Category Archives: Vol. 7

Floarea Todică

Tito în istoria orală (un studiu de caz)

 Luptător în ilegalitate, Iosip Broz Tito a organizat rezistenţa popoarelor Yugoslaviei împotriva trupelor fasciste de ocupaţie, iar în anul 1945, la încheierea celui de-al doilea război mondial, a proclamat republica. Calea independentă aleasă de Tito şi simpatia de care se bucurau acţiunile Yugoslaviei în rândul celorlalte state comuniste au stârnit dezacordul Moscovei, în anul 1948 ajungându-se la o ruptură între cele două state comuniste, între Stalin şi Tito. Prin măsura drastică a boicotului comercial şi economic instituit de către Stalin în acelaşi an, sovieticii au încercat o supunere a Yugoslaviei rebelului Tito. Din anul 1953, când Tito a devenit preşedintele Yugoslaviei, el a promovat în mod constant o „cale proprie” a socialismului, în cadrul căreia a fost iniţiat şi aplicat principiul autoconducerii muncitoreşti.

În planul politicii externe, Tito a reuşit sa garanteze independenţa ţării sale, prin activităţi diplomatice echilibrate şi printr-o cooperare cu ambele blocuri politice mondiale. Yugoslavia şi preşedintele ei au devenit mai târziu purtătorii de cuvânt ai mişcării statelor nealiniate, câştigând în această postură un larg prestigiu internaţional. În 1948 Stalin declanşează împotriva lui Tito una dintre cele mai virulente campanii de imagine negativă din blocul politic răsăritean, în cadrul căreia el este prezentat drept fascist şi slugoi al capitaliştilor. În România anilor ‘50, imaginea lui Tito era prezentată ostil în ziare şi pe mari afişe publice, unde el apărea ca un trădător şi călău al cauzei socialiste, ca un fascist vândut oligarhiilor străine, care a pactizat cu Occidentul. Tito mai era prezentat, de asemenea, ca un duşman al poporului român, care intenţiona chipurile să invadeze România cu scopul ocupării Banatului.

Pe fondul acestei imaginaţii ostile, liderii comunişti ai României de atunci – vasali  ai puterii de la Moscova – manipulau grosolan populaţia, răspândind informaţii false despre un om nefavorabil politicii hegemonice promovate de către URSS. Tot în această perioadă, la graniţa României cu Yugoslavia încep să se construiască linii de apărare şi  cazemate speciale, unde sunt aduse unităţi militare permanente, pregătite să răspundă eventualelor atacuri declanşate de către „inamicul sârb”.

Pornind de la cele prezentate, am încercat să realizez un chestionar oral în care să prezint care a fost percepţia publică a generaţiei româneşti care a prins, ca martoră, acele evenimente din istoria contemporană a Europei de răsărit, şi cum s-a reflectat ea în epocă.

Ca instrument de lucru, am folosit un chestionar cu trei întrebări şi am intervievat 12 persoane cu vârsta cuprinsă între 65 si 88 de ani, de diverse profesii, în prezent pensionari.

Întrebările au fost următoarele:

1. Cine a fost Iosip Broz Tito şi ce a reprezentat el în istoria Europei de după cel de-al doilea război mondial?
2. Cum era percepută imaginea liderului iugoslav în Romania anilor ‘50?
3. Menţionaţi câteva elemente de politică externă ale României în relaţia cu Yugoslavia lui Tito, în contextul existenţei în Europa de atunci a două blocuri politice opozitive.

Persoanele chestionate în vara anului 2003 provin din diverse regiuni ale ţării, dar au acum domiciliul în municipiul Bistriţa. Dintre cele 12, o persoană este de sex feminin şi restul de sex masculin. Toţi cei chestionaţi au avut la dispoziţie copii după caricaturile apărute în ziarul Scânteia din vremea respectivă, reprezentându-l pe liderul sârb. De menţionat este şi faptul că alte femei pe care am dorit să le intervievez pe marginea acestui subiect au refuzat să răspundă, invocând motive  personale.

Cei chestionaţi sunt :

Alexandru Misiuga – 80 de ani, fost ofiţer, umorist

Mircea Calu – 65 de ani, administrator

Dorin Filip – 66 de ani, fost ofiţer

Cârcu Octavian  Horia  – 67 ani, fost jurist

Cârcu Livia – 88 ani, fost cadru didactic

Mastan Ioan – 67 ani, fost ofiţer

Deac Alexandru – 69 de ani, tehnician mecanic

Aurel Telcean – 68 ani, fost cadru didactic

Nicolae Moldovan – 71 ani, fost ofiţer

Lupşan Nicolae – 72 ani, fost cadru didactic

Ion Moise – 69 ani, fost cadru didactic

Dragoş Iacob – 70 ani, fost ofiţer

La prima întrebare din chestionar toţi respondenţii au afirmat că Tito a fost un comunist iugoslav care n-a dorit să se supună politicii promovate prin forţă de către Stalin. Ei au afirmat că, de fapt, Tito a fost un idol pentru poporul sârb, chiar dacă conducătorii României din aceaa vreme (precum Ana Pauker sau Vasile Luca, aserviţi puterii de la Moscova ) se străduiau din răsputeri să-l prezinte ca pe un trădător şi duşman al poporului său. Respondenţii au subliniat în mai multe rânduri că Tito era un croat foarte mândru, asemeni maramureşenilor nostri, care nu a vrut să se transforme în vasalul URSS-ului. Politica sa de deschidere faţă de Occident era cunoscută în România – mi-au spus respondenţii -, dar nimeni nu putea să vorbească deschis despre aceste lucruri, pentru că era blamat şi infierat până la isterie de către comuniştii lui Stalin. Interesant este şi faptul că această campanie de manipulare grosolană la adresa liderului iugoslav avea, în opinia celor intervievaţi, un slogan la fel de grotesc ca şi caricaturile, şi anume acela de slugoi capitalist.

„Călău şi duşman al poporului român”

În ceea ce priveşte imaginea reală a lui Tito, aici părerile sunt împărţite, deoarece fiecare persoană intervievată a avut o percepţie diferită, deşi exista  un punct comun de plecare în fiecare răspuns, şi anume acela că imaginile din ziare, broşuri şi afişele publice îl prezentau pe Tito cu barda însângerată, purtând svastica ornată cu semnul dolarului american. Mai interesant este un alt aspect subliniat de respondenţi, acela că în epocă existau poezii şi cântece menite să-l defăimeze pe liderul iugoslav. Un exemplu este parodia pe textul şi melodia cântecului popular “Uhăi bade”, care ne-a fost pusă la dispoziţie prin amabilitatea domnului Alexandru Misiuga:

Uhăi bade, uhăi măi, tra-la-la-la

Sunt pe lume mulţi călăi

Dar ca Tito, eu vă spui,

Alt călău cu barda nu-i

Uhăi bade, uhăi măi, tra-la-la-la

Tito-i as printre călăi!

El încalecă pe cal

Cu chipiu de mareşal

El cu Brancovici, măi frate, tra-la-la-la

Colo-n Belgrad fac dreptate

Taie, spânzur-amândoi

Pe duşmani şi pe ciocoi!

Uhăi bade, uhăi măi, tra-la-la-la

Banda Tito de călăi

Vor să plece la Kremlin

Vodcă să bea cu Stalin

Dar Stalin cu Beria tra-la-la-la

I-aşteaptă-n Siberia

Ca să facă, măi bădie,

Din cei doi călăi, piftie!

 Erau puse în scenă – au menţionat respondenţii – şi piese de teatru sau brigăzi artistice care aveau ca temă principală pe „fasciştii lui Tito”. Tinerii erau puşi de către profesori, în şcoli, să deseneze la orele de desen caricaturi despre Tito. Unul dintre intervievaţi se mândrea cu caricatura sa, care a stat mai multe săptămâni la gazeta de perete, ocazie cu care a putut fi admirată de către toată şcoala. El recunoaşte acum că era mândru de acest lucru şi îşi justifică afirmaţia prin faptul că el chiar credea ceea ce i s-a spus în scoală despre Tito, de către profesori. Ceea ce merită subliniat aici este faptul că viaţa cultural-artistică de atunci a fost transformată de mai-marii vremii într-o campanie furibundă de defăimare a liderului comunist iugoslav. Tinerii care nu aveau o altă sursă de informaţie decât ceea ce scria presa erau manipulaţi şi agresaţi cu informaţii despre un om şi un regim pe care nu-l cunoşteau, dar despre care se scriau lucruri neadevărate. Ura de clasă se promova astfel la nivelul tuturor categoriilor sociale. Un lucru extrem de interesant, afirmat în mai multe rânduri de către respondenţi, este cel al prezenţei spionilor infliltraţi în toate păturile sociale din România. Aceşti asa-zişi spioni împrăştiau tot felul de zvonuri despre Tito şi poporul său, menite sa întreţină în rândurile populaţiei frica şi panica.

Referitor la cea de-a treia întrebare, trebuie să menţionez faptul ca respondenţii au afirmat la unison că România lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost aservită regimului de la Moscova şi că nu întreţinea relaţii cordiale cu Iugoslavia lui Tito, pentru că Tito nu a fost dispus să lase destinul poporului său la dispoziţia lui Stalin. În consecinţă, graniţa României cu Yugoslavia era considerată un fel de „zid al Berlinului”.

Debreczeni Hajnal

Tito în  Utunk (1950)

Utunk este o revistă literară şi culturală de orientare marxistă, care apare din 1946 în Cluj, cu o periodicitate de două numere pe lună la început, fiind editată de către Gaál Gábor. Cercetând colecţia din anul 1950, din ianuarie până în decembrie, am găsit în totalitate 10 scrieri legate de imaginea lui Tito, dintre care 2 poezii, 1 poveste umoristică cu desene, 2 articole cu caricaturi, un reportaj şi 4 articole. Utunk – cel puţin în anul 1950 – era mult mai preocupată de Truman şi de administraţia americană, articole despre ei apărând într-un număr mult mai mare decât cele despre Tito. Mareşalul iugoslav nu apare niciodată pe prima pagină, şi nu constituie subiectul editorialelor. Articolele despre el apar ori pe a doua pagină, ori spre mijlocul revistei, ori pe ultima pagină (loc foarte bun, expus, sub aspect publicistic!), în schimb, când se scrie despre el, se scrie lung şi detaliat, articolele ocupând în jur de o jumătate de pagină, dacă nu mai mult. Revistă literară fiind, Utunk se concentrează mai mult pe viaţa literară din Yugoslavia şi pe efectele negative ale „titoismului” asupra acesteia, decât pe figura ca atare a conducătorului, însă articole cu acest profil nu lipsesc nici ele.

Numărul din 25 februarie 1950 ne aduce pe ultima pagină o istorioară de aproximativ o jumătate de pagină, semnată de scriitorul Szász János, care se intitulează Poveşti adevărate despre Tito, călăul poporului. Grupajul conţine cinci povestiri mai mici, dintre care ne vom opri la două:

1. Spionii americani ţin sfat, discutând despre nominalizarea unui om potrivit pentru Yugoslavia. Unul dintre ei zice că a auzit despre cineva care urăşte muncitorii şi ţăranii. Acesta e Tito, pe care-l caută şi-i spune: „Fii omul nostru şi Yugoslavia îţi aparţine!” Tito acceptă cu bucurie. Îşi pune o mască şi se duce între comunişti camuflat, ca asasin cu ochi răi şi cu buzele crăpate. După război, el proclamă că a eliberat Yugoslavia fără ajutorul Armatei Roşii şi începe să-i persecute pe muncitori şi comunişti. Se comportă duplicitar, de parcă ar fi cu ochii pe Moscova, dar cu inima şi cu sufletul spre marii bogătaşi din America. Însă comuniştii din URSS şi din alte ţări se mobilizează şi îi dezvăluie adevărata identitate. De atunci, Tito stă în faţa noastră aşa cum este cu adevărat: uitaţi-vă bine la mâinile lui – ne îndeamnă scriitorul -,  ele sunt plin de sânge! (În pagină este inserat şi un mic desen, cu o mână pe care este vopsit semnul dolarului.)
2. Atunci când Tito aude cuvântul „pace”, el devine foarte nervos, fiind aproape de un atac de apoplexie. În situaţii de acest gen el are nevoie de intervenţia medicilor, care îl avertizează că un nou acces îl va costa viaţa. În consecinţă, Tito dă instrucţiuni severe ca în Yugoslavia cuvântul „pace” să nu se mai pronunţe niciodată. Dar populaţia nu respectă consemnul, ci îi scandează cuvântul direct la ureche.

În acelaşi număr din Utunk apare şi un reportaj de o jumătate de pagină (p. 12) despre un sat, publicat de Anavi Ádám sub titlul Printre muncitorii uniţi şi culacii care trag cu coada ochiului spre Tito. În prima parte dobândim o imagine amplă despre colectivul din satul respectiv, aflăm cât de fericiţi sunt oamenii, fiindcă au club, joacă ping-pong, şah, citesc la bibliotecă pe timp de iarnă, dar şi muncesc. În contrast cu ei se află nişte persoane reprobabile din sat, culacii, pentru care Tito este un adevărat erou, fiindcă în Yugoslavia culacul arendează altora o parte din pământul său, scoţând profit de pe urma lui. Restul pământului îl lucrează el, or, mai bine zis, îi pune pe alţii să-l muncească. De aceea, ţăranii săraci din interiorul şi din afara colectivei îl urăsc pe Tito, fiindcă ei văd întrupat în culaci spiritul lui Tito şi ştiu că din cauza lui n-au nici o şansă să iasă din sărăcie.

În numărul din 11 martie al revistei, pe pagina 6, apare o poezie despre Tito,  scrisă de Serghei Marsak şi tradusă de Szász Márton. În numărul din 14 octombrie se găseşte tot o poezie, scrisă de data aceasta de către un autor maghiar, Horváth Imre, textul fiind însoţit de un mic desen: într-o şapcă militară stă pitit un animal păros, patruped, cu fizionomia lui Tito, care vânează perfid nişte păsări, în zbor. Poezia spune că el e călăul călăilor, mai rău ca orice Iudă, spânzurătoarea fiind pentru el o glorie. Călăul poporului nu e uşor de învins, dar răzbunarea îl va ajunge în cele din urmă pe fiece criminal; în consecinţă, Tito va sfârşi ca Mussolini, în ştreang, oasele fiindu-i spulberate în patru  vânturi.

Trei articole apar în Utunk şi despre cei care fac presă şi literatură în Yugoslavia. În aceste scrieri nu Tito este protagonistul, dar este evident că totul se întâmplă sub influenţa şi din cauza sa. Primul articol apare în 11 februarie, sub titlul Condeieri criminali de război în Occident şi se referă la scriitorii şi oamenii publici din România – români şi maghiari – emigraţi în Occident, cum ar fi Pamfil Şeicaru, Horia Sima, Mécs László, etc. Articolul condamnă comportamentul acestor scriitori şi politicieni, numindu-l pe Nyírő József – emigrat în Statele Unite –  chiar „şeful de propagandă al lui Truman şi al lui Tito”.

