coerent.  În ceea ce priveşte subtextul, acuzatorul volumului a pus problema îndreptăţirii autorului de a utiliza liber textele altor autori. În acest fel, scriitorul nu face decât să umple spaţii goale, dorind să distrugă autorul în general, însă nereuşind să se deconstruiască decât pe sine.

            Voturile „juraţilor” au fost egale, iar discuţia s-a încheiat cu opinii pe marginea felului în care un text precum cel al lui Esterházy ar putea fi mediatizat. Participanţii au căzut de acord asupra faptului că Verbele auxiliare ale inimii este un roman destinat strict unui public avizat.

Alexandra Veronica Vescan

Andrei Cucu

Runda a patra – 5 aprilie 2013

            Cea de-a patra întâlnire a cercului de lectură pe roman experimental s-a desfăşurat pe marginea romanului De ce fierbe copilul în mămăligă de Aglaja Veteranyi, propunându-şi să evidenţieze, pe de-o parte, punctele tari ale romanului, prin analiza „avocatului” Cosmina Cosma (masterat Istoria imaginilor – Istoria ideilor, an I), iar pe de altă parte eşecurile acestuia, prin discursul „procurorului”, Călina Părău (Literatură comparată – Engleză, an II).

            „Avocatul” şi-a început pledoaria încercând să pună în evidenţă atuurile naraţiunii şi alegerea perspectivei copilului neiniţiat. Astfel, pe fondul călătoriei perpetue, Aglaja Veteranyi reuşeşte, în opina apărătorului cărţii, să construiască un univers complex care cuprinde, pe de-o parte, sensurile unei copilării traumatice, iar pe de altă parte realităţile comunismului românesc. Mai mult, volumul reuşeşte să convingă prin faptul că limbajul, aparent retardat, este construit după o logica matematică precisă, plină de permutări şi ecuaţii care vor fi mai apoi depăşite. De asemenea, construcţia personajelor este atent executată, existând echivalenţe între discursul naiv al personajului copil şi observaţiile mature ale adulţilor. La final, „avocatul”  a lăudat accentele profetice ale volumului, precum şi structura de prozo-poem ori utilizarea hibridării care fac din De ce fierbe copilul în mămăligă un valoros text postmodern.

            Ca opinie contrară, „procurorul” a încercat să demonstreze faptul că alegerea aparent reuşită a subiectului constituie, de fapt, un apel la sentimentalismul cititorului prin care sunt ascunse lipsurile estetice ale cărţii. Astfel, succesul volumului nu se datorează valorii literare, ci mai degrabă unor mecanisme psihologice şi biografice care deviază cititorul. În plus, din punctul de vedere al „procurorului”, convenţia realităţii a fost stabilită în afara literarului, constituind astfel un mecanism de manipulare a cititorului. De asemenea, perspectiva narativă a fost decretată ca fiind nereuşită, întrucât se bazează doar pe viziunea unui singur personaj. Ca stil, volumul Aglajei Veteranyi dă dovadă de un discurs infantil simplist, de o violenţă gratuită. „Procurorul” şi-a încheiat pledoaria subliniind faptul că structura fragmentară a cărţii ameninţă să facă din text o simplă listă fără continuitate, care nu poate fi numită roman.

            Juraţii au votat în favoarea „avocatului”, însă cinci dintre aceştia au decis să se abţină de la vot. În final s-au discutat, ca de obicei, mecanismele de promovare a cărţii, dar şi posibilele metode prin care volumul ar putea fi blamat critic.

Alexandra Veronica Vescan

Andrei Cucu

Runda a cincea – 19 aprilie 2013

            A cincea întâlnire a cercului de roman experimental şi-a propus o discuţie pe marginea volumului Istoria calviţiei mele  de Arnon Grünberg  şi a traseului pe care un astfel de roman l-ar putea avea pe piaţa de carte. Respectând tiparul întâlnirilor anteriore, „avocatul” (Andrei Cucu – Istoria imaginilor – Istoria ideilor, master, an I) şi „procurorul” (Oana Alb – Literatură comparată – Norvegiană, an II) au încercat să convingă „juraţii” pe de-o parte de meritele cărţii, iar pe de altă parte, de neajunsurile sale. De asemenea, ceilalţi participanţi au avut ocazia să îşi exprime opinia şi reacţia la lectura romanului înainte ca apărătorul şi acuzatorul să îşi înceapă argumentările.

            Pledoaria „avocatului” a mizat pe valorificarea volumului printr-o abordare teoretică. Astfel, Andrei Cucu a atras atenţia asupra reuşitei cărţii de a-şi deconstrui propria ficţiune, transformându-se într-un performance în care distincţiile autor-personaj sunt abolite. Din punctul de vedere al „avocatului”, volumul îşi refuză statutul de text literar, minciuna devine adevăr, iar ficţiunea contaminează realitatea. Acesta mai aduce ca argument favorabil cărţii recurgerea la o construcţie narativă simplă, fluidă, cu personaje clar delimitate care validează lumea din interiorul textului.

            „Procurorul”, în schimb, a pornit de la titlul volumului pentru a demonstra lipsa de coerenţă a naraţiunii, întrucât aceasta se axează mai puţin pe istoria efectivă a unei calviţii, gravitând în jurul unor alte obsesii. Pentru „acuzator”, textul lansează o suită de piste greşite care păcălesc cititorul şi îl manipulează. Mai mult, detalierile excesive şi construcţiile repetitive se transformă în imperfecţiuni narative, în timp ce traseul personajului principal, Marek van der Jagt, este deviat prin digresiuni banale şi exagerări. „Procurorul” a adus în discuţie chiar şi problema unui hybris care îşi pierde sensul, iar pledoaria acestuia s-a încheiat prin a sublinia caracterul de impostor al autorului, care forţează empatia cititorilor.

            La sfârşitul celor două discursuri juriul a deliberat în favoarea „avocatului”, iar discuţia s-a îndreptat spre posibilităţile de promovare ale volumului lui Grünberg. De asemenea, s-a stabilit faptul că romanul ar fi potrivit pentru toate tipurile de public, existând posibilitatea unei promovări atât într-un mediu intelectual, cât şi pentru un public mai puţin avizat.

Alexandra Veronica Vescan

Prima rundă – 1 martie 2013

            Prima întâlnire a cercului de lectură pe proză experimentală, la sfârşit de secol XX şi început de secol XXI, şi-a propus să evalueze poziţia pe care s-ar putea afla romanul Pobby şi Dingan de Ben Rice pe piaţa de carte. Miza întâlnirii a fost aceea de a stabili dacă volumul poate fi considerat unul valoros din punct de vedere literar sau mai  degrabă încadrabil în categoria romanelor mediocre.

            Discuţiile s-au desfăşurat în jurul a două opinii contrare menite să apere sau să discrediteze textul. Atât „avocatul” (Nicoleta Marinescu, an I, master Istoria imaginilor-Istoria ideilor) cât şi „procurorul” (Alexandra Cadar, an I, master Istoria imaginilor-Istoria ideilor) au discutat romanul având în vedere structura narativă a acestuia, construcţia personajelor, imaginarul şi stilul, însă ambele argumentaţii au avut ca punct central credibilitatea personajelor. Astfel, „avocatul” şi-a susţinut punctul de vedere subliniind consistenţa lumii din ochii personajului Ashmol Williamson, a cărui viziune copilărească generează atât umorul, cât şi stilul patetic al cărţii. Tot aici, firul epic simplu, concentrat şi linear a fost prezentat ca fiind una dintre reuşitele cărţii, numeroasele evenimente revelatorii compensând economia narativă a acesteia. La finalul pledoariei, „avocatul” şi-a exprimat opinia asupra mizei romanului pe care a identificat-o la sfârşitul volumului, şi anume, nevoia de a crede în impalpabil.

            Pe de altă parte, „procurorul” a blamat lipsa diferenţelor între atitudinile adulţilor şi cele ale copiilor, considerând acest lucru o dovadă a lipsei de credibilitate a personajelor. Reacţia comunităţii precum şi organizarea epică au fost considerate ca exagerate şi lipsite de concreteţe. De asemenea, „procurorul” a folosit ca argument inutilitatea morţii personajului fetiţei în contextul dispariţiei prietenilor săi imaginari consideraţi ca fiind o extensie a personalităţii acesteia. Concluzia contraargumentării a subliniat faptul că miza cărţii nu a fost atinsă din moment ce imaginaţia nu ajunge să aibă o poziţie privilegiată în cadrul comunităţii.

            Participanţii au votat în favoarea „avocatului” în ciuda faptului că majoritatea s-a declarat împotriva existenţei unei reale valori literare a cărţii. Opinia publicului a menţionat caracterul metatextual ca fiind una dintre reuşitele volumului, însă s-a discutat şi statutul pe care acesta îl are din punctul de vedere al receptării, stabilindu-se faptul că romanul Pobby şi Dingan se adresează mai degrabă publicului larg, decât unei nişe de cititori.

            În final, textul a fost decretat ca fiind adecvat unui public neavizat, în timp ce succesul acestuia a fost pus pe seama sentimentalismului poveştii, uşurinţei  lecturii şi dimensiunilor reduse ale volumului.

Alexandra Veronica Vescan

Andrei Cucu

A doua rundă – 15 martie 2013

A doua întâlnire a cercului de lectură pe roman experimental la sfârşit de secol XX şi început de secol XXI s-a desfăşurat pe marginea romanului Baia de Jean-Philippe Toussaint, iar discuţiile au urmărit judecarea acestuia din mai multe perspective. Astfel, după coordonatele prestabilite ale cercului, „avocatul” (Cosmin Bucilă, an I, master Istoria imaginilor –Istoria ideilor) şi „procurorul” (Cătălina Sorina Adam, an I, master Istoria imaginilor – Istoria ideilor) au evaluat valoarea textului, în funcţie de subiect, personaje, structură şi stil.

Argumentele principale ale „avocatului” s-au axat pe structura inedită a volumului construit fragmentar şi lipsit de cronologie. Apărătorul cărţii a încercat să pună în evidenţă creativitatea compoziţională a acesteia, subliniind reuşita autorului de a scrie un roman prin mici naraţiuni numerotate, cu valoare atât individuală, cât şi ca întreg. Din punctul de vedere al „avocatului”, unul dintre punctele tari ale romanului constă în asemănarea structurală cu picturile lui Mondrian, caracterizate prin imobilitate şi arhitecturi matematice. De asemenea, s-a menţionat caracterul absurd al subiectului, văzut în dublă ipostază:  absurdul interior al personajului principal care se refugiază în baie şi absurdul exterior al lumii din care acesta încearcă să evadeze.

La polul opus s-a aflat pledoaria „procurorului”, care a  blamat structura inconsecventă ajunsă deja clişeu al postmodernismului, precum şi suprautilizarea unor simboluri şablon. Mai mult, s-a menţionat faptul că naraţiunea pune obstacole în faţa cititorului, pistele de acţiune fiind voit blocate. De asemenea, firul simplist al cărţii nu poate constitui, în opinia „procurorului” o bază pentru un roman. Atitudinea existenţialistă exagerată a fost încă un argument împotriva romanului, care îşi pierde în acest fel verosimilitatea. Din perspectiva „procurorului”, miza romanului care este aceea de a şoca rămâne neîmplinită, nereuşind să sfideze orizontul de aşteptare al cititorului.