Celălalt articol apare în data de 25 martie, ocupă întreaga ultimă pagină a revistei, sub titlul Discipolii lui Goebbels, plătiţi cu dolari în Jugoslavia lui Tito, fiind semnat de Miroszavlyevics Gyura. Autorul este şocat de faptele petrecute în Yugoslavia, spunând că toţi comuniştii oneşti stau stupefiaţi în faţa trădării de ţară care se desfăşoară la lumina zilei, pe faţă, fără nici o jenă. Este dat ca exemplu preşedintele Uniunii Scriitorilor din Yugoslavia, Ivo Andrič, care scrie în romanele sale cu multă simpatie despre contopitorii turci. Autorul face dezvăluiri senzaţionale: Ivo Andrič fusese odinioară funcţionar diplomatic, dar nu unul oarecare, ci mâna dreaptă a lui Milan Stojadinovič, premierul fascist al Yugoslaviei.

Autorul îl menţionează şi pe Louis Adamič, scriitor american de origine sârbă, pe care-l acuză de spionaj. Autorul scoate citate din romanul lui Adamič, şi trage concluzia că tendinţa romanului este aceea de a-i îndemna pe muncitorii iugoslavi să producă cât mai mult, dar pentru Statele Unite. Miroszavlyevics Gyura acuză şi revista Uniunii Scriitorilor din Yugoslavia, Knijevne Novine, excesiv de preocupată de popularizarea stilului de viaţă american şi de literatura americană. Mai citim şi despre Milan Bogdanovič, un trockist înrăit, care s-a specializat în acuze aduse URSS-lui şi acum are tupeul să scrie despre Tito şi banda lui că ei au contribuit la păstrarea integrităţii literaturii din Yugoslavia. Autorul enumeră trei nume, Milovan Djilas, Mitra Mitrovič şi Vladimir Dedijer, ca fiind răspunzătoare pentru traducerea proastă a autorilor sovietici de după război, prin distorsionarea voit tendenţioasă a unor pasaje, de genul: „Calul a ridicat capul aflat pe gâtul lui”, ceea ce face cărţile ilizibile. Finalul şi concluzia articolului: muncitorii comunişti din Yugoslavia vor prelua puterea, aceşti viermi ai culturii fiind obligaţi să dea socoteală în faţa poporului. (Articolul este situat la mijlocul paginii, fiind înconjurat de caricaturi grupate dihotomic: de o parte sunt cei care aleg pacea, de cealaltă cei care nu o vor.)

Al treilea articol apare în numărul din 8 aprilie, pe ultima pagină, este semnat tot de către Miroszavlyevics Gyura şi se intitulează Condeierii angajaţi ai lui Tito, fiind acompaniat de trei caricaturi semnate de Kukriniksi. Autorul continuă înşiruirea scriitorilor şi ziariştilor aflaţi în serviciul lui Tito. Acum el ne atrage atenţia asupra cotidianului Borba, care nu se ruşinează să spună că Vocea Americii nu reprezintă nici un pericol, singurul pericol venind dinspre Uniunea Sovietică. Redactorii ziarului – subliniază autorul – au şters din dicţionarul lor cuvintele imperialist şi capitalist, folosind în locul acestor termeni sintagma „marile puteri occidentale”. Din fericire însă, scrie autorul, aceste afirmaţii şi altele asemănătoare lor nu mai sunt credibile în ochii publicului, ştiut fiind faptul că unicul scop al acestor ziarişti este să comploteze împotriva păcii şi a socialismului. Toate eforturile pro-titoiştilor sunt în zadar, fiindcă muncitorii din Yugoslavia citesc ziarele redactate de tovarăşii aflaţi în emigraţie la Moscova, Sofia, Bucureşti, Praga sau Varşovia şi, în acest fel, dispun tot timpul de informaţii legate de josnicia lui Tito.

Trei caricaturi sunt paginate alături de articol. Primul dintre ele se intitulează Tito, papagalul ciufulit al imperialismului american: Tito apare sub formă de papagal, stând pe punctul de cumpănă al unei balanţe pe care apare semnul dolarului;  poartă şapcă şi o jumătate de costum militar, de sub şapcă iţindu-se pene. A doua caricatură se intitulează Decadentul dementului Forrestal: un bărbat fuge cu o clădire în mâini. Sub a treia caricatură scrie Negocierile economice de la Washington: un câine cu ochelari şi cu o fizionomie cât de cât omenească stă pe un scaun la frizerie şi îi este tunsă toată blana, lăsându-l gol-goluţ.

În articolul din 8 iulie, pe pagina 2, ne întâlnim din nou cu numele lui Miroszavlyevics Gyura, care semnează un articol foarte corpolent intitulat Se plâng gauleiterii literari ai lui Tito. În serial fiind, cum deja ştim, autorul se plânge de Tito şi de acoliţii lui literari, spunând că acestea sunt cele mai grele vremuri de după război pe care le traversează Yugoslavia scriitoricească, din cauza rezistenţei active şi pasive a literaţilor la adresa lui Tito. Uniunea titoistă a scriitorilor are în componenţa sa 120 de membri, dar dintre aceştia numai cam 30 vin regulat la întâlniri, şi nici ei nu se angajează în dezbateri teoretice. De ce ar face-o? – se întreabă autorul. Ei nu se angajează în discuţii, fiindcă le e teamă de represiune, dacă opinia lor nu corespunde cu aceea a lui Tito, Kardelj, Djilas sau Pijade. În consecinţă, ei merg la şedinţele plenare doar să dea din cap,  deşi Uniunea Scriitorilor nu poate fi acuzată că n-ar fi organizat manifestaţii destule: 118 seri literare, 61 de referate teoretice, însă, din păcate, la aceste evenimente au participat abia 38 de membri, motivul fiind că majoritatea scriitorilor nu sunt dispuşi să asculte calomniile aduse literaturii sovietice. Degeaba vor Tito şi viermii lui culturali – în frunte cu Ivo  Andrič – să otrăvească minţile muncitorilor iugoslavi – spune autorul -, fiindcă aceştia se organizează împreună cu scriitorii de treabă în partide ilegale, pentru a lupta în mod organizat împotriva adepţilor imperialiştilor americani din Belgrad.

Pe 5 august apare în Utunk un alt articol, aproape de o jumătate de pagină, semnat de Vesznics Szlavko, care se intitulează Toţi trei vorbesc – Iugoslavia este invadată de filme americane decadente. Articolul, o traducere din ziarul emigranţilor iugoslavi Sub steagul internaţionalismului, este de fapt o mică povestire cu miez didacticist, în care se spune că la Belgrad soseşte un american pentru a inspecta situaţia industriei cinematografice. El află că în Yugoslavia rulează filme americane (Tarzan), lucru care, fireşte, îl încântă: „Nu am fost indus în eroare atunci când mi s-a spus că la Tito este exact aşa cum a fost la Hitler”. Funcţionarul belgrădean îi mai relatează că uneori ei sunt nevoiţi să programeze şi filme sovietice, dar foarte rar, însă la ele oamenii vin. La filmele americane nu se prea vine, din păcate: inspectorul american se supără şi funcţionarul este destituit din post. Acesta simte că lumea o ia razna în jurul său, însă – precizează autorul – nu numai el se clatină, ci şi toate scaunele bandiţilor faşcisti şi titoişti, scuturate de acţiunile justiţiare iniţiate de către popor.  

În data de 4 noiembrie 1950 apare ultimul articol cu referiri la Tito din Utunk, ocupă întreaga ultimă pagină, sub semnătura lui Erdélyi László, intitulându-se Pe banca vinovaţilor, cu Acheson în subtitlu. Acheson este jurist, bancher de pe Wall Street, avocatul diplomaţiei totale, numele lui Tito apărând ca executant al ordinelor Wall Street-ului privind oprimarea democraţiile populare.

Herédi Zsolt

Metode de manipulare în presa comunistă. Declanşarea mediatică a campaniei anti-Tito

în cotidianul Igazság din Cluj

Propaganda şi dezinformarea au fost folosite dintotdeauna de actorii politicului pentru a manipula masele şi a le folosi în interesul lor. În sistemele totalitare aparatul mediatic este subordonat în întregime intereselor partidului unic de guvernământ. În perioada comunistă, cel mai mare proprietar de presă din România era statul, reprezentat de partidul unic, deţinând în acelaşi timp monopolul producerii produselor media. Rarele excepţii sunt publicaţiile editate de către comunităţile religioase minoritare şi de către comunităţile obşteşti, care erau şi ele supuse cenzurii, fiind cu timpul desfiinţate.

Organizaţiile centrale şi locale ale Partidului Comunist Român editau publicaţii şi pentru minorităţile naţionale, care, din punctul de vedere al conţinutului şi al periodicităţii, erau chemate să reproducă, la o scară redusă, presa de limba română. Cea mai numeroasă minoritate naţională din România, cea maghiară, a beneficiat de 29 de ziare, din care unul singur era cotidian naţional, Előre (Înainte), cu redacţia la Bucureşti, fiind similarul Scânteii şi al României Libere. Maghiarii mai beneficiau de 10 cotidiene judeţene (acolo unde structura etnică reclama acest lucru). Cele 29 de titluri – atât la nivel naţional, cât şi local – subliniau caracterul de clasă al actului jurnalistic şi complementaritatea tematică faţă de presa românească.

Mi-am propus să analizez aici sistemul tehnicilor de persuasiune din ziarul clujean Igazság (Dreptatea), similarul maghiar al cotidianului român local Lupta Ardealului[1]: mai precis, începutul campaniei propagandistice din anii 1948-1950, lansate împotriva mareşalului Iosip Broz Tito, fostul conducător al Iugoslaviei. În cadrul acestei epoci, perioada menţionată merită o atenţie deosebită, deoarece ne aflăm după război şi începe, în ţările-satelit ale Moscovei, construcţia noului sistem. Ritmul modernizării se accelerează, regulile, morala, şi structurile societăţii se află într-un proces de transformare, întreaga situaţie a lumii ce înconjoară individul fiind totalmente schimbată. Se construieşte o societate nouă (superioară), se anunţă (din nou!) crearea omului nou, şi toate acestea presupun, evident, reguli sociale şi norme morale noi.

Campania orchestrată împotriva liderului comunist iugoslav Tito este un caz mediatic interesant, deoarece, pe lângă faptul că este un exemplu în care se regăsesc, concentrat, toate elementele propagandistice ale epocii, el se aplică unui sistem politic similar, dintr-o „ţară prietenă”, cum fusese decretată Yugoslavia anterior Toate fenomenele, faptele reclamate, dezvăluite în această campanie se regăsesc în toate ţările taberei comuniste, majoritatea lor fiind, pentru perioada respectivă, chiar caracteristici specifice ale acestora, numai că sistemul iugoslav era unul mai tolerant în anumite privinţe (ca de exemplu colectivizarea pământului, a gospodăriilor private etc.).

În Yugoslavia, expansiunea comunistă nu depindea în mod esenţial de intervenţia sovietică. Acestui fapt i se datorează diferenţa dintre Tito şi ceilalţi conducători comunişti: Tito a încercat să permită o independenţă destul de mare, atât sub aspect politic, cât şi economic, tinzând chiar să devină un centru în Balcani, ceea ce reprezenta un pericol pentru Stalin, care se temea că acest demers ar putea deveni un precedent periculos, avansând chiar posibilitatea ca Moscova să piardă statutul de centru al lumii comuniste şi de exponent referenţial al acesteia, cu importante avantaje economice şi politice. În consecinţă, Tito este „excomunicat”.

Prima regulă pentru crearea condiţiilor optime manipulări era izolarea subiectului – în cazul nostru, a întregii societăţi, chiar şi a ziariştilor -, eliminarea elementelor perturbante şi crearea sau simularea unei situaţii de criză. Un obiectiv principal era umilirea şi excluderea reprezentanţilor sistemului vechi din societate şi desfiinţarea căilor de comunicare nemijlocită cu exteriorul, ceea ce în acest caz însemna lumea de dincolo de „cortina de fier”. Astfel, nu ajungeau la populaţie informaţii despre o lume alternativă (alte sisteme politice), decât cele filtrate de către Putere.

Prin izolarea şi îndiguirea duşmanului se creează, în acelaşi timp, condiţiile ideale pentru dezumanizarea acestuia. Accesul în alte lumi sau sisteme era practic imposibil pe atunci (la început, numărul aparatelor radio era şi el redus şi controlat). Părerea „opoziţiei”, varianta contrară celei oficiale era atât de „neînsemnată”, încât nu apărea prezentată în presă. Această metodă de manipulare prin omisiune a fost numită de către Piotr Wierzbicki „lupta cu umbra”. La fel se întâmplă şi cu Tito, atunci când el este stigmatizat drept inamic: citatele din discursurile sale nu apar reproduse direct, ci doar mijlocit, prin intermediul „demascărilor”, al imprecaţiilor, interpretărilor şi polemicilor îndreptate împotriva „trădătorului”. Doar acele traduceri directe de articole, citate sau informaţii occidentale treceau prin filtrul cenzurii, care proveneau din presa de stânga (comunistă) şi aveau un discurs similar cu cel autohton. De exemplu, un articol care are drept titlu o afirmaţie de genul: Lupta împotriva clicii Tito reprezintă datoria internaţională a comuniştilor (7 ianuarie 1950; autorul este Pietro Rossi, textul apărând cu specificaţia că este preluat din Pentru pace şi democraţie populară ) se integrează perfect în tipologia campaniei anti-Tito, fiindcă afirmă prezumţios amploarea internaţională a acestei lupte. Mesajul pare însă chiar mai credibil aici, fiindcă e transmis de către un italian: dacă un comunist italian scrie la fel „ca noi”, se adevereşte că şi tovarăşii de dincolo de cortina de fier sunt preocupaţi de aceleaşi probleme, articolele sau citatele de acest gen reprezentând un bun instrument de legitimare a propriului discurs, cu o „popularitate” pe măsură).

Ca întreaga presă comunistă, ziarul Igazság ne călăuzeşte într-o lume dihotomică şi agresivă, în care – conform regulilor simplificatoare – totul se reduce la obsesia pentru înălţarea simbolică a sistemului, prin tranşarea luptei, politice şi morale, dintre Bine şi Rău. Acest aspect face parte din viaţa cotidiană, cele mai banale evenimente ale vieţii fiind integrate în metanaraţiunile oficiale ale epocii. Ezitantul devine, astfel, un duşman potenţial: neimplicarea sa înseamnă, de fapt, asocierea cu răul, fiindcă îi foloseşte doar acestuia. Lozinca „Cine nu este cu noi este împotriva noastră” este foarte expresivă în acest sens. Prin ea se sugerează – şi se creează efectiv… – o stare socială de nelinişte. Ziarele îndrumă zi de zi cititorul la recunoaşterea şi demascarea răului, oferind muniţia necesară împotriva lui. Se lasă de fiecare dată impresia că apartenenţa trebuie manifestată, altminteri individul este suspect. În logica acestei „paradigme”, conceptul neutralităţii este suspicionat şi la nivelul politicii externe: „Cine poate fi însă atât de naiv să creadă că într-o epocă în care pe arena internaţională se dă lupta între cele două lagăre, o ţară ca Iugoslavia ar putea sta «la mijloc», ar putea rezista de una singură expansiunii imperialiste? (…) «Neutralitate» între cele două lagăre în care este împărţită astăzi lumea nu poate exista. Cine s-a desprins din lagărul democraţiei şi socialismului, acela se orientează inevitabil împotriva acestui lagăr spre capitalism, spre supunerea faţă de Apusul imperialist.” (Gh. Gheorghiu-Dej: Trădarea principiilor de bază ale marxismului revoluţionar)

Pentru a înţelegerea şi poziţionarea corectă a acestei propagande nu este de ajuns să analizăm doar textele care se referă explicit la Tito. Totalitatea articolelor din ziarul Igazság ne descriu o lume conflictuală, extrem de violentă. Chiar şi în articolele care descriu armonia deplină (în reportajele cu subiect intern), elementele perturbatoare apar sub forma pericolului exterior infiltrat prin agenţi, spioni, sau prin „scăpări” ale limbajului violent. Ziarul – ca şi celelalte organe de presă ale timpului, de altfel – recurge des la terminologia militară, fie că e vorba de starea vremii sau de reportajul agronomic: „Vremea este favorabilă pentru bătălia de toamnă a semănatului”[2], „În Sălaj se desfăşoară lupta pâinii”[3], „În luptă pentru scurtarea anului”[4].

Mixarea informaţiilor cu comentariul şi preponderenţa cantitativă a comentariului asupra informaţiei era o altă caracteristică generală a presei comuniste. Auby şi Ducos-Ader (citaţi de Roşca, L., 2002) au identificat cinci astfel de „legi” care guvernează funcţionarea propagandei: „regula simplificării (teme simple care să concentreze energia ţintelor către duşmanul unic), a îngroşării şi desfigurării (exagerarea faptelor), a orchestrării (repetarea mesajelor şi adaptarea lor la categorii diferite de public, pentru ca cei vizaţi să nu se gândească la altceva), a transfuziei (atacarea convingerilor individului folosind propriile sale prejudecăţi) şi regula unanimităţii şi a contagiunii, ceea ce e sinonim cu utilizarea gustului pentru conformism al indivizilor.”

Simplificarea şi uniformizarea erau specifice nu numai limbajului, ci, în general, viziunii de ansamblu a presei. Se descriu povestiri simple, pe înţelesul tuturor. Accentul se pune nu pe fapte, ci pe semnificaţia lor. Uniformizarea serveşte dezindividualizării, pierderii în anonimat, dar ea favorizează şi cultivarea mitului Unităţii. În presa epocii sunt des folosite expresii de genul „marea familie a ţărilor comuniste”, „ţară-frate”, „relaţii frăţeşti”, se vorbeşte despre partid ca despre o familie a tuturor, etc., adică se sugerează că aceste legături sunt naturale, partidul putând lua oricând locul familiei adevărate. Evenimentele prezentate se întâmplă doar la nivelul comunităţii sau au consecinţe asupra comunităţii. Individul nu apare des în aceste texte, iar individualismul: doar în context negativ. Realizările sunt întotdeauna colective; dacă ele aparţin unor indivizi, atunci condiţiile, împrejurările sunt create de partid sau de către comunitate pentru a fi înfăptuite.

Ziariştii (mai ales cei din provincie) neavând posibilităţi de informare „îngăduite”, nu se implică în colectarea datelor referitoare la evenimentele externe, textele lor fiind traduceri ale comunicatelor agenţiilor acreditate de presă sau doar „ştiri” create de acestea. Ziaristului îi revenea doar simpla executare a ordinului primit de la secţia de propagandă. Chiar dacă erau prezenţi la unele evenimente, „ziariştii oglindeau evenimentul nu prin ceea ce au văzut, ci prin prisma a ceea ce ar fi trebuit să vadă.” (Roşca, L. 2002) Discursul afirmativ (Bíró A. Zoltán, 1995) devine dominant pentru discursul socialist, orice afirmaţie (ca de pildă „este”) dobândind un înţeles normativ („să fie”).

Cu câteva excepţii, articolele care se referă la evenimentele externe sunt destul de rar semnate de către ziarişti. La fel se întâmplă şi în cazul campaniei punitive anti-Tito: tonul este dat de centru, prin Rezoluţia Biroului Informativ al Partidelor Comuniste asupra situaţiei din Partidul Comunist Iugoslav, publicată în întregime în Lupta Ardealului, în data de 1 iulie, iar în Igazság în data de 2 iulie 1948 (textul fiind destul de lung, o eventuală greşeală de traducere ar fi însemnat o culpă capitală). Tema ocupă spaţiul tipografic a două pagini întregi: în Igazság Rezoluţia începe pe prima pagină şi se continuă pe a treia, fiind completată cu articolul tovarăşului Leonte Răutu, apărut în Scânteia, despre Rezoluţia Biroului Informativ al Partidelor Comuniste referitor la situaţia din Partidul Comunist Iugoslav (o reproducere cu multe citate, dar o variantă mai scurtă decât cea din Lupta Ardealului). Trebuie menţionat faptul că în această perioadă lui Tito, Kardelj, Djilas şi Rankovici li se atribuie încă titlul de tovarăş, li se reproşează că „aplică în principalele chestiuni ale politicii externe şi interne o linie greşită”, atitudinea ostilă faţă de Uniunea Sovietică fiind asimilată unei gesticulaţii politice „nerecunoscătoare”, dar se speră încă în pocăirea şi convertirea lor, sau, cel puţin, în victoria „tovarăşilor adevăraţi” din Yugoslavia, care vor repune politica partidului pe linia marxistă-leninistă. Tito şi tovarăşii lui sunt trataţi ca indivizi dezorientaţi, li se lămureşte, lor şi partidului iugoslav (prin ameninţări subtile şi prin schiţarea unor viziuni apocaliptice în caz de insubordonare), care sunt interesele lor şi interesele adevărate ale ţării, şi cât de nerecunoscători sunt în a le ignora, li se amintesc locul şi datoriile lor. Li se mai explică faptul că sunt manipulaţi, ca nişte marionete. Deocamdată, calificativul cel mai dur este cel de „trădător”, un număr de mai târziu al cotidianului ocupându-se chiar de această temă.

În ziua următoare nu apar în Igazság articole despre cazul iugoslav; se aşteaptă, probabil, noile indicaţii, în schimb în Lupta Ardealului apare un articol semnat de către un jurnalist mai zelos. Pauza durează doar o zi: numărul din data de 4 iulie consacră din nou două articole acestui caz: un text voluminos semnat de Gheorghe Gheorghiu-Dej (Trădarea principiilor de bază ale marxismului revoluţionar[5]), care ocupă prima pagină în totalitate, şi o ştire scurtă, dar cu un titlu şi subtitlu lung şi grăitor, tipărite cu litere mari: Conducerea Centrală a Partidului şi-a însuşit în unanimitate rezoluţia Biroului Informativ. Membrii de partid salută iniţiativa Partidului Comunist (bolşevic) al URSS şi îşi exprimă devotamentul faţă de generalisimul Stalin la şedinţe de înaltă importanţă principială[6].

Semnalul fiind dat, de acum încolo apar zilnic articole anatemizante şi „declaraţii de fidelitate”. Începe aşadar o propagandă bine orchestrată: deşi unele texte nu au de-a face, în mod aparent, cu această campanie, ele şi-o asociază perfect, prin tematică. Unele sunt pur şi simplu integrate în propaganda generală: rolul acestora este legitimarea deciziilor luate de partid. Aici intră, de pildă, poziţionarea corectă (pe „linia adoptată”) în politica externă (Situaţia ţărilor planului Marshall devine din ce în ce mai grea[7]) sau demonstrarea superiorităţii geniului constructiv sovietic (Palatul sovieţilor va fi mai mare decât cele mai mari şase clădiri americane luate la un loc[8]) Textele care se leagă de campania anti-Tito sunt menite să demonstreze afirmaţiile din aceste articole sau să convingă cititorul de faptul că situaţia din sistemul autohton este superioară, prin opoziţie, celei demascate ( adică iugoslave).

Numărul din 5 iulie 1948 ne aduce, pe prima pagină, un articol voluminos despre cazul iugoslav, semnat de un ziarist al redacţiei, şi, în paginile interioare, două articole aparent „neutre”: Ajutorul Uniunii Sovietice în dezvoltarea agriculturii autohtone. Importante cantităţi de maşini şi tractoare sosesc din Uniunea Sovietică[9], respectiv Centralism democratic şi democraţie de partid[10], articol ce descrie situaţia ideală din Partidul Muncitoresc Român, în opoziţie cu ceea ce se întâmplă în Partidul Comuniştilor din Yugoslavia. Tematica acestuia coincide cu articolul 5 din hotărârea Biroului Informativ (publicată cu trei zile în urmă), care incrimina lipsa democraţiei în ţara de dincolo de Dunăre: „(…) În sânul Partidului nu există democraţie internă de partid, nu există eligibilitate, nu există critică, autocritică. Comitetul Central al Partidului Comunist din Iugoslavia este – contrar afirmaţiilor neîntemeiate ale tovarăşilor Tito şi Kardelj ­– în majoritatea sa alcătuit nu din membri aleşi, ci cooptaţi. Partidul Comunist se află, de fapt, într-o situaţie semi-legală.”

În numărul din 5 iulie, pe ultima pagină (pagina internaţională), apare şi un montaj de ştiri externe, la care merită să ne oprim: Rezoluţia Biroului Informativ a declanşat un răsunet zdrobitor în presa progresivă internaţională. Consideraţiile critice ale tovarăşilor Duclos şi Togliatti despre Partidul Comunist Iugoslav[11]. De la început, trebuie clarificate două aspecte din acest titlu. Primul ar fi acela al cuvântului „progres”, care se foloseşte des în limbajul nou, impus de comunişti. Progresul caracterizează doar ţările comuniste, faptul este evident, şi nu trebuie să fie dovedit: apartenenţa la tabăra comunistă este, prin ea însăşi, o dovadă a progresului. Astfel, unele ţări ca Mongolia sau Coreea de Nord sunt progresiste, pe când Statele Unite ale Americii sau Anglia sunt decadente. În al doilea rând, textele simulează o voce a majorităţii, o poziţie dominantă. Comuniştii deţin monopolul succesului şi al tuturor calificativelor pozitive. Ei sunt Lumina, ceilalţi Întunericul. Astfel, comuniştii din occident sunt prezentaţi ca nişte forţe reale, care se află în pragul victoriei. Viitorul le aparţine, pentru simpul fapt că ei sunt comunişti, în schimb toate acţiunile taberei opuse sunt sortite eşecului.

Articolul despre „răsunetul zdrobitor” este preluat din Pravda, care la rândul lui îl preluase din ziarul polonez Glos Ludu – aşa se comunică între „ţările frăţeşti”, de la periferie spre Moscova şi invers. El începe cu principiul libertăţii de exprimare („Totodată muncitorimea constată cu mândrie că partidele comuniste fidele marxismului şi leninismului se află într-o situaţie în care pot vorbi deschis, nu trebuie să ascundă nimic”), care este ulterior redus la o retorică incriminantă: „putem demasca greşelile mişcării şi să înfruntăm fenomenele ce slăbesc mişcarea.” Citatul din citat e la ordinea zilei: articolul citează masiv dintr-un articol al lui Jacques Duclos, secretarul Partidului Comunist Francez, apărut în L’Humanité: „Stăpânii Statelor Unite vor să pună mâna pe întreaga lume. Imperialiştii însă ştiu că marea ţară a socialiştilor, Uniunea Sovietică reprezintă un mare obstacol pentru ei în realizarea acestui plan. Ei ştiu că ţara lui Lenin şi Stalin este singura garanţie pentru independenţa ţărilor ameninţate. (…) Oare se poate uita că nu de mult Uniunea Sovietică a salvat lumea de barbari?”

Am ales acest citat în special pentru această ultimă întrebare retorică. Prin texte de acest gen comuniştii ajung să deţină monopolul Salvatorului Mondial în luptă cu Barbarul. Textul, reamintind că Uniunea Sovietică este aceea care a salvat lumea de barbari, sugerează că în cazul unui nou conflict, civilizaţia este de partea comuniştilor, iar barbaria de partea celorlalţi, numai că ei s-au schimbat: răul suprem aparţine acum Statelor Unite şi Angliei, întruchipări ale imperialismului.

Articolul din din 29 iulie 1948, care „înştiinţează” despre evenimentele Congresului Partidului Comunist Iugoslav, are un ton mai dur: Congresul Partidului Comunist Iugoslav a decurs sub semnul terorii necruţătoare a lui Tito.[12] Dispare complet calificativul de tovarăş ,chiar şi cel de trădător, care aminteşte de o solidaritate revolută, şi rămân doar fascistul, călăul, criminalul, etc.. Se afirmă că metodele conducerii iugoslave sunt identice cu cele ale lui Mussolini, însă, conform lozincii „cine nu-i cu noi, e împotriva noastră”, este demascat şi partidul comuniştilor elveţieni, singurul care a onorat cu prezenţa sa congresul: „nu este altceva decât o organizaţie troţkistă, care întreţine relaţii cordiale cu serviciile străine de spionaj a imperialiştilor”. Dispar şi lămuririle despre interesele Iugoslaviei, despre datoria sa faţă de URSS, şi atenţionările la pericolele care pândesc ţara vecină: de acum încolo este clar ce se întâmplă, Tito şi „clica” au fost cumpăraţi, devin spioni, agenţi: „Belgradul a devenit una dintre cele mai importante filiale ale spionajului, diversiunii ş propagandei de război a imperialismului american”(16 iulie 1950).

Bibliografie

– Coman, Mihai: Mass media, mit şi ritual. O perspectivă antropologică. Ed. Polirom, Iaşi, 2003.

– Ficeac, Bogdan: Tehnici de manipulare. Editura Nemira, Bucureşti, 1996.

– Griffin, Em: Bevezetés a kommunikációelméletbe. Harmat Kiadó, 2003.

– Karnoouh, Claude: Comunism/Postcomunism şi modernitate tîrzie. Încercări de interpretări neactuale. Ed. Polirom, Iaşi, 2000

– Roşca, Luminiţa: Forme de manifestare a propagandei în discursul totalitar. In: Jurnalism & Comunicare, 2002/1.

– Soulet, Jean-François: Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 pînă în zilele noastre. Polirom, Iaşi, 1998.

– Wierzbicki, Piotr: Structura minciunii. Editura Nemira, Bucureşti, 1996.