Pledoaria „avocatului” a reuşit să strângă cele mai multe voturi, majoritatea „juraţilor” exprimându-şi opinia pozitivă în legătură cu volumul lui Toussaint. Publicul considerat potrivit de către participanţi a fost unul intelectual, familiarizat cu scheme narative experimentale. De asemenea, având în vedere atmosfera statică şi de izolare a textului, cerchiştii au opinat că o altă categorie de cititori potrivită acestui volum ar fi deţinuţii. Discuţia s-a încheiat prin explicarea modalităţii de argumentare, atât a „avocatului”, cât şi a „procurorului”.

Alexandra Veronica Vescan

Andrei Cucu

Runda a treia – 22 martie 2013

            A treia întâlnire a cercului de lectură pe roman experimental a avut ca punct de plecare volumul lui Péter Esterházy – Verbele auxiliare ale inimii. Discuţia a încercat să surprindă reuşitele cărţii, prin intermediul „avocatului” Nicoleta Poenar (masterat Istoria imaginilor-Istoria ideilor, an II), dar şi neajunsurile acesteia prin discursul „procurorului”, Maria Pozsar (Literatură comparată-Rusă, an II).

            „Avocatul” şi-a început pledoaria lăudând arhitectura inovatoare a cărţii şi tehnicile experimentale folosite de către autor. Astfel, se menţionează alternanţa perspectivelor, aceea a fiului urmată de cea a mamei, dar şi folosirea chenarului negru şi a subtextului alcătuit din citatele unor autori consacraţi. Aceste două tehnici din urmă reprezintă, în opinia „avocatului”, semnificaţiile teoretice ale textului care încearcă să demitizeze romanul clasic şi poziţia autorului. Chenarul negru devine, în acest sens, un ferpar al romanului în general, dar gestul lui Péter Esterházy nu este unul avangardist, distructiv, ci mai degrabă necesar în contextul romanului actual. Apărătorul cărţii şi-a încheiat discursul subliniind latura umoristică a acesteia reieşită din atitudinea în faţa morţii, dar şi naturaleţea cu care autorul oscilează între seriozitate şi ludic.

            La polul opus s-a situat pledoaria „procurorului” care a încercat să evidenţieze faptul că romanul lui Esterházy, încercând să demonstreze eşecul literaturii, este în sine un eşec. Mai mult, structura experimentală nu face decât să dezorienteze cititorul, împiedicând înţelegerea efectivă a textului. De asemenea, în opinia „procurorului”, naraţiunea se limitează la juxtapunerea unor situaţii foarte diferite, alternând realitatea şi delirul fără a le delimita în mod coerent.  În ceea ce priveşte subtextul, acuzatorul volumului a pus problema îndreptăţirii autorului de a utiliza liber textele altor autori. În acest fel, scriitorul nu face decât să umple spaţii goale, dorind să distrugă autorul în general, însă nereuşind să se deconstruiască decât pe sine.

            Voturile „juraţilor” au fost egale, iar discuţia s-a încheiat cu opinii pe marginea felului în care un text precum cel al lui Esterházy ar putea fi mediatizat. Participanţii au căzut de acord asupra faptului că Verbele auxiliare ale inimii este un roman destinat strict unui public avizat.

Alexandra Veronica Vescan

Andrei Cucu

Runda a patra – 5 aprilie 2013

            Cea de-a patra întâlnire a cercului de lectură pe roman experimental s-a desfăşurat pe marginea romanului De ce fierbe copilul în mămăligă de Aglaja Veteranyi, propunându-şi să evidenţieze, pe de-o parte, punctele tari ale romanului, prin analiza „avocatului” Cosmina Cosma (masterat Istoria imaginilor – Istoria ideilor, an I), iar pe de altă parte eşecurile acestuia, prin discursul „procurorului”, Călina Părău (Literatură comparată – Engleză, an II).

            „Avocatul” şi-a început pledoaria încercând să pună în evidenţă atuurile naraţiunii şi alegerea perspectivei copilului neiniţiat. Astfel, pe fondul călătoriei perpetue, Aglaja Veteranyi reuşeşte, în opina apărătorului cărţii, să construiască un univers complex care cuprinde, pe de-o parte, sensurile unei copilării traumatice, iar pe de altă parte realităţile comunismului românesc. Mai mult, volumul reuşeşte să convingă prin faptul că limbajul, aparent retardat, este construit după o logica matematică precisă, plină de permutări şi ecuaţii care vor fi mai apoi depăşite. De asemenea, construcţia personajelor este atent executată, existând echivalenţe între discursul naiv al personajului copil şi observaţiile mature ale adulţilor. La final, „avocatul”  a lăudat accentele profetice ale volumului, precum şi structura de prozo-poem ori utilizarea hibridării care fac din De ce fierbe copilul în mămăligă un valoros text postmodern.

            Ca opinie contrară, „procurorul” a încercat să demonstreze faptul că alegerea aparent reuşită a subiectului constituie, de fapt, un apel la sentimentalismul cititorului prin care sunt ascunse lipsurile estetice ale cărţii. Astfel, succesul volumului nu se datorează valorii literare, ci mai degrabă unor mecanisme psihologice şi biografice care deviază cititorul. În plus, din punctul de vedere al „procurorului”, convenţia realităţii a fost stabilită în afara literarului, constituind astfel un mecanism de manipulare a cititorului. De asemenea, perspectiva narativă a fost decretată ca fiind nereuşită, întrucât se bazează doar pe viziunea unui singur personaj. Ca stil, volumul Aglajei Veteranyi dă dovadă de un discurs infantil simplist, de o violenţă gratuită. „Procurorul” şi-a încheiat pledoaria subliniind faptul că structura fragmentară a cărţii ameninţă să facă din text o simplă listă fără continuitate, care nu poate fi numită roman.

            Juraţii au votat în favoarea „avocatului”, însă cinci dintre aceştia au decis să se abţină de la vot. În final s-au discutat, ca de obicei, mecanismele de promovare a cărţii, dar şi posibilele metode prin care volumul ar putea fi blamat critic.

Alexandra Veronica Vescan

Andrei Cucu

Runda a cincea – 19 aprilie 2013

            A cincea întâlnire a cercului de roman experimental şi-a propus o discuţie pe marginea volumului Istoria calviţiei mele  de Arnon Grünberg  şi a traseului pe care un astfel de roman l-ar putea avea pe piaţa de carte. Respectând tiparul întâlnirilor anteriore, „avocatul” (Andrei Cucu – Istoria imaginilor – Istoria ideilor, master, an I) şi „procurorul” (Oana Alb – Literatură comparată – Norvegiană, an II) au încercat să convingă „juraţii” pe de-o parte de meritele cărţii, iar pe de altă parte, de neajunsurile sale. De asemenea, ceilalţi participanţi au avut ocazia să îşi exprime opinia şi reacţia la lectura romanului înainte ca apărătorul şi acuzatorul să îşi înceapă argumentările.

            Pledoaria „avocatului” a mizat pe valorificarea volumului printr-o abordare teoretică. Astfel, Andrei Cucu a atras atenţia asupra reuşitei cărţii de a-şi deconstrui propria ficţiune, transformându-se într-un performance în care distincţiile autor-personaj sunt abolite. Din punctul de vedere al „avocatului”, volumul îşi refuză statutul de text literar, minciuna devine adevăr, iar ficţiunea contaminează realitatea. Acesta mai aduce ca argument favorabil cărţii recurgerea la o construcţie narativă simplă, fluidă, cu personaje clar delimitate care validează lumea din interiorul textului.

            „Procurorul”, în schimb, a pornit de la titlul volumului pentru a demonstra lipsa de coerenţă a naraţiunii, întrucât aceasta se axează mai puţin pe istoria efectivă a unei calviţii, gravitând în jurul unor alte obsesii. Pentru „acuzator”, textul lansează o suită de piste greşite care păcălesc cititorul şi îl manipulează. Mai mult, detalierile excesive şi construcţiile repetitive se transformă în imperfecţiuni narative, în timp ce traseul personajului principal, Marek van der Jagt, este deviat prin digresiuni banale şi exagerări. „Procurorul” a adus în discuţie chiar şi problema unui hybris care îşi pierde sensul, iar pledoaria acestuia s-a încheiat prin a sublinia caracterul de impostor al autorului, care forţează empatia cititorilor.

            La sfârşitul celor două discursuri juriul a deliberat în favoarea „avocatului”, iar discuţia s-a îndreptat spre posibilităţile de promovare ale volumului lui Grünberg. De asemenea, s-a stabilit faptul că romanul ar fi potrivit pentru toate tipurile de public, existând posibilitatea unei promovări atât într-un mediu intelectual, cât şi pentru un public mai puţin avizat.

Alexandra Veronica Vescan

Peripeţii prin creative writing

(un istoric concentrat al atelierului)

De la începuturile mele în Litere, prin 2010, îmi amintesc destul de puternic cursul la care ni s-a vorbit pentru prima dată despre atelierul de creative writing al facultăţii. Când am auzit că în anul respectiv nu avea să se ţină şi că e destul de probabil să nici nu prind unul, recunosc că am fost cel puţin dezamăgit. Tocmai din cauza asta, e lesne de înţeles că m-a entuziasmat momentul în care am aflat că, în cel de-al doilea semestru al anului doi, prin martie 2012, un atelier nou, de proză (exact ceea ce mă interesa), pe muzică psihedelică, avea să înceapă.

Am mers acolo, în egală măsură, cu entuziasmul despre care vorbeam înainte, dar şi cu o oarecare reticenţă, fiindcă, trebuie s-o recunosc, era pentru prima dată când luam parte la aşa ceva, ce mai, nici măcar la cenaclu nu fusesem. A fost, şi trebuie s-o recunosc din nou, mult mai bine decât mă aşteptam. Ruxandra Cesereanu, cea care condusese precedentele ateliere de creative writing şi care, prin urmare, avea să-l conducă şi pe acesta, ne-a făcut, pentru început, un scurt istoric, atât cât timpul ne-ar fi permis, al atelierelor din Litere şi al ideii de scriere creativă, în general. Apoi, pentru că atelierul la care participam era unul pe muzică psihedelică, ne-a vorbit despre ce înseamnă asta, despre promotorii ei, despre starea pe care muzica psihedelică ne-ar putea-o crea, stare pe care să încercăm s-o valorificăm în scris.

Ne-am adunat zece persoane, dintre care puţini ne ştiam între noi şi dintre care doar o parte avea să rămână până la final, iar alţii ni s-au alăturat la următoarele întâlniri. Cu o oarecare stinghereală, ne-am apucat de scris. Prima dată am ascultat muzica indienilor navajo (la următoarele întâlniri am ascultat Pink Floyd, The Mars Volta, Dead Can Dance, Jeff Buckley, The Velvet Underground, Soft Machine etc.) şi, din felul în care ceilalţi au spus că au receptat muzica, reţin că pentru cei mai mulţi fusese o experienţă de autocunoaştere. Într-un fel, era premisa perfectă pentru a ne cunoaşte între noi şi, nu aveam cum şti asta atunci, atelierul ne pregătea cel puţin o surpriză. La una dintre întâlniri, prima melodie de pe albumul pe care urma să-l ascultăm în acea săptămână a fost repetată obsesiv (The Velvet Underground – Venus in Furs), iar în ultima întâlnire în care s-a scris pe muzică, am ascultat ceva adus de unul dintre noi (Eleanoora Rosenholm).