Mihai Lisei

Drumul periculos al unui comunist eretic

– Campania antititoistă din Almanahul literar – Steaua[1]–

În 1949, peisajul literar clujean s-a îmbogăţit cu o revistă de profil, singura din oraş la ora aceea. Este vorba de Almanahul literar, publicaţie lunară a Uniunii Scriitorilor. Primul redactor şef a fost Miron Radu Paraschivescu. La timonă s-au mai perindat Geo Dumitrescu şi A. E. Baconsky. La fel ca toate celelalte publicaţii, Almanahul literar nu şi-a dezminţit orientarea şi, încă de la numărul inaugural, revista a fost „pe linie”. Cînd publicaţia a apărut, conflictul dintre URSS şi Iugoslavia[2] izbucnise deja. Încă de la apariţie, Almanahul literar era deja pregătit ideologic să răspundă prezent!, alături de toate celelalte voci care începuseră să-l incrimineze pe Tito. În 1950 revista a primit undă verde de a participa la campania anti-titoistă.

Tonul l-a dat George Munteanu, printr-o notă despre Lupta de clasă, la rubrica Revista revistelor[3]. A urmat apoi un articol vehement, Drumul năpârcii, semnat de prozatorul Dumitru Mircea, la rubrica Baricada[4], după care doar poeţii Petre Cita[5] şi Victor Felea[6] au mai primit comandă să-l încondeieze pe Tito.

Fără îndoială, tributul propriu-zis al revistei clujene a fost plătit prin articolul lui Dumitru Mircea. Rămâne emblematică fraza de început a acestui inginer agronom cu veleităţi de prozator:

“Există cineva care mărşăluieşte încăpăţînat pe un drum propriu.”

“Există cineva…”

Cine este acest cineva? Este Iosip Broz Tito (1892 – 1980), despre care astăzi ştim că a fost mareşal şi om politic iugoslav. În 1936 a devenit secretar general al Partidului comunist iugoslav. A organizat cu succes lupta armatei şi a detaşamentelor de partizani împotriva ocupaţiei hitleriste (1941 – 1944). A mai deţinut funcţiile de preşedinte al Vecei Executive Federale şi de comandant suprem al armatei (1941 -1945). În 1948 i se împotriveşte lui Stalin. Îşi consolidează puterea prin obţinerea preşedinţiei Iugoslaviei, în 1953. Din 1974, obţine acest statut pe viaţă.

“… care mărşăluieşte încăpăţînat…”

Imediat după terminarea celui de-al doilea război mondial, Iugoslavia deţinea o poziţie privilegiată în Peninsula Balcanică, fiind cel mai puternic stat din zonă şi atribuindu-şi totodată un rol important în ceea ce priveşte afacerile din Europa. Tito, mareşal victorios în lupta împotriva Germaniei hitleriste şi aliat de încredere al URSS-ului, nu şi-a ascuns intenţiile de a juca un rol major în tabăra comunistă. În acest sens, el a negociat tratate cu Albania, Polonia şi Cehoslovacia (1946), Bulgaria (1946 şi 1947) şi România (1946). Aceste tratate aveau în spate un precedent, dat fiind influenţa iugoslavă în cercurile comuniste internaţionale încă de pe vremea Komiternului, dizolvat de Stalin în 1943[7].

În septembrie 1947, reprezentanţii partidelor comuniste din Bulgaria, Ungaria, România, Cehoslovacia, Iugoslavia, URSS, Franţa şi Italia s-au întâlnit în Polonia şi au înfiinţat Biroul de Informaţii al Partidelor Comuniste – Kominformul. Principalul obiectiv al Kominformului era instituirea unui centru de schimburi de informaţii, al cărui cartier general era Belgradul. Polul de putere pentru Blocul comunist a devenit URSS-ul şi, în afară de Tito, toţi ceilalţi conducători comunişti au acceptat această stare de fapt. Chiar şi în Iugoslavia lui Tito au existat oameni din conducere devotaţi Uniunii Sovietice[8].

Se pare că ruptura dintre Tito şi Stalin a avut mai multe cauze, unele datând încă din timpul războiului.

În septembrie 1944, a avut loc o întrevedere secretă între Tito şi Stalin, pentru a se stabili condiţiile traversării teritoriului iugoslav de către trupele sovietice. Acestea din urmă, deşi au trecut numai printr-o mică porţiune din Nord-Estul Iugoslaviei, au comis numeroase delicte (violuri, crime, jafuri), care i-au nemulţumit pe iugoslavi. Acuzaţiile l-au iritat pe Stalin, el declarând că nu vedea cum te puteai plânge dacă un soldat sovietic, după ani de luptă, “se distra cu o femeie” sau punea mâna pe “câteva fleacuri”[9].

O altă cauză de fricţiune a constituit-o modul în care erau priviţi partizanii iugoslavi. Mai-marii Moscovei au urmărit să diminueze pe cât posibil imaginea unor partizani-eroi, considerând nesemnificative realizările lor în timpul războiului. Pe de altă parte, sprijinul URSS-ului nu urmărea dezvoltarea economică a Iugoslaviei, ci stagnarea apariţiei unei posibile rivale.

Infiltrarea agenţilor secreţi şi propaganda agresivă de sorginte sovietică pe teritoriul iugoslav au dezvăluit intenţiile ascunse ale lui Stalin de a controla şi Iugoslavia. Până atunci, Stalin procedase asemeni unui jucător de şah: a cedat în mod deliberat un pion, pentru a crea un spaţiu de manevră unui turn cu bătaie lungă de-a lungul unei întregi coloane, cât măsurau interesele URSS-ului. Pionul cedat s-a numit Komintern, pe care l-a dizolvat în mai 1943, lăsând falsa impresie că nu (mai) are de gând să se amestece în politica internă a ţărilor sud-estice.

La numai doi ani după încheierea celui de-al doilea război mondial, Stalin a decis că a venit momentul să exploateze “coloana liberă”. Pe 5 octombrie 1947 a înfiinţat Kominformul şi şi-a revendicat statutul de Tătuc al popoarelor. În aceste condiţii, în anul următor, s-a produs ruptura dintre Iugoslavia şi URSS, România rămânând de partea Marelui Prieten de la Răsărit. Presa românească a vremii a consemnat conştiincios evenimentul, schimbând registrul de ovaţii la adresa gloriosului Mareşal Tito, cu cel specific campaniei antititoiste. Graniţa de Vest a României s-a închis, iar vecinul de peste Dunăre a fost declarat duşman al ţării.

“… mărşăluieşte încăpăţânat pe un drum propriu”

În aceasta consta erezia lui Tito: faptul că refuza să recunoască Moscova drept capitală a comunismului şi pe Stalin conducător unic. Cu alte cuvinte, Tito era hotărât, în ciuda presiunii exercitate de Kremlin şi de aliaţii săi, să nu renunţe la ideile sale – instaurarea unui comunism propriu, de tip naţionalist, independent de URSS, şi deschiderea unui dialog politic şi cultural cu Occidentul.

Stalin a înţeles că se află în faţa unei situaţii fără precedent. Erezia nu a cuprins un Partid, ci un Stat[10]. Dacă în 1938, pentru a-şi exercita puterea, el a dizolvat Partidul Comunist Polonez, acum, pentru a distruge această erezie, era nevoie de un război. Pericolul resimţit de Stalin consta în faptul că Moscova, şi o dată cu ea, întreg URSS-ul, îşi pierdeau statutul de Capitală a Comunismului Universal. Temerea s-a şi adeverit, întrucât şi alţi lideri comunişti i-au urmat exemplul lui Tito – este vorba de Mao Zedong (China) şi Enver Hodja (Albania). Gestul iugoslav invita sateliţii Moscovei la independenţă, ori acest fapt era unul care îl sfida, în primul rând, pe Stalin.

Drumul năpârcii, de Dumitru Mircea, este un text specific propagandei antititoiste. El răspunde comenzilor de la Centru pentru campania începută cu aproape doi ani în urmă, în care se regăsesc binecunoscutele clişee: asemănarea lui Tito cu Hitler, Mussolini, Iuda, Truman şi alţii; Tito e vândut Occidentului; este vinovat, indirect, de războiul din Coreea; devierea de la ideologia comunistă etc., etc.

De semnalat este şi etimologia cuvântului năpârcă, prin care Dumitru Mircea îşi identifică “ţinta”, cel vizat fiind Tito. Etimologic, năpârcă < alb. neperke, neperkte, denumeşte o specie de şopârlă; popular, înseamnă viperă; om rău, perfid, primejdios. De asemenea, prin analogie, are semnificaţia de bici; fiecare dintre curelele unui gârbaci; luntre mică şi îngustă[11].

Dumitru Mircea a exploatat, mai mult sau mai puţin conştient, toate sensurile cuvântului năpârcă.

Din lectura textului citat, reiese că Tito mărşăluieşte, adică se târăşte, ca o şopârlă. Se comportă ca o viperă, fiind nerecunoscător celor care vor binele Iugoslaviei. Este un om rău, perfid şi primejdios, pentru că şi-a trădat tovarăşii de luptă şi idei, asemeni lui Iuda, pentru arginţii-dolarii lui Truman. Şi, nu în ultimul rând, se dovedeşte a fi o luntre mică şi îngustă, fără a deţine capacitatea de a putea purta, în mod victorios, idealurile măreţe ale Revoluţiei socialiste. Cu alte cuvinte, nu are nimic impozant din statura Tătucului Stalin…

Se poate observa însă un amănunt semnificativ. Din tabloul personajelor malefice, cu care este asemuit Tito, lipseşte (cu desăvârşire!) Troţki. Până la Tito, Troţki a fost singurul comiliton al lui Stalin care a avut curajul să-l înfrunte direct. Similitudinea conflictelor existente, avându-i ca protagonişti, la început, pe Stalin vs. Troţki, iar apoi pe Stalin vs. Tito, ne conduce la concluzia că istoria s-a repetat într-un timp foarte scurt. Ca dovadă, Kominformul şi partidele comuniste i-au adus lui Tito aceleaşi acuzaţii pe care Komiternul i le atribuise lui Troţki, înainte ca Stalin să ordone executarea rivalului său la Mexico, în 1940.

Ca şi Tito, Troţki sfidase nu atât regimul sovietic, cât pe conducătorul său. Prin aceasta a afectat mai mult decît regimul sovietic, a afectat legitimitatea sa în istorie şi în lume, în persoana unicului său interpret-reprezentant autorizat[12]. Ca urmare, Troţki a fost denunţat drept contrarevoluţionar, complice al naziştilor, veşnic complotist împotriva URSS-ului.

Aparent, există două puncte comune ce îi alătură pe Troţki şi Tito[13]. Primul ar fi opoziţia faţă de Stalin, iar cel de-al doilea ar fi ideea că Moscova nu trebuie să deţină monopolul Revoluţiei. Dar acest aspect îi şi desparte, întrucât Troţki vroia o Revoluţie universală, în timp de Tito se mulţumea cu triumful Revoluţiei doar în Iugoslavia.

În ceea ce priveşte diferenţele dintre cei doi, acestea sunt majore şi, după cum istoria a demonstrat, l-au avantajat pe Tito. Troţki a fost un intelectual care, prin ideile ce le-a propagat, nu a reuşit să-şi atragă de partea lui decât partizani de opinie. În schimb, Tito a fost un militar care a pus în mişcare un stat întreg, atrăgându-şi de partea lui populaţia şi armata. Troţki a refuzat orice colaborare cu Occidentul, dar Tito a găsit în sprijinul Occidentului o adevărată armă îndreptată împotriva lui Stalin.

Se pune întrebarea, de ce braţul lung al lui Stalin l-a ajuns pe Troţki pînă şi în îndepărtatul Mexic, iar faţă de Tito s-a rezumat doar cu o campanie sterilă?

Troţki, refuzând ajutorul Occidentului, a devenit vulnerabil în orice punct de pe glob. În plus, el şi-a legat destinul de cel al Revoluţiei din Octombrie, fiind supus legii care i-a dezvoltat guvernarea: şi-a devorat propriii copii.[14]

În primul rând, despărţindu-se de ordinea stalinistă, Tito a tăiat cordonul ombilical cu Revoluţia din Octombrie şi a inaugurat un nou gen de comunism: “schisma comunismului naţional”.[15] Or, aşa cum am mai menţionat, pentru a porni la vânătoare de vrăjitoare, Stalin trebuia să înceapă un război împotriva unui fost aliat comunist, devenit eretic şi căzut în dizgraţie, dar care avea de partea sa Occidentul.

E greu de răspuns ce l-a oprit pe Stalin să-şi mobilizeze agenţii ca să-l asasineze pe Tito, după cum procedase cu Troţki. Răspunsurile converg spre o explicaţie ce pare să ne-o ofere chiar atitudinea lui Stalin din ultimii ani ai vieţii. Această atitudine este legată de cultul personalităţii, care ajunsese la o exacerbare de neînchipuit, încă dinainte de începerea celui de-al doilea război mondial. Să nu uităm că Stalin a refuzat să creadă că Hitler va ataca URSS-ul, deşi agenţii sovietici au tot informat Kremlinul de iminenţa unui asemenea atac. Stalin vedea peste tot duşmani şi nu preceda să-i anihileze… Paranoia a ajuns până acolo încât a început să-i inventeze. Şi în cazul lui Tito, Stalin a marşat pe ideea că întregul conflict se va încheia repede şi în favoarea lui, numai prin simplul fapt că este Conducătorul. Dar Tătucul s-a înşelat în ceea ce priveşte capacitatea lui Tito şi a Partidului comunist iugoslav de a rezista.

***

Între anul apariţiei, 1949, respectiv anul care marchează “dezgheţul estetic”, 1964 (este anul în care ultimii deţinuţi politici părăsesc închisorile comuniste, în urma Decretului lui Dej), se poate observa că din sumarul revistei Almanahul literar – Steaua lipsesc traducerile din poeţii şi prozatorii iugoslavi, nici măcar din aceia care se împotriveau lui Tito. Dacă ar fi să ne referim numai la paginile Almanahului literar – Steaua, din perioada 1949 – 1964, am crede că literatura şi cultura iugoslavă nici nu exista pentru români! În schimb, întâlnim traduceri din literaturile maghiară, germană, cehoslovacă[16], franceză, italiană, engleză etc. În raport cu celelalte publicaţii ale vremii, revista Almanahul literar – Steaua nu se poate mândri cu o contribuţie substanţială în campania antititoistă. În afară de articolele şi poeziile menţionate deja, putem spune că publicaţia literară clujeană contribuie mai de grabă, prin ignorarea a tot ceea ce înseamnă, în cazul nostru, produs cultural de sorginte iugoslavă. Abia după 1964, paginile revistei se vor deschide şi pentru literatura ţării lui Tito.

Graţian Cormoş

Imaginea lui Tito în Lupta de clasă

Iosip Broz Tito (1892-1980), cel care a condus peste 43 de ani Partidul Comunist Iugoslav, a fost din 1945 primul-ministru, iar din 1963 preşedintele pe viaţă al Iugoslaviei.