Ritualul atelierului era destul de clar: ne întâlneam în aceeaşi încăpere, pentru ca fiecare să-şi aibă locul magic, şi, aproape imediat, ne apucam de scris, după care fiecare îşi citea textul şi explica felul în care muzica a ajutat sau îngreunat să ajungă la acea stare de semitransă, pe care fiecare o căuta în felul său. Partea de lectură cu voce tare a textelor era o opţiune personală, fără ca asta să însemne că, ulterior, nu erau toate textele adunate la un loc, pentru a fi selectate cele mai bune spre publicare pe www.phantasma.ro. Ţin minte că dincolo de entuziasmul pe care mi-l crease atelierul, de faptul că reuşisem să scriu ceva, după o perioadă în care pur şi simplu lăsam hârtia goală, am refuzat să-mi citesc textul, tocmai din cauza reticenţei despre care vorbeam la început. Mi se pare un moment important, tocmai pentru că nu avea să se repete niciodată: toţi ne-am citit, după aceea, fără ezitare, textele.

Următoarele întâlniri s-au desfăşurat la fel: ajutaţi de muzică, scriam texte care nu puteau decât să mă facă să mă întreb cum o să reuşim să scriem împreună, în condiţiile în care stilurile noastre, necizelate cum erau, difereau enorm. Pentru că, un lucru pe care îl ştiam din start, după cinci-şase întâlniri, în care încercam să ne obişnuim unii cu alţii, atât la nivel de scriere, dar mai ales la nivel personal, aveam să lucrăm împreună la un text, pe care urma să-l construim de la zero (totul era la latitudinea noastră: unul sau mai multe fire narative, numărul şi identitatea personajelor, perspectiva narativă etc.), care nu trebuia să mai poarte o amprentă individuală, dar în care stilurile trebuiau, totuşi, să se omogenizeze.

Dacă pare ceva uşor de realizat, doar pare, fiindcă, în realitate, lucrurile s-au mişcat ceva mai greu: în primul rând, un stil trebuia impus şi, cum Ruxandra Cesereanu a decis ca întregul text să fie scris de noi şi, deci, ca începutul să fie dat tot de unul dintre participanţi, problema care a apărut a fost aceea a coerenţei stilistice, cu care, pentru o bună bucată de vreme, niciunul dintre noi nu s-a prea împăcat; apoi, tocmai din cauză că fragmentele scrise de fiecare erau atât de individualizate din punct de vedere stilistic, problema aceasta trebuia cumva rezolvată, aşa că, undeva într-o vacanţă, Ruxandra Cesereanu m-a rugat să intervin peste pasajele pe care le aveam deja şi să încerc să le aduc la un numitor comun. Cum era oarecum de aşteptat, asta a stârnit reacţii nu tocmai pozitive din partea unora, pentru care identitatea individuală a fragmentelor era mai importantă decât coerenţa textului, în ansamblu. Cu toate acestea, nu a durat foarte mult până când lucrurile s-au liniştit, până când am ajuns cu toţii să înţelegem că ceea ce încercam să facem acolo nu era să subminăm stilul cuiva, ci doar să moderăm totul în aşa fel, încât, la final, textul să nu pară un colaj de fragmente care nu păstrează mai nimic din stilul general.

Practic, probabil că niciodată nu am reuşit asta până la capăt; descopeream după ce scriam că, vrând, nevrând, o parte din stilul nostru se regăsea în bucata respectivă de text, aşa că, după ce s-au adunat câteva pagini, am început să corectăm pasajele respective. Dar lucrurile nu s-au oprit aici; fiindcă era clar că, scriind singuri, urma să repetăm scenariul acesta, s-a decis să scriem la două mâini. Iniţial, acest lucru a încetinit scrierea textului, pentru că, dacă exista o dificultate în a continua pe cont propriu un text cu un stil care nu-ţi aparţinea, dificultatea nu a făcut decât să se dubleze în momentul în care se mai afla cineva alături de tine în camera în care se scria. Bineînţeles, ca toate problemele precedente, nici aceasta nu a fost imposibil de depăşit, însă cred că a fost cea care a necesitat cea mai mare doză de răbdare, pentru că a scrie în perechi a însemnat pentru noi a scrie de fiecare dată cu altcineva.

Vorbim, totuşi, de un text a cărui premisă a fost scrierea pe muzică psihedelică, iar unul din amănuntele esenţiale în contextul acesta a fost un experiment pe care l-am repetat de fiecare dată când aveam nevoie de fragmente psihedelice: pe lângă faptul că ascultam muzică în timp ce scriam, la un moment dat, Ruxandra Cesereanu ne-a propus un exerciţiu care, sunt convins, a fost unul dintre părţile preferate ale tuturor celor implicaţi în atelier. Acest exercițiu se numea mâna moartă, iar ceea ce presupunea era destul de simplu; se scria tot în perechi de câte două persoane şi, în timp ce unul ţinea pixul sau stiloul, celălalt, folosindu-se de mâna aceasta, trebuia să scrie. Ideea de bază era că, scriind în felul acesta, se putea produce o formă de transfer de la mâna moartă la mâna care scria şi, trecând peste scepticismul cu care poate fi privit un astfel de experiment, rezultatul a fost destul de surprinzător. În mod evident, textele rezultate nu au fost sută la sută influenţate de experiment, dar, pe alocuri, s-au observat câteva influenţe, mai ales în ceea ce privea temele predilecte ale mâinii moarte. Cred că merită notat că unele dintre cele mai reuşite fragmente psihedelice au fost scrise în felul acesta. Procedeul fusese împrumutat de Ruxandra Cesereanu de la Andrei Codrescu.

Mă găsesc acum, cu istoricul atelierului, doar undeva la jumătatea peripeţiilor: trecuseră deja câteva luni de când ne întâlneam, săptămână de săptămână, şi un lucru care devenea din ce în ce mai evident era faptul că, petrecând atât de mult timp împreună şi bătându-ne capul în mod constant cu textul, ceea ce făceam era să ne apropiem într-o măsură în care cel mai probabil niciunul dintre noi nu bănuia la început. Aşa că, având asta în vedere, am încercat să ne întâlnim şi singuri, tot la propunerea Ruxandrei Cesereanu, iar rezultatul nu a fost dezamăgitor. Adevărat, nu lucram la fel de mult în momentul în care eram pe cont propriu (fiindcă mare parte din timp rămâneam fixaţi pe o idee, pe o glumă, din care ne era greu să ieşim), dar reuşeam să vorbim despre text cu o lejeritate şi deschidere care ne-au făcut, în cele din urmă, să înţelegem unde vrem să ajungem cu proza aceasta şi care erau punctele în care ea scârţâia.

Dar, cu cât petreceam mai mult timp împreună, cu atât discuţia despre text trecea undeva în subsidiar. Sau, într-un fel, textul devenise pretextul perfect pentru a ne întâlni şi a vorbi, de cele mai multe ori, despre lucruri care nu aveau neapărat foarte multă legătură cu ceea ce lucram acolo. Cu toate acestea, finalizarea textului era una din priorităţile atelierului, dar nu ştiu în ce măsură era şi prioritatea noastră, tocmai fiindcă ne oferea prilejul perfect să ne adunăm şi să stăm câteva ore împreună, dincolo de faptul că adesea eram surprinşi de cât de puţin lucrasem pe text şi de cât de mult făcusem cu totul altceva. Asta devenise dinamica noastră şi, de departe, cea mai plăcută surpriză a atelierului.

Din cei zece oameni care ne-am adunat iniţial, plus cei care au venit pe parcurs, în cele din urmă am rămas doar şase. De noi a depins, într-un fel, întregul text. Toată partea de corectură şi răscorectură, găsirea unui final (fiindcă ne distanţasem puţin de planul pe care îl schiţasem la început), toate au rămas în responsabilitatea noastră, ceea ce, uneori, s-a dovedit mai greu decât ne aşteptam. Important e, cred, faptul că am reuşit, dincolo de toate dificultăţile pe care le-am întâmpinat, să terminăm un text pe care tot mai mult, cu trecerea timpului, înţelegeam cum să-l încheiăm.

Dacă a ieşit bine sau nu, dacă suntem sau nu mulţumiţi de varianta finală a textului cred că e mai puţin important. Oricum, pornisem de la convingerea că nu rezultatul e cel care primează, ci experienţa atelierului, lucrurile pe care el ne-a ajutat să le înţelegem despre scris, despre jocul cu scrisul, dar şi despre noi înşine. Şi partea aceasta îmi pare, de departe, cea mai importantă dintre toate: faptul că atelierul a reuşit să fie în acelaşi timp o experienţă a scrisului, dar şi una personală, iar acestea două au mers mână în mână. Descoperind lucruri noi despre sciere, descopeream ceva despre noi şi despre ceilalţi. Am trecut peste prejudecăţile sau reţinerile pe care le aveam în general despre scrierea la comun şi am încercat, atât cât situaţia ne-a permis, să facem din atelier un loc magic în care nu doar scrisul să fie important, ci el fie pretextul care să faciliteze o apropiere la nivel uman.

Peripeţii prin creative writing

(un istoric concentrat al atelierului)

De la începuturile mele în Litere, prin 2010, îmi amintesc destul de puternic cursul la care ni s-a vorbit pentru prima dată despre atelierul de creative writing al facultăţii. Când am auzit că în anul respectiv nu avea să se ţină şi că e destul de probabil să nici nu prind unul, recunosc că am fost cel puţin dezamăgit. Tocmai din cauza asta, e lesne de înţeles că m-a entuziasmat momentul în care am aflat că, în cel de-al doilea semestru al anului doi, prin martie 2012, un atelier nou, de proză (exact ceea ce mă interesa), pe muzică psihedelică, avea să înceapă.

Am mers acolo, în egală măsură, cu entuziasmul despre care vorbeam înainte, dar şi cu o oarecare reticenţă, fiindcă, trebuie s-o recunosc, era pentru prima dată când luam parte la aşa ceva, ce mai, nici măcar la cenaclu nu fusesem. A fost, şi trebuie s-o recunosc din nou, mult mai bine decât mă aşteptam. Ruxandra Cesereanu, cea care condusese precedentele ateliere de creative writing şi care, prin urmare, avea să-l conducă şi pe acesta, ne-a făcut, pentru început, un scurt istoric, atât cât timpul ne-ar fi permis, al atelierelor din Litere şi al ideii de scriere creativă, în general. Apoi, pentru că atelierul la care participam era unul pe muzică psihedelică, ne-a vorbit despre ce înseamnă asta, despre promotorii ei, despre starea pe care muzica psihedelică ne-ar putea-o crea, stare pe care să încercăm s-o valorificăm în scris.

Ne-am adunat zece persoane, dintre care puţini ne ştiam între noi şi dintre care doar o parte avea să rămână până la final, iar alţii ni s-au alăturat la următoarele întâlniri. Cu o oarecare stinghereală, ne-am apucat de scris. Prima dată am ascultat muzica indienilor navajo (la următoarele întâlniri am ascultat Pink Floyd, The Mars Volta, Dead Can Dance, Jeff Buckley, The Velvet Underground, Soft Machine etc.) şi, din felul în care ceilalţi au spus că au receptat muzica, reţin că pentru cei mai mulţi fusese o experienţă de autocunoaştere. Într-un fel, era premisa perfectă pentru a ne cunoaşte între noi şi, nu aveam cum şti asta atunci, atelierul ne pregătea cel puţin o surpriză. La una dintre întâlniri, prima melodie de pe albumul pe care urma să-l ascultăm în acea săptămână a fost repetată obsesiv (The Velvet Underground – Venus in Furs), iar în ultima întâlnire în care s-a scris pe muzică, am ascultat ceva adus de unul dintre noi (Eleanoora Rosenholm).

Ritualul atelierului era destul de clar: ne întâlneam în aceeaşi încăpere, pentru ca fiecare să-şi aibă locul magic, şi, aproape imediat, ne apucam de scris, după care fiecare îşi citea textul şi explica felul în care muzica a ajutat sau îngreunat să ajungă la acea stare de semitransă, pe care fiecare o căuta în felul său. Partea de lectură cu voce tare a textelor era o opţiune personală, fără ca asta să însemne că, ulterior, nu erau toate textele adunate la un loc, pentru a fi selectate cele mai bune spre publicare pe www.phantasma.ro. Ţin minte că dincolo de entuziasmul pe care mi-l crease atelierul, de faptul că reuşisem să scriu ceva, după o perioadă în care pur şi simplu lăsam hârtia goală, am refuzat să-mi citesc textul, tocmai din cauza reticenţei despre care vorbeam la început. Mi se pare un moment important, tocmai pentru că nu avea să se repete niciodată: toţi ne-am citit, după aceea, fără ezitare, textele.

Următoarele întâlniri s-au desfăşurat la fel: ajutaţi de muzică, scriam texte care nu puteau decât să mă facă să mă întreb cum o să reuşim să scriem împreună, în condiţiile în care stilurile noastre, necizelate cum erau, difereau enorm. Pentru că, un lucru pe care îl ştiam din start, după cinci-şase întâlniri, în care încercam să ne obişnuim unii cu alţii, atât la nivel de scriere, dar mai ales la nivel personal, aveam să lucrăm împreună la un text, pe care urma să-l construim de la zero (totul era la latitudinea noastră: unul sau mai multe fire narative, numărul şi identitatea personajelor, perspectiva narativă etc.), care nu trebuia să mai poarte o amprentă individuală, dar în care stilurile trebuiau, totuşi, să se omogenizeze.

Dacă pare ceva uşor de realizat, doar pare, fiindcă, în realitate, lucrurile s-au mişcat ceva mai greu: în primul rând, un stil trebuia impus şi, cum Ruxandra Cesereanu a decis ca întregul text să fie scris de noi şi, deci, ca începutul să fie dat tot de unul dintre participanţi, problema care a apărut a fost aceea a coerenţei stilistice, cu care, pentru o bună bucată de vreme, niciunul dintre noi nu s-a prea împăcat; apoi, tocmai din cauză că fragmentele scrise de fiecare erau atât de individualizate din punct de vedere stilistic, problema aceasta trebuia cumva rezolvată, aşa că, undeva într-o vacanţă, Ruxandra Cesereanu m-a rugat să intervin peste pasajele pe care le aveam deja şi să încerc să le aduc la un numitor comun. Cum era oarecum de aşteptat, asta a stârnit reacţii nu tocmai pozitive din partea unora, pentru care identitatea individuală a fragmentelor era mai importantă decât coerenţa textului, în ansamblu. Cu toate acestea, nu a durat foarte mult până când lucrurile s-au liniştit, până când am ajuns cu toţii să înţelegem că ceea ce încercam să facem acolo nu era să subminăm stilul cuiva, ci doar să moderăm totul în aşa fel, încât, la final, textul să nu pară un colaj de fragmente care nu păstrează mai nimic din stilul general.

Practic, probabil că niciodată nu am reuşit asta până la capăt; descopeream după ce scriam că, vrând, nevrând, o parte din stilul nostru se regăsea în bucata respectivă de text, aşa că, după ce s-au adunat câteva pagini, am început să corectăm pasajele respective. Dar lucrurile nu s-au oprit aici; fiindcă era clar că, scriind singuri, urma să repetăm scenariul acesta, s-a decis să scriem la două mâini. Iniţial, acest lucru a încetinit scrierea textului, pentru că, dacă exista o dificultate în a continua pe cont propriu un text cu un stil care nu-ţi aparţinea, dificultatea nu a făcut decât să se dubleze în momentul în care se mai afla cineva alături de tine în camera în care se scria. Bineînţeles, ca toate problemele precedente, nici aceasta nu a fost imposibil de depăşit, însă cred că a fost cea care a necesitat cea mai mare doză de răbdare, pentru că a scrie în perechi a însemnat pentru noi a scrie de fiecare dată cu altcineva.

Vorbim, totuşi, de un text a cărui premisă a fost scrierea pe muzică psihedelică, iar unul din amănuntele esenţiale în contextul acesta a fost un experiment pe care l-am repetat de fiecare dată când aveam nevoie de fragmente psihedelice: pe lângă faptul că ascultam muzică în timp ce scriam, la un moment dat, Ruxandra Cesereanu ne-a propus un exerciţiu care, sunt convins, a fost unul dintre părţile preferate ale tuturor celor implicaţi în atelier. Acest exercițiu se numea mâna moartă, iar ceea ce presupunea era destul de simplu; se scria tot în perechi de câte două persoane şi, în timp ce unul ţinea pixul sau stiloul, celălalt, folosindu-se de mâna aceasta, trebuia să scrie. Ideea de bază era că, scriind în felul acesta, se putea produce o formă de transfer de la mâna moartă la mâna care scria şi, trecând peste scepticismul cu care poate fi privit un astfel de experiment, rezultatul a fost destul de surprinzător. În mod evident, textele rezultate nu au fost sută la sută influenţate de experiment, dar, pe alocuri, s-au observat câteva influenţe, mai ales în ceea ce privea temele predilecte ale mâinii moarte. Cred că merită notat că unele dintre cele mai reuşite fragmente psihedelice au fost scrise în felul acesta. Procedeul fusese împrumutat de Ruxandra Cesereanu de la Andrei Codrescu.

Mă găsesc acum, cu istoricul atelierului, doar undeva la jumătatea peripeţiilor: trecuseră deja câteva luni de când ne întâlneam, săptămână de săptămână, şi un lucru care devenea din ce în ce mai evident era faptul că, petrecând atât de mult timp împreună şi bătându-ne capul în mod constant cu textul, ceea ce făceam era să ne apropiem într-o măsură în care cel mai probabil niciunul dintre noi nu bănuia la început. Aşa că, având asta în vedere, am încercat să ne întâlnim şi singuri, tot la propunerea Ruxandrei Cesereanu, iar rezultatul nu a fost dezamăgitor. Adevărat, nu lucram la fel de mult în momentul în care eram pe cont propriu (fiindcă mare parte din timp rămâneam fixaţi pe o idee, pe o glumă, din care ne era greu să ieşim), dar reuşeam să vorbim despre text cu o lejeritate şi deschidere care ne-au făcut, în cele din urmă, să înţelegem unde vrem să ajungem cu proza aceasta şi care erau punctele în care ea scârţâia.

Dar, cu cât petreceam mai mult timp împreună, cu atât discuţia despre text trecea undeva în subsidiar. Sau, într-un fel, textul devenise pretextul perfect pentru a ne întâlni şi a vorbi, de cele mai multe ori, despre lucruri care nu aveau neapărat foarte multă legătură cu ceea ce lucram acolo. Cu toate acestea, finalizarea textului era una din priorităţile atelierului, dar nu ştiu în ce măsură era şi prioritatea noastră, tocmai fiindcă ne oferea prilejul perfect să ne adunăm şi să stăm câteva ore împreună, dincolo de faptul că adesea eram surprinşi de cât de puţin lucrasem pe text şi de cât de mult făcusem cu totul altceva. Asta devenise dinamica noastră şi, de departe, cea mai plăcută surpriză a atelierului.

Din cei zece oameni care ne-am adunat iniţial, plus cei care au venit pe parcurs, în cele din urmă am rămas doar şase. De noi a depins, într-un fel, întregul text. Toată partea de corectură şi răscorectură, găsirea unui final (fiindcă ne distanţasem puţin de planul pe care îl schiţasem la început), toate au rămas în responsabilitatea noastră, ceea ce, uneori, s-a dovedit mai greu decât ne aşteptam. Important e, cred, faptul că am reuşit, dincolo de toate dificultăţile pe care le-am întâmpinat, să terminăm un text pe care tot mai mult, cu trecerea timpului, înţelegeam cum să-l încheiăm.

Dacă a ieşit bine sau nu, dacă suntem sau nu mulţumiţi de varianta finală a textului cred că e mai puţin important. Oricum, pornisem de la convingerea că nu rezultatul e cel care primează, ci experienţa atelierului, lucrurile pe care el ne-a ajutat să le înţelegem despre scris, despre jocul cu scrisul, dar şi despre noi înşine. Şi partea aceasta îmi pare, de departe, cea mai importantă dintre toate: faptul că atelierul a reuşit să fie în acelaşi timp o experienţă a scrisului, dar şi una personală, iar acestea două au mers mână în mână. Descoperind lucruri noi despre sciere, descopeream ceva despre noi şi despre ceilalţi. Am trecut peste prejudecăţile sau reţinerile pe care le aveam în general despre scrierea la comun şi am încercat, atât cât situaţia ne-a permis, să facem din atelier un loc magic în care nu doar scrisul să fie important, ci el fie pretextul care să faciliteze o apropiere la nivel uman.