Portretul său impregnat de legendă, obiect a peste 900 de cărţi[1], se structurează în jurul unor caracteristici universal recunoscute: elegant şi seducător, afemeiat, machiavelic, erou revoltat şi dictator sângeros.

S-au făcut numeroase supoziţii cu privire la natura duală a comportamentului lui Tito. De cele mai multe ori, pentru popoarele din Europa de Sud-Est, clişeele vehiculate de propaganda stalinistă au funcţionat ca un cerc vicios în jurul liderului original de la Belgrad. Conflictul cu Moscova este recunoscut oficial pentru prima dată la 27 martie 1948, când Stalin lansează un virulent atac la adresa lui Tito, acuzându-l de: troţkism, menşevism, revizionism şi imperialism.

Cea mai pertinentă observaţie cu funcţie revelatoare în privinţa modificării comportamentale a lui Tito, până în acel moment stalinist înfocat, ne-o oferă Gheorghe Zbuchea, care consideră că: “rezistenţa şi apoi lupta lui Tito au inaugurat comunismul naţional, o tendinţă în comunismul mondial, ce situa priorităţile locale deasupra valorilor şi obiectivelor imperiale întruchipate de Moscova”. [2]

Perioada expectativei (1948)

Primul număr al revistei Lupta de clasă este cel din august-septembrie 1948.

În Cuvântul înainte semnat de Gheorghe Gheorghiu-Dej se justifică necesitatea şi importanţa acestei publicaţii. Liderul comunist vizeză în discursul său introductiv situaţia Partidului Comunist Iugoslav, care oferea la acel moment un exemplu grăitor pentru “căderea sub influenţa ideologiei străine, abandonarea învăţăturii marxist-leniniste şi renunţarea la experienţa istorică a Partidului Comunist (bolşevic) din U. R. S. S.”.

Pentru a combate din start o astfel de tentă deviaţionistă a fost creată Lupta de clasă, al cărei subtitlu oferă cheia finalităţii sale ideologice: “Organ teoretic şi politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român”.

În acest prim număr apar două articole cu referire la evenimentele din Iugoslavia: Rezoluţia Biroului înformativ asupra situaţiei din Partidul Comunist din Iugoslavia[3] şi Programul şi Statutul Partidului Comunist Iugoslav – o nouă mărturie a trădării marxismului[4].

În aceste articole din perioada de debut a crizei iugoslavo-sovietice, liderii comunişti de la Belgrad încă nu sunt calificaţi ca elemente reacţionare, ci doar sunt văzuţi ca nişte îndivizi rătăciţi de la marxism-leninism. Biroul Informativ alcătuit din reprezentanţii partidelor comuniste din S-E Europei condamnă “politica greşită a tovarăşilor Tito, Kardelj, Djilas şi Rankovici” tocmai pe aceste considerente. Pe parcursul articolelor de debut , liderul de la Belgrad apare prezentat de nenumărate ori ca “tovarăşul Tito”, semn că nu căzuse total în dizgraţie, iar grupul care îl susţine poartă denumirea generică de “conducătorii iugoslavi”. În această perioadă clişeul “călăul Tito” nu avea încă statut operaţional şi ar fi părut probabil extrem de deplasat.

Cu toate acestea, “grupul care astăzi cârmuieşte Iugoslavia” (dar care mâine s-ar putea să nu o mai conducă, s.n.) este acuzat de naţionalism şi îngâmfare. În alte pasaje se insistă pe aceeaşi idee a efemerităţii curentului titoist: “conducătorii actuali ai Iugoslaviei” sau “conducătorii de azi ai Partidului Comunist Iugoslav”, precum şi pe faptul că acest curent deviaţionist nu are notă de reprezentativitate pentru întregul poporul iugoslav, care are o tradiţie a luptei antifasciste cot la cot cu bolşevicii.

Marele reproş se referă la cultul personalităţii lui Tito, acuzat că încearcă să confişte şi să-şi substituie imaginea poporului iugoslav prin formule ca “Tineretul lui Tito”, “Iugoslavia lui Tito” etc.

Pe tot parcursul anului 1949 apare o singură dată formulare care va consacra în mentalul colectiv românesc imaginea liderilor iugoslavi: “clica lui Tito”.

Limbajul acestor articole este acuzator, dar nici pe departe atât de virulent cum va deveni mai târziu. Posibilelele explicaţii ale menajării grupului titoist sunt:

1. Se miza pe o eventuală căinţă a grupului de la Belgrad
2. Ruptura dintre Tito şi Stalin nu era încă percepută ca ireversibilă
3. Se încerca manipularea Partidului Comunist Iugoslav din exterior pentru a provoca tensiuni interne care să permită o revenire în cadrul comunist bolşevic.
4. Tabuizarea oricăror disensiuni din cadrul lagărului socialist pentru a imuniza sistemul.
5. Publicaţiile ţărilor-satelit din Sud-Estul Europei, cum a fost cazul Luptei de clasă, s-au orientat spre expectativă, din raţiuni de securitate proprie: se aştepta întotdeauna reacţia bine precizată a Moscovei pentru a se declanşa atacul ideologic decisiv. Lipsa unei subtilităţi de interpretare a fenomenelor putea fi oricând extrem de periculoasă şi, de aceea, precauţia în exprimare era cea mai potrivită soluţie, expresie a compromisului şi spaimei de repercusiuni.

Primele texte apărute în Lupta de clasă referitoare la situaţia confuză din Iugoslavia au avut aşadar un caracter pedagogic. Rolul lor moralizator este peceptibil şi datorită numărului relativ mic de referiri la “clica trădătoare a lui Tito”, de pe parcursul numărului următor al revistei[5], în care singurul mare reproş adus titoismului este scufundarea în “mocirla naţionalismului”.

Deşi Tito fusese acuzat, el nu fusese încă demonizat în presă, probabil tocmai pentru că ruptura nu era considerată ireversibilă, sau, cel puţin, nu era oficializată la nivelul discursului ca ireversibilă, sperându-se într-o normalizare a situaţiei. El devenise un contraexemplu, dar nu unul care să suscite deja poziţii atât de ferme.

Ruptura ireversibilă şi radicalizarea discursului (1949)

Odată cu apariţia primului număr al Luptei de clasă din 1949, discursul oficial reflectat de revistă devine mult mai tranşant. “Clica naţionalistă trădătoare din Iugoslavia”[6] este incriminată pentru că proclamă dispariţia luptei de clasă în socialism şi astfel regimul democraţiei populare degenerează într-o republică burgheză. Acum nu mai e vorba de un alt fel de socialism, fie el şi original, distincţia dintre cele două sisteme este netă.

Începând cu numărul din octobrie[7] al revistei, începe instrumentarea mitului conspiraţiei. După ce se elogiază aportul U. R. S. S. la scoaterea ţării noastre din “circuitul mondial al capitalului monopolist”, la capitolul Iugoslavia aflăm că “trădarea clicii titoiste, care a reuşit să se furişeze la conducerea Partidului Comunist Iugoslav, a lipsit poporul de roadele victoriei Armatei Sovietice asupra hitlerismului”. [8]

Ideea complotului este sugerată pertinent de utilizarea unor cuvinte ca: trădare şi a se furişa. Întrucât nu putea fi acceptată ideea unui comunism original, capabil să se opună directivelor Moscovei, singura concluzie verosimilă care se impunea de la sine era pătrunderea unor elemente subversive în cadrul Partidului Comunist Iugoslav în scopul de a-l submina din interior, deturnându-l de la finalitatea sa iniţială.

Figura lui Tito apare demonizată: el joacă rolul abject de Iuda-Tito, înfigând cuţitul în spatele partizanilor greci. În pasajele următoare revine formularea “clica lui Tito”, cumpărată de americani, alături de sintagme ca “Tito şi acoliţii săi” sau “călăii Tito-Rankovici”, cu ajutorul cărora se potenţează mitul conspiraţieii. Complotul este regizat de o şcoală masonică, care are ca principale mijloace “asasinatul, trădarea, spionajul şi provocarea, cu scopul de a asigura cu ajutorul unui nou măcel mondial dominaţia imperialismului american asupra lumii întregi”.

Procesul de la Budapesta[9] face obiectul unui alt articol[10] incisiv la adresa conspiraţiei iugoslave. Acum apare necesitatea construirii unui trecut odios al dictatorului Tito, în scopul de a justifica atitudinea deviaţionistă din prezent printr-o raportare la origini dubioase. Instrumentarea acestor rădăcini conspirative este în deplin acord noilor poziţii ideologice ale Moscovei: ruptura lui Tito nu este un accident, ci mai degrabă un act previzibil dacă se are în vedere trecutul mistificat al mareşalului.

Ultima varianta plauzibilă, vehiculată de strategii sovietici atesta următoarele: grupul lui Tito fusese în prealabil de inspiraţie fascistă, acaparese puterea şi, conform unor date recente, dezvăluite în procesul de la Budapesta, colaborase cu forţele americano-britanice pentru a-şi asigura controlul asupra Iugoslaviei, urmând a se realiza “«varianta balcanică»” a lui Churchill.

“Clica lui Tito”[11] a avut intenţii subversive încă de la început, dar a fost nevoită să îşi mascheze formal interesele din cauza susceptibilităţii poporului iugoslav la astfel de manevre. Într-un alt pasaj, grupul de la Belgrad este asemuit celebrului „cal troian“, o momeală scandaloasă aruncată lagărului socialist de către exponenţii imperialismului.

Imaginea negativă a lui Tito este potenţată prin apelative ca: “slugoi”, “lacheu”, care subliniază pertinent caracterul său de mercenar al intereselor occidentale.

La nivel descriptive, edificarea mitului conspiraţiei se datorează utilizării unor clişee extrem de sugestive: “bandele de ieniceri”, “planuri mârşave”, “urzitorii din umbră”, care sunt siliţi să îşi dea “arama pe faţă” pentru că nimic nu rezistă în timp forţei deconspirative a Partidului.

Ideea complotului va fi exprimată explicit în cele din urmă: conducătorii iugoslavi se ipostaziază în comunişti originali, “uitând că ei înşişi nu sunt decât nişte marionete în mâna marilor complotişti împotriva păcii şi democraţiei”.[12]

În continuare, discursul Luptei de clasă se va structura în jurul unor reprezentări strict antagonice, fără nuanţe, axate pe dihotomia Bine-Rău. În acest sens deviaţioniştii iugoslavi în frunte cu Tito vor fi calificaţi drept: “banda fascistă de la Belgrad”[13], “banda troţchistă a lui Tito”[14] sau “clica burgheză trădătoare”14, fără a se considera opoziţia dintre fascism, troţchism, burghezie ca ireductibilă. Principalul era că liderii belgrădeni se aflau de cealaltă parte a baricadei, ei putând fi astfel identificaţi ca duşmani ai ideologiei sovietice unice şi infailibile. Alăturarea unor termeni în aparenţă contadictorii nu putea să creeze la nivel mental nici un dezacord, într-un moment în care sistemul devenise atât de puternic, încât era capabil să-şi dizolve contradicţiile, monopolizând criteriile de validare a discursului.

Tocmai de aceea, trecerea clicii titoiste de la socialism la naţionalism burghez, iar mai apoi la fascism nu trebuie să trezească indignarea unui cititor avizat. Acest amalgam de proiecţii negative constituia cu siguranţa cea mai potrivită soluţie oferită de ideologie pentru descalificarea rebelilor.

Ultimul număr al Luptei de clasă din anul 1949 reproduce în cadrul unui articol[15] radical, Rezoluţia Birolului Informativ. Discursul îmbracă o formă deosebit de oficială, certificând ireversibila ruptură.

Biroul Informativ al partidelor comuniste şi muncitoreşti consideră că:

1. Tito şi acoliţii săi sunt duşmani declaraţi ai clasei muncitoare, ţărănimii, precum şi ai popoarelor Iugoslaviei
2. clica titoistă a trădat interesele politico-economice ale Iugoslaviei
3. Partidul Comunist Iugoslav a pierdut dreptul de a fi numit partid comunist

Ultimele zvârcoliri (1950)

Anul 1950 aduce cu sine apogeul campaniei antititoiste. Articolele vor căpăta o formă deosebit de incisivă, însă numărul lor începe să scadă, semn că afacerea Tito tindea să devină un caz clasat.

În acest nou context relaţiile dintre cele două ţări trebuiau clarificate la toate nivelele. Această tendinţă este reflectată prin decizia Consiliului de la Moscova al Federaţiei Democratice Internaţionale a Femeilor vizând excluderea reprezentantelor Frontului Femeilor Iugoslave, Vida Tomsici şi Mitra Mitrovici, foste agente ale Gestapoului şi “agente ale clicii Tito, slugă a imperialiştilor aţâţători la război”.[16]

Pentru evita contaminarea sistemului, excluderea reprezentanţilor iugoslavi se face pe toate palierele. Această funcţie aseptică a ostracizării deviaţioniştilor are ca scop imunizarea integrală a lagărului socialist, acoperindu-se orice breşă favorabilă unei sciziuni de proporţii.

În afara altor ştiri sporadice[17], singurul articol[18] emblematic, dedicat Iugoslaviei, rămâne cel din aprilie, care concentrează noile acuze aduse cuplului Tito-Rankovici.

Articolul avertizează cu privire la pericolul războiului imperialist, în care poporul iugoslav, manipulat de forţele malefice occidentale, va servi drept “carne de tun”. În acest scop americanii îi finanţează pe titoişti, urmând să creeze o dependenţă economică, reglată de un tot mai accentuat decalaj între exportul materiilor prime şi de importul de maşini unelte, mecanism ce dezvăluie pertinent exploatarea capitalistă.

Se recurge din nou la clişee: atacul propagandistic al titoiştilor este de natură fascistă, Marile Puteri joacă rolul unui fals prieten, care face totul din interes etc. Apelativele negative cu referire la Tito ating virulenţa maximă: “sângerosul călău Tito”, “şeful bandei fasciste din Iugoslavia”, “căpetenia bandiţilor”.

Pentru a-l discredita definitiv pe Tito, sunt citate surse apocrife sau sunt puse în gura călăului texte autoacuzatoare. Este demascată, în acest mod, neîmplinirea planului cincinal în Iugoslavia, citându-se chiar raportul lui Tito către Comisia Economică a ONU, care certifică regresul producţiei cu 20%.

Pentru implementarea unei imagini eronate a situaţiei din ţara vecină, sunt răstălmăcite texte din marile reviste occidentale, iar informaţia ruptă din context este prezentată ca atare. Se citează în această manieră din Tribune: “«Numai un ajutor serios acordat de ţările apusene poate scoate Iugoslavia din actuala situaţie grea»”.

În acelaşi context al autodefăimării se înscriu discursul ţinut de Tito în oraşul Drvar, unde sunt recunoscute abuzurile guvernării sale: “«autorităţile duc cu forţa pe ţărani la exploatări forestiere şi la alte munci»” sau mărturia lui Tito, conform căreia în anul 1949, 78% dintre muncitori nu se prezentau la lucru.