Ruxandra Cesereanu

Phantasma si atelierul de creative writing

In cadrul Phantasma – Centrul de Cercetare a Imaginarului de la Cluj (unde mai functioneaza un master interdisciplinar pe tema Istoria ideilor-Istoria imaginilor, o colectie de carte intitulata Mundus Imaginalis sustinuta la Editura Dacia, o revista de literatura comparata, istoria mentalitatilor si imaginar cultural-social-politic intitulata Caietele Echinox, un cerc de studii numit Eranos si o galerie onirica on-line; curiosii pot cerceta site-ul Phantasma la urmatoarea adresa: http://www.lett.ubbcluj.ro/~phantasma, am incheiat in ianuarie 2003 o prima etapa a atelierului de creative writing pe poezie onirica si deliranta. Am lucrat in fiecare sâmbata cu studentii (atelierul este optional si nu primeste credite ori note) pe autori precum Gherasim Luca, Ilarie Voronca, Virgil Teodorescu (suprarealistul), Paul Paun, Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru, Gellu Naum, Leonid Dimov si Vintila Ivanceanu. Am fost interesata de descojirea unei tehnici a delirului in câte un poem al autorilor mentionati, dupa care participantii au primit ca tema de lucru, pe loc, scrierea unui poem pe un subiect impus, dupa tehnica poetului analizat in respectiva sedinta. Experimentul s-a dovedit a fi incitant, intrucât in majoritatea poemelor comise, confectionate, produse, participantii au incercat sa duca pâna la capat fantasmele autorilor deconstruiti. A fost o adevarata experienta sa gasesc excelenti imitatori ai lui Gherasim Luca ori Gellu Naum ori Leonid Dimov, unii chiar mai naumieni ori dimovieni decât faimosii autori, nu doar pentru ca spiritul mimetic al participantilor la atelier era remarcabil, ci si pentru adaptabilitatea acestora si aplicativitatea ideii de delir care a avut priza la studenti.

Desigur, initial am incercat sa le explic chiar eu participantilor un model (canon) al poemului delirant, folosind o metafora (desi ea este mai mult decât metafora) draga mie, aceea a submarinului scufundat si inundat. Poemul ca un submarin scufundat si inundat de apa, cu intreg echipajul si capitan cu tot plutind inecati. Fie ca participantii la atelier au vibrat deplin la aceasta metafora, fie ca modelul explicat de mine li s-a parut acceptabil, ei au reusit sa se plieze pe cerinte si sa descojeasca tehnica delirului din autorii studiati. Si, ca o incununare a acestei intelegeri, ei au comis apoi poeme delirante (mai mult sau mai putin izbutite) in stilul poetilor consacrati, pe o tema impusa de mine (iar temele au fost urmatoarele: personalitatea multipla, sonoritatea interioara, parul, calatoria exotica, o dragoste deliranta, ospiciul, furia, libidoul, a privi pe gaura cheii si a vedea lucruri himerice). La ultimul atelier de creative writing, participantilor li s-a cerut sa produca propriul lor submarin scufundat si inundat, fara sa li se impuna vreo tema. Ce-i drept, poemele comise de data aceasta (când libertatea a fost absoluta) nu au fost neaparat izbutite. Dar surpriza a fost de cu totul alta natura: mi-a venit ideea sa ii pun sa isi comenteze propriul poem si cu acest prilej au iesit la iveala o puzderie de obsesii si nevroze catalizatoare ale textelor produse. Punctul culminant a fost acela in care, suplimentar, i-am invitat sa isi expuna nevrozele marcante pentru propriul lor delir: participantii nu au ezitat si au raspuns imediat, iar efectul a fost aproape de psihodrama. Fireste, in final, am fost rugata ca eu insami (provocatoarea improvizata a simili-psihodramei) sa imi expun o nevroza marcanta (ceea ce a trebuit sa fac, din onestitate fata de “ucenicii” mei efemeri).

in anii urmatori voi mai conduce astfel de ateliere de creative writing, dar niciodata pe autorii deja descojiti de delir (de aceea, experimentul a fost unic). Vor urma, cândva, un grup de autori la care exista secvente delirante, precum Radu Stanca, A. E. Baconsky, Emil Botta, Ion Caraion; apoi autori mai apropiati de vremurile noastre precum Gabriela Melinescu, Nora Iuga, George Almosnino, Mihai Ursachi, Virgil Mazilescu, Emil Brumaru, Nichita Stanescu; in sfârsit, optzecistii Traian T. Cosovei, Mircea Cartarescu, Florin Iaru, Lucian Vasiliu, Nichita Danilov, Magda Cârneci, Ion Muresan si, desigur, câtiva post-optzecisti (ii numesc astfel, ca sa nu le spun nouazecisti sau doimiisti). Pe propria mea poezie, chiar daca ea se potriveste, uneori, ca o manusa cu ideea de delir (nu degeaba lucrez acum la proiectul unui Manual despre cum sa nu ramâi blocat in realitate, in care teoretizez “delirionismul”) nu voi lucra niciodata in cadrul acestui atelier.

Intr-unul din anii urmatori, atelierul de creative writing pe care il conduc va initia un alt experiment, anume texte produse in simili-transa pe muzica psihedelica. Pentru mine este o adevarata provocare sa vad reactia participantilor la o muzica precum cea compusa de Pink Floyd, Yes, Genesis, Doors, King Crimson, Mahavishnu Orquestra (din anii 70), dar si Dead Can Dance sau muzica indienilor navajo. Nu voi apela la o formatie precum Nirvana, intrucât ea este indeajuns de cunoscuta si ascultata in rândul studentilor incât sa nu mai produca nici o surpriza si, deci, nici o transa. Spre deosebire de ceea ce am facut in cadrul atelierului de poezie deliranta, in acest caz tehnica va fi mai degraba una a dicteului automat, pe catalizarea produsa de muzica psihedelica respectiva si in masura in care participantii vor putea sa isi creeze si sa se izoleze in propria lor transa sau mai degraba simili-transa, cum am numit-o deja. Voi vedea ce va iesi si in ce masura demersul meu, de scoatere a fantasmelor la suprafata, dar si de strabatere a lor pâna la capat, are valabilitate si impact. Si toate acestea cu ajutorul poeziei delirante si muzicii psihedelice.

Atelier de creative writing (9)

in cadrul celei de-a noua sedinte, autorul supus atentiei a fost Leonid Dimov si poemul sau Vis septentrionic. Nu a fost vorba despre descuamarea vreunei tehnici onirice, in acest caz, intrucât cel deliroid era subiectul insusi al poemului: o calatorie fantasmatica in Nord, pe o nava de lupta având toate datele unei corabii-fantoma. De aceea, dupa comentariul succint al poemului, participantii la atelier au primit ca tema de lucru calatoria fantastica (himerica, exotica, absurda), intr-un text care trebuia sa aiba o structura narativa. Nu am indicat vreo limita de versuri, dar am solicitat in mod special crearea (confectionarea) unor cuvinte noi. De asemenea, am specificat intentia ca textele produse de data aceasta sa fie mai putin axate pe latura sumbra a inconstientului adus la suprafata, cât pe una nebunesc-voioasa, scopul fiind obtinerea in eprubeta a unor poeme simpatice. Lucrul care li s-a parut cel mai greu participantilor a fost cerinta ca textul produs sa fie scris in versuri cu rima. De aceea, nu toate textele au fost izbutite, multe dintre ele schiopatând. Doua texte voi reproduce aici integral, chiar daca ele nu sunt intru totul izbutite: poemul lui Teofil Pintilie si fabula absurda a lui Rares Craiut (desi aceasta din urma are un umor riscant, totusi). De asemenea, transcriu aici textele cu balastul aruncat ale Alinei Maistru, Petronelei Miron si Mirelei Balas. Nu in ultimul rând, transcriu textul pe care eu insami l-am scris, pe aceeasi tema, odata cu participantii la atelier.

Teofil Pintilie
Calatorie

Când m-am dus pe marginea camionului din Rasarit,

Am curatat drumul cu nisip atipit

Am ramas cu fruntea lipita de motor

Pe malul unei balti baltind in Ecuador.

Balta bruna brunindu-mi bagajele

Pe când eu desenam pe portiere mirajele

Pâna mi-au spus soferii de taxi

Cum as putea sa ajung la Codobaxi

Unde inca nu incepe Amazonul

Fara bagaje, doar cu camionul

La Urubamba, fetele la scaldat

Si-au luat fiecare frunzele in mâna si au fugit in sat

M-am oprit cu o roata in râu la parada

Caci au iesit toti miracolitii sa ma vada

Am mai vazut eu metisi si la Majorca

Dar acum mi-au napadit pustii lor remorca

Ma tem ca o sa vrea sa mi-o fure

Asa ca accelerez prin padure

Si ei ma urmaresc calare pe-un iac

Când dau cu capul de orice copac

Si-am fugit eu si-am tot fugit

Pâna in râpa unde-am stat sub cabina cu gâtul sucit.

Rares Craiut
Scolara

Am urcat in liftul scolii sa calatoresc

Si pe toti acesti cetateni sa-i urmaresc.

Urc in lift si stupoare:

Liftiera e o … geto-daca.

“Am o pasiune pentru butoane!”

Declara ea amabila

Lasându-mi o impresie durabila.

Undeva la doi algele au lectii de psihogravura

Tinute cu inflacarare de o codobatura.

La sase clubul cititorilor profesionisti

Se intruneste cu cel al cititorilor metalurgisti

Taioare si salopete

Ochelari si caschete

Cântece si voie buna

Usile se inchid

Si abia la opt se deschid

Unde urca un profesor-arici:

“Repede, ma grabesc la scârbici”.

Pisicile culte de la 12 l-au invitat pe

Behemot la ele

Acum beau ceai si servesc chiftele.

La fiecare etaj, liftierul

Face apelul: “Atentie la deste!”

Inutil ii spun:

“Baiete, fii bun …”

Pe la 73 m-am fript:

Ace, brice si popice urca grabit.

Stau nemiscat ca la dentist.

“Trebuie sa cobor, stimabililor, ma iertati

Dar voi … si situatia … ma iritati!”

La coborâre dau sa iau autobuzul

Si ma vad in retrovizorie

Purtam la gât cu glorie:

“Acest deste, calitatea intâi”.

Alina Maistru
Maroc

Am intrat in nisip pâna-n gât deodat

pe uscat sandalele mi-au lunecat

miraj nu era, marocan ma simteam

pestisorii-n hamac, lucrul cel mai bizar

ma vedeam babuin, camilar pântecos

si dansau in jurul meu tot mai mieros

serpoaicele vulpi mai intins mai desprins

in desert chibzuiam sa ma dezlipicesc

de ghidusele trililinde sa ma pansez

au venit lânga noi musterii, imparati

cugetând cugetam cugetau cugetati

si-au trimis mesageri la al saselea ceas

la al doilea le mincam prajite-n sanda

triste scoici ma-ntepau ma trezeam camilând

intre cinci cocoase de girafa hodinind

numarând magari zeci, apoi o mireasa

valul sidefos si coama-mi vârtoasa

nisip intre unghii imi ramase marocan

descamilând am intrat in pielea-mi de pustan

Petronela Miron
In mijlocul ecuatoreselor

Dusa de intuneric pe valuri sticloase, razlete,

Ajunsesem sefa unui trib de ecuatorese.

Purtam la sold o fusta din oase albastre,

Aveam pe cap o coroana de astre,

Margele de Kiwi mi-atârnau pe piept,

Pielea mi-era vopsita cu violet.

Femei bronzate alergau spre mine, ma-nconjurau,

Se prindeau de mâini si-n pas de dans

Ma purtau prin padurile de ananas.

Când eram departe, lânga cel mai batrân baobab,

Ma legau cu liane strâns de copac,

Mâinile lor negre spre mine le-ndreptau,

Cereau puterea ce luna si stelele o au

Pentru a deveni venerate mirese.

Dupa ce-si spuneau rugaciunea urlata

Cântau in tobele din piele rascoapta,

Rupeau apoi cu dintii lianele din jurul meu,

Spalau cu mâl verde corpul meu

Ma luau in brate si spre nourii intunecati

Ma ridicau printre stropii de ploaie mult asteptati.

Mirela Balas
Un peste pe Câmpul Opalin

Alergam pe Câmpurile Opaline, invaluite-n piei de-argila,

prin pete mari de ceata colorata,

Alergam cu talpa-ncatusata

in liana harpei vibratila

Inhalând vapori de mandarin si de lichior,

alergam mereu, mereu impiedicat

spre impletirea aureolelor.

Atingeam apoi fetisul inecat in luna,

boboc ademenit de glasul osos din covor,

Atingeam fetisul potcovit si sonor,

el ma purta intr-un abur de-absint,

in luntrea-mpresurata de flori mari de argint,

in dansul faiantat de alice,

in caderea de zaruri, de popice,

Alergam patinând pe acrul mercur,

colorându-mi solzii cu rosul de-azur,

Alergam mai mult ca un delfin,

inotând in aceleasi Câmpuri Opaline,

in acidul laptelui venal,

in somnolenta miezului de cristal,

in globul pierdut la reflux,

când s-a retras câmpul in apa

si crusta sidefie mi-a cazut pe ceafa,

Iar eu nu voiam sa fiu peste

Cel putin nu legat cu sireturi de cristalin

Eu nu voiam sa fiu peste si nu vroiam sa fiu nimic,

Si mai ales nu intr-un câmp inundat de-opalin.

Ruxandra Cesereanu
Papuasia

Nu despre papusi voi vorbi acum

caci prea adesea le-am facut capetele scum

in copilarie pe când aveam mustati desenate pe fata

desirând povesti lungi cu picioare de ata.

Nu despre papusi voi vorbi acum

ci despre Papuasia, tara cu cercelati de fum

unde femeile si barbatii au soldurile incinse cu palmieri

pe mâini si pe gât zarindu-li-se dârele fierbintelii de ieri

când febra halucina peste colibele de stuf

unde Dumnezeu insusi transpira, smotocindu-si divinul zuluf,

Papuasia, tara a elefantilor pitici cu trompe de balerina,

cu batrâni samani si paduri mirosind a heroina,

Papuasia, zona psihedelica a felinelor smede si aurii

despre care mesmerizam in noptile din cladirile comuniste fara bucurii

trezindu-ma cu Steaua Polara in crestet ca un sfânt traznit de un fulger tropical,

ploile torentiale imi inundau cerebelul zbatându-se ca un aligator bicefal.

Si uite asa in fiecare noapte cu Papuasia in sânge si in oase

zgâriam vise confectionate cu limfa albastruie,

zdrentuita la margini de senzatii stufoase,

pe când fete cu cingatori de-argint si ochi hipnotizati

se incolaceau in jurul unor tigri dungati, dar si foarte blazati,

calarindu-i prin padurile tropicale fosnind de atâta verde tendentios

in care ma rasturnam cazând cu tot cu delirul meu stroboscopos.

Papuasia, cântam, tomorrow is another day,

samanilor, unde as putea sa-i mai gasesc acum pe ahei?

Sa cucerim impreuna tinuturi, caci lui Ulise i-ar fi placut sa fie papuas

printre atâtea femei zemoase, cu subsuori acrisoare si cu miros de cal abras.

Papuasia, tara cu dinti de fildes si cu surâs laptos de somn,

catre tine ma-ndrept acum purtând in cutiuta din creier

un animal himeric, pre numele sau mic holomn.

Atelier de creative writing (8)

În cadrul celei de-a opta sedinte, autorul supus atentiei a fost Gellu Naum si poemul sau Calul erotic. Versuri-cheie au fost considerate “Calul erotic/ doarme pe orizont/ el e mare cît orizontul” si “Calul erotic doarme la umbra si viseaza”. Poemul a fost relativ usor de deslusit în ceea ce priveste tehnica si structura delirului, întrucât el are o constructie de polip, din versuri si halucinatii care decurg unele din altele, într-un continuum partial coerent. Tehnica propriu-zisa a delirului consta în actiunea de proliferare cancerigena a imaginilor (halucinatorii în majoritatea cazurilor), prin reluare contrapunctica în anumite pasaje. Poemul lui Gellu Naum a fost înteles ca o proiectie exploziva, dar camuflata, a simbolurilor libidinale, data fiind abundenta elementelor corporale din text. La fel de vizibil a fost detectata tehnica inflatiei (sau a gonflarii) prin acumularea în sir crescator a imaginilor. Constructia imaginilor a fost detectata ca fiind de doua tipuri: prin comparatii (sau alte figuri de stil) absurde si stranii (“piepturi goale ca niste câini”, “pomul viu cu lipitori pe sâni”, “lâna somnului ca o apa mare”) si prin metafora arborescenta (“Aceste flori musca trenurile/ apele trec prin ele ca prin site lasând/ corpurile umflate ale scoicilor/ care fecundeaza compartimentele”).

Tema data pentru redactarea pe loc a unui poem a fost aceea ca fiecare participant sa îsi aleaga un simbol libidinal pe care sa îl dezvolte într-un text fara limita de versuri, dupa tehnica proliferarii cancerigene a imaginilor (halucinatorii), curgerea dintr-un vers în celalalt fiind esentiala. Participantii la acest seminar au fost mai putini ca de obicei, totusi textele redactate au fost foarte interesante, chiar spectaculoase unele. În general, am renuntat la putine cuvinte de prisos din textele obtinute. Voi transcrie integral un singur text (acela al Cristinei Chirtes), desi acesta are concentrari fulgurante si memorabile, secondate de versuri doar pasabile. Totusi, poemul avându-si coerenta sa la nivel de delir, l-am pastrat nealterat. Mai spectaculoase mi s-au parut textele izbutite de Andrada Fatu-Tutoveanu, Alina Maistru, Petronela Miron si Mirela Balas. Emil Salageanu a realizat un text mai putin izbutit (alegându-si ca simbol -mai mult sau mai putin libidinal- balarurul), din care am retinut, însa, câteva imagini reusite: “Umbra violacee a parfumului de colibri”, “coama alba a coapselor de nisip” si “Fete salbatice s-au prins sa joace Zorba/ printre capetele balaurului”.

Cristina Chirtes
Cautare

Sub pielea scuturata de unde

sângele cu coarne de melc

pipaie celulele dospite

în fosnet de pasari de hârtie.

Ele se pipaie unele pe altele

si tipa ca niste ambulante

într-o piata pustie strapunsa

de zborul pestilor.

Acum s-au ascuns sub turla bisericii pravalite

unde m-am ascuns eu cu papusa mea

din care se scurg fluvii de melci

coarnele lor pipaie aripa de liliac

cu care ma învelesc de frica

si care se topeste speriata în spatele

pielii dezgolite

scuturata de unde

sub curcubee de spuma

Andrada Fatu-Tutoveanu
Leul

Îi curgeau degetele prin iarba

ca si cum ar fi alergat.

Chema mirosul de putregai al somnului.

Animalul greu de cântece

mocnea cu mierea dintilor

încrustata în pielea groasa de pe spinare.

Puii de lei nascându-se unii pe altii

râzând cu dintii albastri

catre animalele care cânta cu capetele taiate.

soptesc noaptea portile

catre focurile ridicate din nisip alb.

Sângele curge în oasele feliate

ca niste matanii ridicate

în fum.

e ca si cum leii n-ar urla în tacere

iar aburul urletului n-ar mai lovi

din ce în ce mai tare în usile de tortura.

Leul coboara din ce în ce mai adânc

în apa

inspirând substante otravitoare.

Leul curata în tacere cu dintii

peretele rosu de carne

care se va deschide

în timp ce îi cresc

coame de apa moarta.

leul care cânta încet între fâsiile

piepturilor deschise ca niste cutii

te recunoaste ca pe o prada inexistenta

leul care îsi musca buzele

ca si cum cutitele nu i-ar creste

încet în crestet.

si ca si cum nu câmpurile l-ar fi ucis

si nu ar fi înghitit carne de frunze.

Leul priveste

copitele care lovesc aerul

bratelor care dorm în zobr

i se întind mâinile peste urechile

apelor acoperind tacerea cu degetele.

Alina Maistru
Printr-o fanta

coada proaspata îmi mângâie

printr-o fanta topita de vibrare plina

nectarul de guri ca sarutul printre gratii

se facea ca

cerbul ma prinde de plete manânca

fagure marunt de vedenii cât vedeniile

coarnele ciulite cât mâinile padurii aruncate-n groapa

coarnele tacute zboara peste carnea mea de carne

de apa si de clopot pe piept

peste gura mea deschisa aluneca piei de sânge

sânge dulce mireasma ca de zefir

zgândarindu-mi degetele de albastru

fir curgând pe coasta-mi de ghiata de foc împletit

aruncându-ma între cerbii mei saltând

printre pietrele moi de sare muscând geana

care frige cu un dinte cald

care sapa piei cât pieile de cai

ma adâncesc cu galop de cerb în mine

tandrete oarba sfioasa facându-ma din zid

mai usa moale mai apa în cercuri de luna

desfacându-mi teasta cu limbi dulci rotunde

de cremene în mâini cât valurile

spargându-mi osul comestibil într-un atac de

vals muscat de guri alergând gurile mele

guri de viata închisa-n delir guri de cerb fugarit fugarind

Petronela Miron
Sarpele

El suiera prin gradina albastra

Mâinile sapa aerul

Prin ele aluneca miasme

Si frunzele-si conduc propriul vis violet

Ce-nfasoara gâtul învinetit de sarutari

Sarpele alearga sub pod

Sarpele care simte dulceata

Sarpele care are picioare desculte

Sarpele ce se topeste în fata candelei

Si din ochii lui rasar flori din inima

Acestea însfaca si-i scot pielea din coada

Din care cresc maguri de sunete

Ce se scurg prin urechile cusute cu lanturi de gura

Care la simpla miscare naste flacari de cristal

Care se bucura când te-nconjoara si te strâng

Acum flacara a devenit uriasa albina

Ce cauta polen în culorile ce s-au decolorat din pielea sarpelui

Lasând sa i se scurga din antenele oblice

Valul halucinant ca o avalansa racoritoare.

Mirela Balas
Arena

creste arena

învaluita în rasina dezmatului primordial

pe jos, tuberoze presate îsi asteapta rasfatul

febril, panicat, vorbitor

în culoarea muzicii topite

irumpe matasea prin ciobul de sarut

dislocând treptele cu mângâieri

si dansând în zgarda timid de brutal

în alungarea privitorilor din arena somnambula

cu o chemare lunatica de floare,

aplauze multe, pierdute îsi fac intrarea în tromba,

tâsnind prin porii matasei fluturate în arena,

balacindu-se în fluxul aerului cald,

secând cu buzele orice dâra de praf,

în jocul cu miere,

triumfând, la final, reîntrupat.