Absenteismul de la serviciu, disproporţia dintre salariul mediu şi minimul necesar, regresul producţiei nu fac altceva decât să contureze un univers în curs de descompunere, unde domneşte legea bunului plac, iar decadenţa devine vizibilă. Realitatea unei Iugoslavii ruinate şi a unui popor subjugat, iată consecinţele datorate abandonării doctrinei bolşevice, singura ideologie cu permanenţă curativă, capabilă de regenerare.

În ciuda tuturor stereotipiilor vehiculate în jurul imaginii lui Tito, suntem convinşi că adevărul istoric se află ca de obicei undeva la mijloc şi este de datoria noastră de a-l dezvălui.

Un singur lucru este cert: actul de curaj al lui Tito a ridicat pentru prima dată întrebări cu privire la infailibilitatea sistemului şi i-a prefigurat colapsul. Tocmai de aceea gestul lui Tito a fost atât de incriminat, pentru că punea în discuţie însăşi legitimitatea lagărului socialist.

Notes

Rita Jedenak

Mareşalul Tito în România (1946, decembrie)

Vizita mareşalului Iosip Broz Tito în România a avut loc în perioada 17-19 decembrie 1947 (înainte de conflictul cu Moscova!), cu ocazia semnării „Tratatului de prietenie, colaborare şi ajutor mutual între Regatul României şi Republica Federativă Populară Jugoslavă”, un tratat care avea ca scop consolidarea relaţiilor româno-iugoslave, pornind de la colaborarea internaţională în toate domeniile. În această perioadă, Tito se bucura încă de imaginea unui om legendar, cu putere de convingere dobândită ca partizan, un om iubit de mase, dar adept – în limite flexibile – al politicii lui Stalin. Vizita la Bucureşti a mareşalului a fost consemnată printr-o culegere a discursurilor sale rostite cu această ocazie, apărută în anul 1947 în Bucureşti (Mareşalul Tito în România. Ministerul Informaţiilor), un comunicat de propagandă despre vizita delegaţiei guvernamentale iugoslave în România şi prin textul Tratatului de prietenie, semnat între Petru Groza pentru Regatul României şi  Mareşalul Tito pentru partea iugoslavă.

În lucrarea de faţă mi-am propus să analizez sub aspect conţinutistic discursurile mareşalului Tito rostite cu acest prilej, pentru că ele ne dau un indiciu despre orientarea sa politică flexibilă în raport cu U.R.S.S.-ul, conflictul deschis cu Moscova având loc abia în 1948.         

În timpul vizitei în România, mareşalul Tito a ţinut cinci discursuri:

–        în gara Mogoşoaia;

–        la Asociaţia de prietenie româno-iugoslavă;

–        la dejunul oferit în cinstea lui la Cercul Militar;

–        cu ocazia marii adunări populare din Piaţa Victoriei şi

–        la şedinţa festivă de la Adunarea Deputaţilor, după discursul lui Mihail Sadoveanu.

În discursul din gara Mogoşoaia mareşalul se adresează atât marii mase, cât şi conducătorilor, folosind un limbaj neelevat, pe înţelesul tuturor. Părea să fie un om simplu, venit din popor. Ideea principală a discursului este că orice naţiune are parte de soarta pe care şi-o clădeşte cu propriile sale mâini: „căci numai popoarele care au luat puterea în mâinile proprii au dreptul să vorbească despre soarta lor, pot fi fericite şi pot colabora sincer cu alte popoare. ” E de menţionat aici faptul că Tito rosteşte în acest discurs cuvântul „popor” de 26 de ori. Destinul geopolitic şi ideologic pare a fi, în concepţia sa, elementul-cheie care-i leagă pe români de iugoslavi. Despre „Tratatul  de prietenie”, semnat nu numai cu România, dar şi cu celelalte state din spaţiul de influenţă pro-moscovită, Tito afirmă: „Nu este o întâmplare că tocmai popoarele din răsărit construiesc dârz, fără a lua în seamă piedicile, o pace adâncă şi trainică. (…) După terminarea acestui război, şi-a făcut loc aici în răsărit democraţia populară, popoarele din aceste ţări – slave sau nu – au întins mâna unul celuilalt, ferm hotărâte ca vechea istorie să nu se mai repete. (…) Noi vrem să încheiem aceste alianţe, să întărim unitatea dintre popoarele răsăritene ca să creem posibilităţi mai avantajoase victoriei păcii şi democraţiei în lume. ”

Pentru Tito, denumirea de „popor” nu înseamnă doar populaţia în sine, ci şi calităţile morale de care fiecare naţiune dă dovadă „în momente de încercări grele”. În discursul de la Asociaţia de prietenie româno-iugoslavă, Tito glosează în continuare despre importanţa rolului pe care „poporul” îl joacă în istoria unei naţiuni: „Problema activităţii în scopul adâncirii legăturilor prieteneşti, nu este desigur numai o problemă de guvern, ci o chestiune a popoarelor însăşi”. El insistă şi aici asupra ideii de comunitate, şi asupra faptului că puterea de a schimba ceva în viaţa unei naţiuni se află în mâinile popoarelor, nu ale guvernelor.

Astfel, în discursul ţinut la Cercul Militar, el vorbeşte de o aşa-numită frăţie a popoarelor, a cărei dovadă clară este chiar „Tratatul de prietenie”: „El doreşte să realizeze în  chip definitiv şi în modul cel mai hotărât o năzuinţă plămădită de-a-lungul secolelor: aceea ca popoarele din Răsărit să nu se mai simtă ca nişte vecini faţă de alţi vecini, ci ca nişte fraţi alături de alţi fraţi”.

Discursul respinge ferm ideea, larg răspândită în Occident, că în Răsărit s-ar forma „un bloc slav sub egida Uniunii Sovietice“, ba mai mult, mareşalul vede în U.R.S.S. un exemplu bun pentru convieţuirea mai multor etnii: „Priviţi spre U.R.S.S., priviţi câte popoare sunt acolo şi cât de armonios trăiesc ele. De ce aceste popoare pot să trăiască atât de armonios?” Răspunsul îl dă el însuşi: „(…) fiindcă au realizat egalitatea între toate naţiunile, fiindcă au înfăptuit o ordine socială în care fiecare cetăţean se bucură de toate drepturile care se cuvin ca om şi ca individ”, iar singura modalitate de a şi atinge acest ideal este, pentru Tito, „să ne construim pacea noi înşine”. Ideea continuă: „Popoarele noastre au puterea în mâinile lor şi-şi făuresc viitorul lor fericit. (…) Am luptat şi am obţinut ce este al nostru”.

Cum observăm din regia acestor luări de cuvânt, Tito se prezintă ca un comunist adevărat. Simplitatea cu care se adresează maselor confirmă crezul lui în rolul direct pe care popoarele îl joacă în crearea destinului unei naţiuni, de unde accentul pe conceptul de „frăţie a tuturor”. Convingerea lui politică sintetizează un pacifism popular: „noi ne unim fiindcă ştim ce-a fost în trecut, ne unim ca să fim singuri stăpâni la noi [ideea cea mai importantă], ne unim ca să luptăm pentru crearea păcii”.

În discursul din Piaţa Victoriei, Tito subliniază din nou cât de crucial ar fi ca orice naţiune să-şi ia soarta în propriile sale mâini: „Numai popoarele care sunt libere din punct de vedere naţional, libere din punct de vedere social, care au toate drepturile democratice şi formează adevărata lor democraţie populară, numai astfel de popoare pot să încheie acorduri între ele şi să creeze raporturi de prietenie, ce le dau posibilitatea dezvoltării în toate direcţiile”. Concepţia sa democratică asigură „fiecărei naţionalităţi toate drepturile naţionale şi o deplină dezvoltare culturală”, ceea ce constituie baza pentru stabilirea unor relaţii culturale fireşti, armonice între naţiunile răsăritene. Nu subordonare faţă de Moscova, ci ideea frăţiei între egali guvernează gândirea mareşalului de dincolo de Dunăre: frăţia dintre popoare este, de altfel, sunt sintagma-cheie în majoritatea discursurilor sale.

În discursul rostit cu ocazia şedinţei festive a Adunării Deputaţilor – poate cea mai importantă luare de cuvânt dintre toate cele amintite – , mareşalul revine asupra ideii de prietenie între cele două naţiuni, română şi iugoslavă, dar sugerează că aceeasta se concretizează, în ambele cazuri, în state multinaţionale: „Aş vrea să arăt în câteva cuvinte cât de important este ca reprezentanţii poporului să fie, în momentul când poporului i-a fost hărăzit, pentru a spune aşa, să se conducă el însuşi, cu adevărat uniţi, căci numai unitatea poporului, numai unanimitatea aspiraţiilor sale, numai unitatea programului pentru realizarea unui viitor mai bun, pot fi garanţii pentru o viaţă mai bună într-un Stat, mai ales într-un Stat cu mai multe naţionalităţi”. Tito revine aici asupra ideii unităţii într-un perimetru multicultural, convieţuirea mai multor naţiuni în acelaşi spaţiu geografic, aşa cum este în cazul României, fiind, în opinia lui, un exemplu demn de urmat şi pe plan internaţional.

Exigenţa libertăţii, menţinerea valorilor naţionale pe plan internaţional, unitatea ideologică a poporului sunt de asemenea idei des întâlnite în discursurile mareşalului: „Atunci când luptăm în arena internaţională pentru pace, pentru o pace dreaptă, nu cerem nimănui ceea ce nu ne aparţine; dorim însă să fim lăsaţi în pace şi nu vom permite nimănui să se amestece în afacerile noastre. Vrem să ne organizăm viaţa aşa cum cere interesul imensei majorităţi a poporului. Pentru atingerea acestui scop noi ne-am unit.”

Nicăieri, un cuvânt despre Kremlin (cu excepţia elogiului pentru multiculturalitate) sau despre vasalităţile politice şi ideologice preconizate de către Stalin. Dar până la 1948 mai sunt doi ani…  

 Alin Rus

Criza Tito – Stalin: aversiunea „prin delegaţie”

Perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial nu a fost deloc scutită de conflicte şi tensiuni. Pe fondul războiului rece care devenise o realitate în acei ani, Uniunea Sovietică n-a încetat să-şi continue politica expansionistă şi totalitară, încercând să-şi demonstreze tot mai mult supremaţia în Europa de Est, fără să neglijeze alte zone, cum ar fi Asia sau Europa Occidentală, acolo unde comunismul ar fi găsit teren fertil pentru a se răspândi. În acest context, statele Europei de Est, care se găseau în zona de influenţă imediată a Uniunii Sovietice, trebuiau să devină simpli sateliţi ai marelui stat sovietic iar guvernele lor simple guverne marionetă la ordinele politicii staliniste.

Urmărindu-şi cu obstinaţie şi fără nici un scrupul politica expansionistă, Uniunea Sovietică nu a pregetat să-şi impună statelor din sfera ei de influenţă o politică cât se poate de avantajoasă pentru ea, nu şi pentru “aliaţii” ei, mai ales din punct de vedere economic, politică susţinută de agenţii ei, impuşi ca o constantă în posturi-cheie din aceste state, dar şi de companiile sovietice, care sub semnul bunei cooperări reciproce, storceau procente serioase din produsul intern al statelor “prietene”: “Formula întreprinderilor mixte” – pompos prezentată de un conducător polonez drept “un tip nou şi superior de cooperare socialistă”- nu era decât un artificiu pentru a acorda Moscovei controlul unor întregi sectoare din economia ţărilor din Europa Centrală. În România, Sovromurile – înfinţate în perioada 1945-1952 – au în vedere aproape toate domeniile-cheie: de la bancă până la cinema, de la transporturi la industria chimică şi siderurgică, de la cărbune la uraniu şi petrol. În Ungaria, asemenea societăţi patronau transporturile, în Bulgaria echipamentul industrial, minele, construcţiile navale, în Cehoslovacia  exploatarea uraniului, în China, începând cu 1950, petrolul, gazul, metalele neferoase şi o parte din transporturile aeriene”¹.

Astfel, relaţiile “prieteneşti” dintre statele-satelit şi fratele sovietic erau departe de a fi atât de amiabile precum dorea să le prezinte ideologia. Pe lângă climatul de teamă şi nesiguranţă faţă de politica stalinistă, existau divergenţe şi animozităţi vechi şi între diverse state din blocul estic. Retrasarea hărţilor politice de după război, departe de a fi adus mulţumire în rândul acestor state, mai mult a accentuat climatul de nesiguranţă şi neîncredere politică. Mai mult, pe fondul ideologiei marxiste, cu noile adăugiri staliniste, climatul dintre ţările lagărului socialist şi statele capitaliste devenise insuportabil, Stalin însuşi alimentând această situaţie cu orice ocazie. În aceste împrejurări, era normal ca orice gest sau acţiune ieşită din canoanele ferm stabilite ale politicii staliniste, să fie interpretat cu suspiciune şi clasificat ca atare. În acest ansamblu de împrejurări politico-economice trebuie înţeleasă şi faimoasa “schismă iugoslavă”, sau conflictul Tito – Stalin.

Dacă vrem să înţelegem foarte bine acest conflict, ar fi greşit să-l interpretăm însă ca pe o simplă încercare de contestare a vreuniu aspect din politica stalinistă de către Tito. El nu poate nicidecum a fi pus în vreun fel în rândul unei posibile poziţii anticomuniste. Dacă privim mai îndeaproape conflictul, la fel ca şi altele de acest gen din cadrul războiului rece (cum a fost criza rachetelor din Cuba), observăm că este mai degrabă rodul unei greşeli politice. Sigur pe forţele sale şi dornic să  rezolve orice mic conflict numai cu ajutorul forţei, Stalin s-a dovedit, şi prin gestionarea acestui conflict, un tiran intrasingent şi deloc un bun politician.

Conflictul Tito – Stalin, apărut tocmai la începutul dominaţiei hegemonice sovietice, prefigurează într-un fel revitalizarea politicilor naţionale din cadrul spaţiului comunist, din perioada 1964-1978, intitulată, printr-o metaforă bine aleasă “perioada celor 1001 de comunisme”. Să ne concentrăm acum asupra a ceea ce formează de fapt tema discuţiilor noastre, conflictul propriu-zis. Adeseori a fost subliniat paradoxul acestei rupturi, fiindcă, până la un moment dat, Tito a fost cel mai fidel învăţăcel al lui Stalin. Modelul impus de către Tito după război Yugoslaviei era în esenţă unul stalinist şi asta începând de la mecanismele sovietice de partid până la organizarea serviciilor de securitate OZNA. De asemenea, economia era construită pe un model sovietic, bazată pe o industrie grea şi centralizată. În acelaşi timp, modelul federativ al Yugoslaviei aducea întrucâtva cu modelul Uniunii Sovietice. În plus, Tito nutrea o admiraţie sinceră pentru Stalin.