Atelier de creative writing (7)

In cadrul celei de-a saptea sedinte, autorul supus atentiei in ceea ce priveste tehnica delirului a fost Constant Tonegaru si poemul sau antologic Plantatia de cuie. Discutia asupra acestui poem a stârnit cele mai multe controverse. Mai intâi deoarece, fiind un delir de razboi, tema a fost considerata pe de o parte a fi facila, usor abordabila, apoi, dimpotriva, fiindca tema razboiului le scapa ca realitate palpabila participantilor la seminar. Au fost remarcate pe de o parte arborescenta poemului ca si constructie, pe de alta parte, faptul ca acesta iesea dintr-un canon limpede al delirului, neaflându-se in descendenta celor analizate deja la autorii studiati inainte de Constant Tonegaru. Imaginile din poem erau fie simple dar percutante (“Luna ca un ficat insângerat”), fie de tip simfonic, acumulat (“maruntaiele caporalului incepura sa cada/ pe un arhipelag cu noua irozi/ plecati calari la vânatoare cu teste la oblânc”). Pe lânga fantasticul delirant, poemul era dozat pe alocuri cu ironie sugubeata. Versul-cheie a fost gasit ca fiind: “obsesia mea din clasa a patra primara: reteaua de sârma ghimpata”. Doi timpi mentali au fost identificati ca producând delirul: timpul copilariei (când soldatii de plumb sunt topiti la masina de spirt) si timpul razboiului (dominat de imaginea caporalului care, muribund, “isi clacsona prelung cu pompa biliara/…/ patrula nimicita la asalt”).

Tema data pentru redactarea pe loc a unui poem a fost aceea a furiei, intr-un text de douazeci de versuri, care sa aiba structura paralela: pe de o parte poemul propriu-zis, pe de alta parte, notele de subsol, alcatuite tot din versuri. Cu câteva exceptii, participantii nu au respectat tema data, producând poeme cu teme aleatorii (nu a fost respectat nici numarul indicat de versuri). Cu toate acestea, poemele s-au dovedit, in general, izbutite, chiar daca unul singur (apartinându-i lui Cosmin Perta) va fi transcris integral aici, asa cum l-a scris autorul insusi. Mirela Balas, Teofil Pintilie si Emil Salagean au scris si ei poeme bune, din care am taiat doar câteva cuvinte balast. Restul poemelor transcrise aici au continut ceva mai mult balast. Am retinut, totusi, câteva imagini din textul Alinei Maistru: “habar n-aveam in care galaxie/ ma integram cleios/ ingemanata sfârtecare croiam din teasta/ bicefalului duce acum inmormântat/ in tufe de chiparos agatate in sabii/ pe vremuri insângeram genunchi de copil”. Si din textul Petronelei Miron: “Imaginea neagra din strafundul celor cinci anisori/ fantasme cu capul intors,/ cu picioare in umeri si maruntaie imprastiate/ Alearga si zboara cersind dezlegare/ Sângele tau vor a-l sorbi cu privirea./ Luminos si-ntunecat refugiu – e ceva sa fii daimon.”

Cosmin Perta
Lucrez la o moarte, mi s-a spus

Lucrez la o moarte, mi s-a spus.

O moarte impiedecata, ca o manusa

de plumb intre rasaduri de toamna,

ca o pielita subtire printre santiere.

Lucrez la o moarte, mi s-a spus.

Pastram pe atunci dintii rosietici ai

balerinelor mioape si pumnul rasucit in figura [1]

intr-un buzunar de carne

ca o paiata sfârtecata in centru.

Pastram sângele de pe spatele timbrelor

trimise de prietenii mei. Pastram

ciorapii bunicii si cutitul lung de bucatarie.

Lucrez la o moarte, am auzit deunazi

si toate pachetele mele de fân [2] le-am

vândut. Tocmai acum când ar fi trebuit

sa fiu pregatit, macar c-un cimitir de rezerva

sau praf de stranutat frumos.

Fantoma Mariei pasea incet

pe dupa cortina

culegând cu gesturi lenese

ultimii nasturi de metal

si maruntaiele imprastiate

intr-un superb desen

cu crotali.

Mirela Balas
Prabusire

Ca pe o bârna deformata si proptita1

ma balansam prin febra nerostita

si peste tot o haita de flacari expulzam2

Acum, m-am incubat in strigat,

rostogolindu-ma odata cu pietrele din mine3.

Cuvintele taiate s-au biciuit-nauntru

si-au implorat sinistru sa vina sa le-nece4.

Acum, in pas molatic danseaza capriorii

ca pe o creanga rupta cuibul greu de fier…

tâsneste iar veninul

si musca din baltoaca5.

Teofil Pintilie
Pe piatra

inceputul nesigur al barcilor

Când credeai ca vin cautatorii de aur

Cu mâinile legate deasupra capetelor1

Si de sub piatra ta

Se ridica mâna portocalie

A aceleiasi priviri

Iar daca umplându-ti iar gura cu pene

Ca atunci, in vis, cu apa

Au ramas goale statuile din centru

Si fantasmele din amiezele noastre

Si tacerea scobita ca un mar de viermi in febra din ianuarie.

Când erai in seri descosând luminile cu amândoua mâinile2

in dublul tunel de cale ferata pui iarasi cireada la incoltit

Iar in gât parul mai are gust din barcile de atunci, de apa cleioasa

De inca pietruit cu mâinile

Din agonia cautatorului de aur se zvonea povestea degetului lasat zalog la joc

Iar mai departe, pe drum, amintirea si scheletul altui ultim supravietuitor

Nesocotita in oaze nici pe masa de disectie a spitalului improvizat

Unde ai venit cu ultima arca

Emil Salagean
Unu

Se inalta unul apropiindu-si urechea de marginea Caii Lactee

Tragând in piept fumul visurilor1

Nu stiam ca alergam in jurul talpilor lui

Din care ne-am facut adapost

Unul isi scalda visul in ochii cameleonului de pe mal,

Lasând luna sa-i picure stropi reci pe ceafa2

El scutura ploaie marunta – se gândea

Peste nenorocitii care i se amestecau la picioare3

El mângâia cu pleoapa stânga pamântul mult despletit de ape

Te-am strâns intre degete si am uitat ca imi

dorisem cândva sa te fumez pâna la ultima

picatura de scrum

Ti-am soptit – iubito – unul si cu unul fac trei

in departare unul cânta cu fata intoarsa

spre alte galaxii

Lavinia Braniste
Groapa

Neascultând zvâcnirile gropii

in care delfinul isi toarna in bronz plamânii1

Ochiul drept, nascut primul, imi cere mostenire barcile de hârtie2

in vremea când imi visam ursitii

Genele imi cresteau de sub unghii si clipeam batând din palme.

in sfârsit, sângele meu, continuu la reflux,

Mi se aduna sub limba3

Si incep sa ti-l vând la litru

Pâna-ti umpli camara de eprubete coagulate4

Rares Craiut
Poem in marime naturala

Nemurirea s-a mutat in chirie când am incercat sa-i vorbesc.

“Nu te grabi, ci stai sa vedem ce ne ramâne.”

Plimbari abundente pe suprafete intransigente care

sfârsesc spân unghiile mele inoxidabile.1

“Marea sargasa, despletita si infinita – ura – va articula totul”

Sa vina cineva sa ma caute.2

Prin despicatura ei pulsatia algelor neincepute

nu razbate.

[1] greseala fatala a regelui Krimm in dupa-amiaza aceea in care ceaiul avea gustul cleios al petrolului proaspat.

[2] mari gramezi de cranii legate printre cuvinte.

1 cu vorbe improscate

prin maduva curgânda

2 smulgând atunci papusile de capul prea trucat,

de masca fara ata.

3 in tremuratul acru al nerostirii verde

4 Mi-a disparut conturul in clocot de suspin tepos,

in racnet mut de namila-otravita,

in isteria stearpa a unei clipe,

in ora asteptarii cea strivita.

5 dungându-se atât de viu pe fata…

1 Pe nisipul alb groapa e treapta

2 Si azi autobuzul a oprit in acelasi loc, intre statii

Sa adune copiii orasului nostru.

1 Printre acei visatori poate ca ne numaram si noi

2 El statea mult incovoiat asupra pamântului

3 Sub ploaie noi faceam dragoste pe mormântul fostilor nostri iubiti

1 Apa marii incalzita pe resou imi dizolva laringele

intins ca o soseta la uscat.

2 Cârligul piratului ma legana când ma scurgeam printre ochiurile hamacului

3 Cardiacii ar trebui sa aiba limba despicata

4 Ursitii poarta intotdeauna busuiocul proaspat

1 care se cheama una pe alta si ma vor trada dupa moarte

2 Sunt tot risipit. Gleznele mele adânc infipte in punti de argint

Atelier de creative writing (6)

In cadrul celui de-al saselea seminar, am pornit de la doua poeme de Dimitrie Stelaru, Odaia si Spitalul mâine. Delirul din aceste poeme s-a dovedit a fi unul concis, fara flux si reflux (ca la Paul Paun), cu imagini scurte, de flash, cu mici scene absurde si cu halucinatii scurte. A fost observata chiar o retorica a delirului in cele doua poeme.

Tema data pentru redactarea textului scris pe loc a fost aceea a ospiciului, a nebuniei, intr-un poem scurt, ireversibil, de zece versuri, cu patru-cinci imagini delirante, inlantuite unele de altele. Textele rezultate au fost curios de bune, nu doar fiindca participantii la seminar isi insusisera deja anumite tehnici ale delirului, dar si fiindca tema ospiciului si a nebuniei a declansat in ei masinaria nestiuta a unor imagini defulatorii, probabil. Pentru intâia data de la inceputul seminarului, am putut transcrie integral trei poeme de sine statatoare, scrise ca atare de autorii lor.

Cosmin Perta
Noapte scheletica

Ce zici, mi-ai putea sparge tu lacrimile

cu un topor de bilute gri?

Corvoade indescriptibile ale peretilor

incotosmanati cu cadavre apoase

si unghii metalice. Feline mumifiate-n batiste

imbibate cu flegme verzui si sânge mucegait.

O noapte scheletica lovita de calorifer

pâna la zdrobire.

Maimutele albastre imi parasesc asternutul

in seara asta si palmele reci ale halatelor

din cuiul de cauciuc imi impresoara creierul

precum o magma pietre de staniol.

Mirela Balas
Tunelistul

Ma clatin desirat in patul de metal

ca pe-un arcus in cripta,

sub treptele spinoase cu gust de spirt, de sulfamida,

cu sira plina de ganglioni sticlosi si sparti.

Tunelistule, ma mai vânezi inca in mâlul soios,

injectând duhoarea papusilor cu mese putrezite?

Ciori violete pe cai mustind in trap

si trenuri deraiate prin curcubee inserate-n pleoape.

Sughituri cu izbiri de usa, de tavan.

Am ars camasile si le-am cusut in mine

in asteptarea tunelistului din paravan.

Cristina Chirtes
Reclamatie

Dincolo de oglinda interzisa

imi creste barba si ucid o batrâna doamna.

Copilul ei imi aduce zâmbind apa de izvor.

Aud râzând in hohote

paianjenul care mi se lasa in ochi cu 1mm/ora –

nu vreau sa fiu tesut de pat.

Si mai ales nu cu ata alba;

nu vreau sa-mi simt pleoapele lipite

Si mai ales nu când sunt eu.