Poate acesteau au fost chiar motivele pentru care Tito a crezut că poate să-şi impună independenţa şi să-şi exprime deschis ideile în cadrul blocului socialist. Această atitudine, precum şi ideea conducătorului iugoslav că el ar putea să reorganizeze raporturile interstatale din Balcani, au constituit de fapt motivele rupturii. În paranteză fie spus, ambiţiile expansioniste a lui Tito nu puteau fi neglijate. La începutul anului 1948 el îşi exprimase intenţia de a pune sub comandamentul iugoslav armata albaneză şi de a trimite trupe pe teritoriul albanez sub pretextul apărării teritoriului acestei ţări de “fasciştii greci”. De asemenea, ştiut era faptul că Tito urmărea constituirea unei federaţii împreună cu Bulgaria, care urma să fie extinsă apoi în toată zona Balcanilor.

 Până aici îl vedem pe Tito ca un Stalin în miniatură, şi poate tocmai aceasta i-a atras ura şi totala intransigenţă din partea conducătorului sovietic. La acestea se mai adaugă, aşa cum am mai amintit, şi proasta gestionare a conflictului de către Moscova, care s-a grăbit să arunce acuze peste acuze împotriva Yugoslaviei, unele dintre ele neîntemeiate, cum ar fi aceea de lipsă a spiritului revoluţionar. Ruptura, produsă în două faze succesive, martie 1948 şi iunie 1948, urma să înlăture, aşa cum spera Stalin, conducerea titoistă. Totuşi, neaşteptatul s-a produs: Consiliul Partidului Comuniştilor din Yugoslavia i-a oferit un sprijin surprinzător de puternic lui Tito, care a reuşit ulterior să elimine – şi a făcut-o fără menajamente – toate elementele pro-staliniste din aparatele de partid. Pornind de aici, Stalin a căutat sprijinul tuturor statelor de “democraţie populară” în anatemizarea liderului rebel. Kominformul, reunit la cererea lui Stalin la Bucureşti în 28 iunie 1948, va dezavua făţiş politica titoistă. Surprins de amploarea conflictului, stigmatizat ca rebel în blocul sovietic şi supus în acelaşi timp unei blocade economice, liderul iugoslav va dezvolta relaţii economice cu ţările lumii occidentale, fapt ce se va dovedi a fi de bun augur, cel puţin într-o primă fază, pentru economia iugoslavă. Demn de remarcat este şi faptul că, în ciuda acestor evoluţii ale conflictului, Tito a rămas un comunist convins. Analizând mai îndeaproape această criză, o putem compara cu  criza rachetelor din Cuba, care avea să vină la mai bine de zece ani după aceasta şi care a avut la bază, într-un mod similar, un conflict politic prost gestionat de Statele Unite, acelaşi fel de situaţie care l-a transformat pe Fidel Castro dintr-un simplu revoluţionar în comunist înflăcărat.

Punând lucrurile una peste altă, criza titoistă avea să se dovedească în final eficientă pentru iugoslavi, cel puţin din punct de vedere economic, aşa cum avea să o declare chiar un istoric iugoslav: “Aceasta era, deci natura raporturilor economice dintre URSS şi Yugoslavia. Era clar că Uniunea Sovietică îşi propusese să ne aservească economic ţara, să facă din ea o sursă de materii prime şi o dependinţă a economiei ruseşti, să împiedice industrializarea şi să întârzie dezvoltarea socialismului la noi”².

Odată cu reunirea Kominformului la Bucureşti, în iunie 1948, politica titoistă avea să fie înfierată pe toate planurile, nu atât de către Moscova, cât mai ales de către ţările-satelit. Aici, strategia de propagandă sovietică va funcţiona ireproşabil. Punând ţările-satelit la lucru, Moscova îşi păstra neatinsă poziţia de arbitru în acest joc politic şi lăsa impresia unei neimplicări imediate, ceea ce cauţiona valabilitatea comunismului ca atare. Era ca şi cum aceste ţări s-ar fi revoltat în mod sincer împotriva nesupunerii lui Tito faţă de “adevăratul stăpân”, care dădea dovadă de „înţelepciunea” de a se situa deasupra insurgenţei. Acesta era, din partea Moscovei, un mijloc foarte eficient de a anatemiza politica titoistă fără a se murdări deloc pe mâini.

În realitate, asistăm la un subtil joc politic, deloc scutit de presiuni politice şi intimidări, joc pe care îl putem sesiza mai clar dacă urmărim comparativ două dintre cotidienele naţionale prin care se exprima politica de partid şi de stat din două ţări vecine: Uniunea Sovietică şi România. În timp ce în Pravda, cotidianul principal de propagandă al Partidului Comunist al Sovietelor, găsim în acea perioadă doar scurte articole informative despre politica titoistă, în Scânteia, oficiosul Partidului Muncitoresc Român, apăreau aproape zilnic articole defăimătoare la adresa lui Tito şi a “clicii fasciste de la Belgrad”. De asemenea, dacă în Pravda apăreau maxim două-trei caricaturi anual, reprezentându-l pe Tito, în Scânteia, cât şi alte ziare din România acelor vremuri, aceste reprezentări abundă. În acelaşi timp, caricaturile din Pravda în care apărea Tito ofereau un context tematic mai larg, de satirizare generică a politicii occidentale şi a capitalismului, Tito apărând acolo sub forma unei fantome, doar ca o emanaţie a acestor cercuri ale capitalismului.

Aceste discrepanţe poate că i-ar mira pe unii, dar nu şi pe aceia familiarizaţi cu modul de funcţionare a ideologiei staliniste. Atât Pravda cât şi Scânteia făceau mereu trimitere, atunci când era vorba despre Tito, la o publicaţie circumstanţială, care avea ca principală temă defăimarea lui Tito. Este vorba despre ziarul Pentru o Yugoslavie socialistă, organ al emigranţilor revoluţionari iugoslavi în U.R.S.S. Acest ziar se pare că şi-a găsit replica şi în statele-satelit căci găsim trimiteri în Scânteia şi la ziarul Sub steagul internaţionalismului, organ al comuniştilor iugoslavi, emigranţi politici din R.P. Română. Desigur, sesizăm aici un mod subtil de scoatere a castanelor din foc cu mâna altuia: astăzi,când cunoaştem mult mai multe despre politica stalinistă, înţelegem atât modul de regizare cât şi actorii implicaţi în această “scenă de teatru”.

Totuşi, cred că merită să ne oprim preţ de câteva clipe la acest spectacol, chiar dacă e vorba doar de a urmări modul de funcţionare a imaginarului în acel context şi la acea vreme.

Principalele acuze aduse lui Tito sunt acelea de trădător, fascist, vânzător (al socialismului), colaboraţionist şi criminal. De asemenea, articolele defăimătoare la adresa sa merg, simbolic, de la spectrul animalier declasant la acela moral al ilegalului, infracţionalului sau perversului. În spectrul animalier, Tito apare ca broască, şarpe, hienă sau lup, pe când în sfera infracţionalului el apare cel mai adesea ca ucigaş, înarmat cu bardă, aceasta fiind de obicei plină de sânge. Nu de puţine ori el apare înarmat cu pistoale sau cu puşcă. Cel mai adesea el este prezentat ca fiind mânat de instincte hulpave, având tot timpul dolari ca simbol pe diversele articole de îmbrăcăminte. Morala din subsidiar e probabil aceea că trădarea lui Tito e mânată de o abominabilă sete personală de câştig.

O altă sursă a caricaturilor şi articolelor defăimătoare o constituie înfăţişarea fizică a lui Tito. El este gras, lucru suficient pentru a trezi dezgustul şi dezaprobarea. Să ne amintim, din lucrările realismului socialist şi din imaginile vehiculate în întreaga ideologie sovietică bolşevică, că oamenii graşi erau mereu anatemizaţi, mai ales pentru faptul că grăsimea presupunea o viaţă de desfrâu şi desfătări, o viaţă îmbelşugată , în opoziţie cu viaţa plină de lipsuri a maselor, care era una ascetică sau muşchiuloasă.

Interesantă este, în aceste reprezentări şi articole, ciudata combinaţie între real şi fals, adevăr şi minciună. Adesea, Tito ne apare ca fiind vândut imperialismului american, fapt uşor sesizabil atât în caricaturile prezente în paginile ziarului cât şi din articole. Tito este mereu alături de Truman, preşedintele Americii, gata să-i ofere bogăţiile ţării: cobalt, bauxită, aramă. În altă caricatură foarte sugestivă apare portretizat sub chip de broască într-o mlaştină pe care scrie: “minciuni, provocări împotriva statelor de democraţie populară, calomnii anti-sovietice şi trădare”; iar titlul caricaturii este: “Mocirlă americană”.

Aceste reprezentări combină, într-un mod ciudat, adevărul cu minciuna. Într-adevăr, Tito, forţat de turnura conflictului şi de blocada economică exercitată asupra ţării sale, a fost nevoit să realizeze schimburi economice cu americanii, englezii şi francezii, dar nu e mai puţin adevărat că nu s-a dezis niciodată de cauza comunismului. Trădarea, atât de des vehiculată, şi pusă pe seama “clicii titoiste”, este de fapt un uşor sesizabil complex psihanalitic al puterii de la Moscova, care ar fi dorit şi ea să beneficieze de atenţia pe care Tito le-o acorda benevol ţărilor amintite (Anglia, Franţa, S.U.A.), în special cu privire la schimburile economice iar ulterior, aşa cum se va dovedi (odată cu anul 1965) şi cu privire la decentralizarea economică, unde Yugoslavia a preluat modele occidentale.

O altă acuză frecvent vehiculată la adresa politicii de la Belgrad era aceea de complotism. Yugoslavia era acuzată de implicarea în complotismul internaţional, alături de Statele Unite şi Anglia, împotriva comunismului (ceea ce era o mistificare), dar şi de complotare împotriva statelor vecine, în special a Bulgariei şi Ungariei. Acest fapt era doar pe jumătate adevărat, aşa cum ne amintim, Tito încercând încă din anul 1948 o reorganizare a raporturilor interstatale din Balcani şi constituirea unei federaţii împreună cu Bulgaria. 

În acest context, de-a lungul a mai multor numere, Scânteia publică informaţii despre procesele unor aşa-zişi trădători sau colaboraţionişti ai titoismului din Bulgaria şi Ungaria, care pasămite ar fi încercat să trădeze interesele propriilor lor ţări. Pe primul plan se află figurile lui Rajk (maghiar) şi Kostov (bulgar). O caricatură semnificativă şi elocventă din Scânteia stă mărturie pentru aceste acuze: Tito, legat la stâlpul infamiei, îmbrăcat cu haine de militar, cu o bardă la brâu şi cu un chipiu pe care se pot zări însemnele dolarului, este ornat cu două banderole pe care scrie: Rajk şi Kostov, numele celor doi colaboraţionişti.

Deosebit de interesante apar şi acuzele care vehiculează conţinuturi biblice şi simboluri creştine, în condiţiile în care, aşa cum se ştie, comunismul, mai ales cel din perioada sa timpurie, promova un ateism feroce. Totuşi, semnele vechii culturi creştine apar şi în aceste articole, printr-o simbolistică clară, unde Tito, prin trădarea sa, este adesea comparat cu Iuda. O mărturie elocventă în acest sens este cea din articolul cunoscutului scriitor Aurel Baranga, apărut în Scânteia din 25.03.1950, intitulat Cei 30 de arginţi ai trădării lui Iuda-Tito. Articolul nu este singular, comparaţia lui Tito cu Iuda fiind de altfel destul de frecventă.

Altă categorie de articole defăimătoare la adresa lui Tito sunt poeziile denigratoare care îl satirizează pe liderul iugoslav în fel şi chip, făcându-l în principal fascist dar şi purtându-l prin întregul regn animalier şi infracţional. Leit-motivul unei poezii a lui Radu Boureanu este grăitor în acest sens:

În Belgrad sau în Zagreb

În anii trecuţi rânjeau ustaşii

Acum din nou stau ucigaşii

Crescuţi pe trupul ţării, gheb.

Lăsând gluma la o parte, putem concluziona că mecanismele propagandei sovietice au funcţionat ireproşabil în acele timpuri. Totuşi, pe termen lung ele şi-au dovedit ineficienţa. Mai mult, regimul de teroare roşie, impus odată cu revoluţia bolşevică, şi instituţionalizat odată cu ascendenţa lui Stalin, a generat suspiciune, frică şi angoasă. Acest regim este şi cel care a dus până la urmă la marile disensiuni din cadrul blocului comunist, care aveau să atingă apogeul odată cu mijlocul anilor ’60, când unitatea blocului socialist a suferit rupturi ireparabile. Această perioadă, anunţată încă din anii 1948 de către prima criză iugoslavă, apoi de către Revoluţia maghiară din 1956, de a doua criză iugoslavă din 1958 şi de marea ruptură dintre Uniunea Sovietică şi China de la sfârşitul anilor ’50, avea să conducă în final la ceea ce analiştii politici şi istoricii au numit: “perioada celor 1001 de comunisme”. Retrase în sfera lor, fiecare dintre ţările blocului comunist şi-au dezvoltat un aşa-numitul “complex de îndiguire” având ca expresie un naţionalism absurd şi exacerbat. Criza iugoslavă dintre anii 1948-1952 s-a dovedit a fi numai începutul a ceea ce se prefigurase deja prin răspândirea terorii şi violenţei ca mecanism politic internaţional.

Note

1. Jean-François Soulet: Istoria comparată a statelor comuniste, Ed. Polirom, 1998, Iaşi, pp.77;
2. Dedijer Vladimir: Tito, New York, 1953, pp.64.

 Constantin Herţanu

Conflictul Stalin – Tito între mit şi realitate 

În 1948, Comitetul Central al P.C.U.S. declanşa o campanie extrem de dură împotriva Partidului Comunist Iugoslav, cu acuze grave la adresa liderilor săi. Trădare a principiilor revoluţionare, practici necorespunzătoare de conducere politică şi guvernare administrativă, apropiere de capitalism, lipsă de ataşament faţă de mişcarea comunistă internaţională… Întrebările acuzau: „Ce se întâmplă cu Frontul Popular? Încotro o luaţi, tovarăşi iugoslavi? Unde este credinţa în tovarăşul Stalin?

Dacă toate acestea s-ar fi întâmplat între două birouri de mişcat hârtii, n-ar fi fost mare tapaj, chiar dacă unul ar fi fost la Moscova şi celălalt la Belgrad. Chestiunea, însă, s-a dorit publică de ambele părţi. Stalin afirmase că tancurile sovietice pot ajunge la Belgrad în câteva ore, iar Tito – că nu va lăsa poporul neînarmat.

S-a declanşat, apoi, o presiune politică, economică, propagandistică ce nu văzuseră  încă Balcanii. Cominternul   a   făcut   praf   conducerea P.C. Iugoslav, într-o manieră proprie, mustind de zel internaţionalist, revoluţionar şi alte asemenea. Tito şi ceilalţi lideri comunişti iugoslavi au devenit ţinta unor furibunde atacuri personale.