Ma aude cineva?

*

in continuare, voi prezenta câteva poeme interesante, dar nu pe deplin realizate, din care am taiat versurile irelevante, pastrând poemul din poem.

Cristina Novac
Azi

indrazneste, stimabile lumânarar.

Ma amesteci azi in cusca de modele?

Ferestrele gudronate flutura ghidus

ca rânjetul zabrelelor moi in duminica.

Sub coltul lunii piticul pleoascaie gri.

Acus, acus vin pescarusii.

Dezmiarda-mi susurul pleoapelor

cu ceara dulceaga de ieri.

Trage-mi lintoliul peste un inca.

Lavinia Braniste
Nocturna

E din nou ora când limba mare napârleste.

imi aranjez la gât mânecile camasii

Lasându-mi ochii in paharul de la oglinda

Si ies.

E suficient de cald acum sângele liliecilor ghilotinati?

Inorogii fara coada ling rani,

covorul rosu din fulgi de bufnita

printre mormanele de guano.

Luna fugind cu scorbura in spate

Si rondul meu de noapte in sanatoriul strazilor…

Teofil Pintilie
Poarta in unghie

Sa-mi bea altii din gât dupa taierea capului?

Iar eu sa curat cu parul oglinzile?

Puntea e de zgârciuri

de ochi topiti de larma furculitei

pe margine cu lapte si maduva portului

Cartea moarta, portul

partea quarta mortul

moartea poarta cortul

iar sa-mi pazesc grumazul?

invataturile unui gât catre capul sau.

Andrada Fatu-Tutoveanu
Cineva râde

nu-mi gasesc mâinile

am uitat, ca intr-un mers injumatatit.

mi-au picurat fumul

murdar in degete.

stau lungita intre garile noptii

caut cu amândoua trupurile.

capul imi sta rastignit

ca doua schelete sparte,

gradina zoologica.

o sa vina aborigenii

cu tobele si cutitele lor

de apa?

am ascuns bine bucatica

de carne verde

in tunelul in care o sa ne prabusim.

Atelier de creative writing (5)

In cadrul celui de-al cincilea seminar, am analizat tehnica delirului in poemul Marea palida de Paul Paun. A fost semnalata o oarecare tehnica cinematografica, realizata prin fluidizarea imaginilor si prin scurgerea fiecarui vers in versul urmator, prin molipsirea imaginilor una de la alta. Delirul lui Paul Paun, prin amploarea lui (si a poemului Marea palida), iesea, insa, dintr-un tipar exact, asa cum fusese cazul in poemele analizate anterior (apartinând lui Gherasim Luca, Ilarie Voronca, Virgil Teodorescu). Acvatismul poemului putea fi, insa, proiectat si la nivelul tehnicii delirului, prin “inmuierea” imaginilor.

Dat fiind ca Marea palida este, in subsidiar, un poem de dragoste, participantilor la seminar li s-a cerut sa produca un poem de dragoste, in versuri lungi, care sa se molipseasca unele pe altele, pe cât posibil cu ajutorul unei tehnici cinematografice, desi nu neaparat. Toate textele obtinute in eprubeta, cum s-ar spune, au produs câte un poem coerent (in sensul delirului, fireste) pe lânga balastul previzibil. Se pare ca poemul lui Paul Paun i-a stimulat vizibil pe participanti. Transcriu aici textele tuturor, dupa ce ele au fost eliberate de balast. Atrag atentia in mod special asupra textelor produse de Andrada Fatu-Tutoveanu, Cristina Chirtes si Lavinia Braniste.

Andrada Fatu-Tutoveanu
Plimbare printre papusi

Scotocesc orasul cu bratele mele taiate din cot

intâlnirea aceea dintre apele fetelor noastre goale

dintre caii absenti

Totul s-a nascut ieri, când am oprit ziua

ramasa intre ferestrele ninse de pe bratele scheletului meu.

Am construit o ceata-miasma, plouând intre palmele

noastre

Alerg prin aburul noptilor goale de degetele tale deschise,

marsaluind pe pavajele fara ecouri

Aproape ca scot din mine cu toate unghiile

Carnea albastra pe care-ai uitat-o in subteran

Sub lanternele demodate catre golul acela negru

Astept sa rasari cu picoarele tale incrucisate

din fumul unei tigari pe care nu stiai s-o fumezi,

cu bratele balanganindu-se,

cu zâmbetul tau de film.

Sap dupa tine prin firele parului meu alb

cu degetele in tacerea din care nu-mi amintesc nimic,

si, totusi, aruncam cu cutite negre de circ

si, totusi urlam ca niste paduri

curgeau dansurile noastre din miscarile gurilor

care urau si zâmbeau printre lamele verzi

scoate cu bratele tale de apa incolacita

si fugi de zilele pe care mi le dadeai

am sa ma preling catre cladirile fara geamuri

am sa ma asez in bancile mobilate sumar de

liniile trase prea drept in caietul tau

Initialele curgeau una in alta in goana aceea

speriata a cântecului de seara

ca sa mai ravasesti din nou

dansul absent de sâmbata seara

când cutreier prin toate strazile fara masca

Caut cu bratele mele taiate din cot in cosul cu

ingeri nehotarâti

Bucura-te stând impaiat in galeria ta goala

pe când impungi trupurile galbene

care inca respira in aerul vid

eu cânt fals,

linia de tramvai

simuleaza muzica clasica a drumurilor pustiite

Cristina Chirtes
Apropierea prin aer

Zadarnic ascuns indaratul pielii lasate

in atârnare

esti

un casalot in deriva pe apa uscata.

Arunc râzând dupa tine cu urcioare care se frâng in balti rosiatice

O pasare trece pe rând prin noi, inspre

pestele care ni s-a inecat in sânge.

Ma uit la scurgerea ochilor tai peste obrajii

sapati in santuri de cauciuc

imi raspunzi cu un zâmbet de ceara prelinsa

in vreme ce eu incerc sa te apar de calul transparent

iscat din apele oglinzii.

Cuvintele ni se topesc in helestee

intre fecioare vinete agatate de ramurile vreunui copac subacvatic.

Ne apropiem in barci de hârtie care se indeparteaza

pe fluvii de lapte.

Lavinia Braniste
Poem

Dmineata rod masa pe care tu ma scrii

Cu dintii

Si ochiul de la spate infundându-se in penele din coasta ta.

Nu a plouat niciodata mai incet

Ca acum.

Lacrimile din coltul gurii se gândesc

La talpile tale incoltite si la negrul de sub unghiile mele

Sub care zace initiala numelui tau.

Cerul a aruncat tot rumegusul din lume,

Sa nu aluneci pe pântecele meu inghetat

Lustruit de fruntile taietorilor de lemne

imi intind mâinile zgâriate

Si buzele crapate de respiratia ta,

Iar intre noi, pântecele meu care nu intelege

Ca trebuie sa te nasca

Si tu care nu intelegi ca eu am pântece.

Mai musc si azi din forcepsul dat de bunica

Fiicei pe care mi-ai calcat-o in picioare

Si-ti cresc in continuare degete

Cu inele pe care le oferi sotiilor din tine.

Mai trec prin fata ta uneori

Când ochiul de la spate se inveleste.

Rares Craiut
Declaratie

Despre toate cele vazute si nevazute de la inceperea lumii,

Despre verbul care usuca orice intentie umeda,

Despre minore si majore, dominante si efemere,

despre toti si despre noi, care priveau in alta directie decât a mea,

Despre starea de greata si verde a bisericii,

Despre puful poligrafiat al antebratului tau care amintea vag mitologia corpului tau,

Despre melanjul prelung si greu, dorit si nedorit,

Despre covorul pe care misuna toate cele nascute gratuit din diversele noastre intâlniri,

Despre degetele mai abile decât ale mele,

Despre toate cele verbale si artificiale,

Despre uitarea permanenta a dorintei si a raspunsului incarcat,

Despre ura (si nu iubirea cum ar crede unii) care ne va ramâne si ne va folosi la pensie

Teofil Pintilie
Noiembrie sfârsit

Tu tii parfumul spre albul nesigur al palmei

când incep mâinile sa fie pasi in vis

bea tu vinul din unghii

si lumineaza-mi somnul cu ceara si sânge

Au inceput sa cada din palme aripile,

ti-ai asezat dintii pe marginea oglinzii,

te-am incercat cu degetul si stiam ca esti.

Te-am strigat intreaga in marginea gurii, pe frunzele din ochi,

de ultima umbra si de carne prabusita

in abisul ceasului.

Emil Salageanu
Lut

Mi-as fi dorit sa-ti pot smulge de pe trup

pânza de iedera

De care-mi lipisem buzele crezând ca esti tu.

Luna se scurgea incet pe fiecare frunza crescuta din trupul tau.

Siroaie.

Poti simti in palme caldura linistii din incapere, din noi.

Din coltul ochiului tau o picatura sapa sant in obraz

N-am sa am curajul sa-ti smulg cu dintii pânza in care te-nvalui

Tu te-ai scurs odata cu picaturile tale de luna

Mi-e spaima c-au sa mi se amestece in cap

Carnea si gândurile.

Cristina Novac
Insomnie in gri

M-adorm in ochi de zi si ceas de umbra,

in glezna jupuita a unei amintiri lichide

Mi-am rupt un brat si l-am pastrat in coltul inmuiat al ochiului stâng

sa imi afund palmele somnambule pâna la cot

Cautându-te in raza supurânda a lunii

in mar de somn

in joc de pietre moi de seara

stiu ca-mi vii in doze mici, pitita grijuliu: o frunza stacojie

radacina copacului putrezit in vis

un vârf de ceara

si arlechinul sfâsiat in parti

Ti-am presarat mari de ochi nebotezati

Si te privesc cum imi surâzi banal

Din asternuturi de degete neinflorite

Te uit in soapte verzi de mâine si

te-amintesc in zvon de rosu vechi

Mirela Balas
Imaculata placenta

Culeg din altare aschii din tine plesuve si tocite

si din ruginitele pânze gesturi infipte in smalt;

doar in placenta, cu tine, respir, când ma-ntorc

acelasi cântec suspendat,

mângâind aceeasi carare ce duce spre hau;

culegând temelia de ceata

sorbind, fara plânset, tinctura de sens

din orice crapatura de oblon sau de iris,

din orice lumina pe care o curge culoarea.

Culeg dintre zaturi anemone ucise cu saruturi,

sarcofage bântuite

chipul tau incearca sa urce,

dar are talpile uscate in marmura;

mâinile zimtate ies din macel,

alunec prin cheaguri de umbre-alterate

si prin perdele de clipire.

Nu rup pelicula de lacrimi

iti culeg din nou mirosul si il repun in lemn,

in voci lichefiate in tandari rozmarine de vazduh

ramâne din tine o dâra de ieri

topita in azi

sau in alataieri

astept sa ma gasesti:

nu in albie,

nu pe dig,

ci intr-o noua placenta,

in placenta unsa de tine cu mir,

scufundata ea insasi in geamanul pletos,

in spargatorul de vise sau de placente,

in scârtâitul intrarii in lume