În tot acest spectacol politic au fost atrase şi celelalte ţări ale blocului comunist, în special vecine Iugoslaviei. În România, uriaşe panouri colorate au fost înfipte în marile pieţe ale oraşelor, reprezentându-l pe mareşalul Tito. Pe un astfel de panou, sub inscripţia „călăul Tito”, se lăfăia, după acelaşi şablon, un mareşal mai burduhănos decât Goering, în cizme, pantaloni bufanţi cu lampas de general, tip ţinută SS, cu o caschetă împrumutată, fără echivoc, de la brigăzile „Cap de Mort”, îmbrăcat într-un veston cu mai multe decoraţii decât doi amirali sovietici la un loc. Acest personaj sinistru, ridicol, grotesc privea fioros, iar în mâna dreaptă ţinea, aplecată spre pământ, o uriaşă bardă, de pe al cărei tăiş mânjit de sânge se scurgeau picături grele, într-o băltoacă sângerie. „Călăul Tito” a beneficiat de cea mai mare reclamă din întregul lagăr socialist, cu excepţia lui Stalin. Tito a avut panouri în mai toate oraşele ţărilor, date la Ialta, „spre îngrijire” sovieticilor. Stalin a avut, peste tot, şi panouri, şi statui, şi nume de bulevarde şi chiar nume de oraşe.

Lucrurile nu s-au oprit doar la simplele acţiuni imagologice. În campania antititoistă, vecinii Yugoslaviei – România, Bulgaria şi Ungaria au trecut la imense campanii de „apărare împotriva agresorilor”. În fiecare din aceste ţări, mare parte din producţia de ciment şi fier beton ale mai multor ani de zile s-a dus pe construirea de cazemate şi adăposturi la graniţa iugoslavă şi în adâncime. Armatele erau comasate pe aliniamentele respective, stăteau cu anii prin păduri, în tabere şi aşteptau atacul banditului Tito. Au fost chiar incidente la graniţă, în care au glăsuit armele. Oamenii erau influenţaţi să privească cu suspiciune şi ură dincolo de Dunăre. Mulţi ani de zile, aceste cazemate au fost funcţionale iar multe aplicaţii ale Armatei Române s-au desfăşurat luându-le în calcul potenţialul. Aceasta, chiar la mulţi ani de la terminarea conflictului…

Ca în mai toate marile evenimente ale istoriei, şi conflictul Stalin – Tito, a suscitat şi continuă şi astăzi să dea naştere la tot felul de interpretări. Jocul dublu al „tătucului” de la Kremlin, al lui Tito însuşi şi al apropiaţilor săi sunt doar câteva supoziţii. Dacă, de pildă, Stalin „doar a mimat supărarea împotriva devierii lui Tito” (C. I. Christian – Sângeroasa destrămare – Yugoslavia)?!  Tito ar fi putut fi un cal troian… ?! Astăzi, schema simplă – „Stalin se supără pe Tito şi Tito o încurcă rău” – nu mai stă în picioare. Aproape toţi cei interesaţi de soarta fostei Yugoslavii pot să realizeze acum că în spatele acelei chestiuni publice au fost angrenaţi sute de oameni, pentru a regla, după o anumită voinţă, viaţa a sute de milioane de oameni.

Există şi varianta ca ruptura Stalin – Tito să aibă caracterul unui adevărat bluf sinistru. Pus, chipurile, în a alege propria cale comunistă de urmat sau să reintre în monotonul cor al slăvitorilor lui Stalin, mareşalul victorioaselor trupe de partizani eliberatori ai Yugoslaviei, tovarăşul Tito a ales calea radicală. A trecut la lichidarea sistematică a acelor membri de partid din conducere, dar şi de la nivele inferioare, cărora li se potrivea pe drept acuzaţia de sprijinitori ai Comintern-ului. Au fost lichidaţi şi cei cărora li s-a cusut cu forţa, pe piept această etichetă. Primii se pare că au reacţionat energic, crezând cu toată convingerea că liderii comuniştilor iugoslavi au luat-o pe un curs contrarevoluţionar, revizionist. Ceilalţi, habar n-au avut ce li se întâmplă şi de ce. Tovarăşii lui Tito au acţionat cu mare repeziciune şi cu o brutalitate care le-a întrecut cu mult pe cele din GULAG – urile sovietice. Aceştia au declanşat lungul şir de procese politice pe întregul teritoriu al Yugoslaviei. Şirul a fost, într-adevăr lung, dar durata proceselor – condensată la maximum. Pentru stalinism, pentru cominternism, pentru deviaţionism, pentru o vorbă, pentru o şoaptă, pentru nimic…, au fost condamnate, oficial, 5.037 persoane. În evidenţa poliţiei figurează 11.694 de persoane. În mult mai bogatele evidenţe ale fostei securtăţi iugoslave, peste triplul acestora. Aceste zeci de mii de victime – ce au avut „şansa” de a scăpa cu viaţă şi de a trece cu bine de momentul arestării, al anchetelor şi proceselor, şi de a intra în aceste evidenţe – sunt doar o parte a celor care au plătit cu viaţa, cu chinuri, cu sănătatea fizică şi psihică un meci politic „înscenat?!”.

Fiecare din ţările din cadrul fostului lagăr comunist au câte un loc cu o rezonanţă specială care te înfioară. Românii au Aiud, Sighet, Piteşti, Jilava sau Gherla. În Iugoslavia, aceste nume sunt Bileca şi Stara Gradiska, Insulele Goli Otok, St. Grgur, Rab şi Ugljen. Simbolul acestor sinistre închisori şi lagăre a rămas, pe veci, Insula Goli Otok. Regimul aplicat aici deţinuţilor a fost atât de înfiorător, încât, uneori, nu au rezistat la calvarul de a fi martori oculari nici chiar gardienii. Pe insula pustie – numai stâncă – se spărgea piatră şi se sfărâmau convingeri, se distrugeau, până la anulare, conştiinţe. La Goli Otok, deţinuţii epuizaţi fizic erau puşi să se spioneze unul pe altul, să-i „reeduce” ei înşişi pe cei desemnaţi de călăi pentru „reeducare”, să schingiuiască şi să ucidă. Acolo s-a realizat o combinaţie între ceea ce a fost la Matthausen, cu iadul său din cariera de piatră şi cu ceea ce a fost la Piteşti, cu iadul său de reeducare. „Sinistru este că au putut exista minţi ale infernului care, fără să aibă experienţa lagărului nazist şi a închisorii de la Piteşti, le-au întrupat pe ambele într-unul singur” (C. I. Christian – Sângeroasa destrămare – Iugoslavia).

În mult încercata Yugoslavie a perioadei 1948 – 1951 s-a produs, practic, un adevărat genocid al nevinovaţilor. Nu a contat vinovăţia sau nevinovăţia. S-a căutat zdrobirea moralului, a unei anumite stări de spirit, a comuniştilor sărbi, a clerului ortodox, a intelectualităţii în special sârbe, a foştilor partizani sârbi şi muntenegreni.

După cel de-al doilea război mondial, toate dictaturile comuniste din întregul Est au cunoscut, în fiecare ţară, valuri de lichidare fizică a liderilor comunişti incomozi, a intelectualităţii, a clerului, a cadrelor armatei. Democraţiile populare au umplut până la refuz, cam în aceeaşi perioadă, puşcăriile. Plutoanele de execuţie au tras, s-a minerit, s-a murit pe capete în lagărele de muncă forţată, s-au tăiat canale, precum „Dunărea – Marea Neagră”. Toate acestea de către floarea naţiunilor îmbracată în zeghe de puşcăriaş. S-a băgat groaza în popoare, s-au produs deznaţionalizări, s-au măcelărit valori spirituale şi simboluri. În toate ţările Estului se puteau găsi infinite motivaţii pentru toate bestialităţile, rimate de bagheta Kremlinului. Duşman al revoluţiei proletare putea fi aproape oricine în România, în Ungaria sau în Cehoslovacia… Putea, pentru că prea puţini aveau certificate nemăsluite de revoluţionari, de luptători antifascişti. Dar în Yugoslavia… ?! Cum putea fi acuzaţi zeci de mii de partizani, că tocmai ei ar fi duşmanii propriului lor regim?! Se pune întrebarea: „Nu cumva trebuia inventat ceva, care, dintr-o trăsătură de condei, să arunce o întreagă tabără de eroi în tabăra inamică?!” Nu a fost, oare, conflictul Stalin – Tito, creat artificial tocmai ca astfel, după ani de cântat osanale staliniste şi adus elogii salvatorului popor sovietic, să poată fi incriminaţi toţi cei care, fiind, în primul rând, patrioţi iugoslavi, au acceptat , în subsidiar, să fie şi comunişti internaţionalişti, implicit cominternişti, stalinişti… ?!

În timp ce elita revoluţionară, comunistă, intelectuală, militară şi clerică a pierit sau a fost redusă la tăcere, doi dintre cei mai „stalinişti” comunişti iugoslavi, Iosip Broz Tito şi Ivan Stevo Krajacic – agentul sovietic nr. 1 în Yugoslavia au rămas la locurile lor.

Există supoziţii şi asupra faptului că, prin „aparent independentul” Tito, Kremlinul a putut lua pulsul Occidentului, grăbit să ajute Yugoslavia. Aceleaşi voci susţin faptul că, prin această magistrală maşinaţiune, Kremlinul a penetrat în mişcarea nealiniată şi a putut controla prin această mişcare părţi importante din lumea islamică, Africa, Asia şi chiar America de sud.

Nu cumva Tito a fost, de fapt, un mare actor, căruia, trebuie să o recunoaştem, istoria i-a conferit şansa unui rol însemnat?! Oare nu este posibil ca „indisciplinatul” Tito să fi fost, de fapt, unul dintre cei mai iubiţi „copii” ai Kremlinului? Dacă este aşa, nu ne rămâne decât să felicităm încă o dată făcătorii de jocuri politice. Oricum, aşteptăm cu interes momentul în care adevărul va ieşi la iveală. Istoria îşi cere drepturile şi, aşa cum a demonstrat-o şi până acum, marile enigme vor fi cândva elucidate…

Bibliografie

–        de Launay, J., 1988, Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial, Ed. Ştiinţifică si enciclopedică, Bucureşti

–        Buzatu, Ghe., 1988, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, Ed. militară, Bucureşti

–        Constantiniu, F., 1997, O istorie sinceră a poporului român,  Bucureşti

–        Christian, C.I., 1994, Sângeroasa destrămare – Iugoslavia, Ed. Sylvi, Bucureşti

–        Ficeac, B., 1997, Tehnici de manipulare, Ed. Nemira, Bucureşti,

–        Farcaş, A., Gana, H., Tutula, V., 2000, Destin şi vocaţie, Ed. Casa cărţii de ştiinţă, Cluj

–        Napoca

–        xxx     Almanahul veteranului de război, 2002, Ed. Plumb, Bacău

–        xxx     Revista de istorie militară, nr. 2, 1991

–        xxx     Istoria trupelor române de grăniceri, 1987, Ed. militară, Bucureşti

Site-uri Internet

–        http://www.lumeam.ro/079912.html

–        www.lumeam.ro/059912

–        www.altermedia.ro/iugoslavia_5ani/ biserica_rastignita.htm – 17k

–        http://www.didyouknow.cd/romania/story/kosovo_ro.html

–        www.geocities.com/cortodox/arhiva/2001/08/iugoslav.htm

–        http://hometown.aol.com/danstoenescu/myhomepage/

–        agenda.liternet.ro/articol.php?art=175 – 19k

–        http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=252

–        romania.emiweb.org/ cgi-bin/leon/wwwboard.cgi?job=click&number=630

–        http://www.presamil.ro

Ştefan Borbély

Tito şi titoismul

Fostul conducător al Yugoslaviei, mareşalul Iosip Broz Tito (1892-1980) s-a distins în cel de-al doilea război mondial ca un apărător eroic al patriei sale. De obârşie croat, istoria i-a rezervat o biografie agitată. Rănit în primul război mondial, în care a participat ca soldat al armatei austriece, a fost prins şi dus prizonier în Rusia. Evadând din lagăr, s-a implicat în războiul civil de partea bolşevicilor, a devenit comunist, apoi a trecut în Balcani, pentru a organiza Partidul Comunist Yugoslav, aflat în ilegalitate. Arestat în două rânduri pentru activitate politică subversivă, în 1923 şi 1928, stă la puşcărie până în 1934. Ieşind, e uns membru al Biroului Politic al Partidul Comunist Yugoslav şi devine secretar general al partidului în 1937. Comunist convins, îşi deconstruieşte la timp iluziile în privinţa lui Stalin: la începutul lui 1937, când acesta ordonă executarea a 800 de comunişti yugoslavi aflaţi la Moscova, Tito nu poate face nimic, ba mai mult, se află el însuşi pe lista neagră, scăpând doar din cauza protectoratului oportun asigurat de către Ghiorghi Dimitrov. Suspiciunea vigilentă faţă de Moscova îi va ghida paşii permanent de acum încolo, în ciuda aparenţelor de înregimentare ideologică sau de politică obedientă: va păstra o distanţă personală când reverenţioasă, când protestatară faţă de Stalin (în funcţie de situaţie şi de fluctuaţiile politice ale timpului), va anunţa, în premieră pentru lagărul socialist, dreptul fiecărui partid de a-şi impune linia proprie, „naţională” (fiind anatemizat pentru acest delict anti-internaţionalist), şi-n cele din urmă, când cortina de fier va dihotomiza Europa şi întregul mapamond, va face paşi hotărâţi în direcţia lumii a treia, proclamând împreună cu preşedintele Nasser al Ethiopiei conceptul geopolitic al „nealinierii”. Neînţeles atunci, suspicionat din nou de ambele părţi, va aştepta răbdător ca Timpul să îi dea dreptate.

În aprilie 1941, când Germania atacă Serbia, Tito se întoarce acasă de la Moscova pentru a se regăsi pe meterezele rezistenţei populare antifasciste, pe care o transformă într-o redutabilă luptă de partizani. Consecinţele sunt impresionante: câteva răni grave, vindecate în circumstanţe medicale precare, improvizate, de tabără militară, charisma personală, legitimată frenetic, popular de către adepţi, dar respectată şi de către duşmani, plus aprecierea Vestului şi a Estului deopotrivă. Li se adaugă voinţa cobeligeranţilor antihitlerişti de a-l integra în jocul reorganizării postbelice a Europei, planul lui Churchill fiind acela de a plasa Yugoslavia sub un protectorat politic partenerial împărţit în doze egale între Moscova şi Londra, scontata balanţă politică şovăitoare fiind înclinată de prezenţa emigranţilor londonezi în guvernul de la Belgrad, prin implicarea cărora Churchill nădăjduia să reducă influenţa Kremlinului şi să facă din Yugoslavia, cu timpul, un cap de pod al stratagemelor occidentale în Balcani.

Reticenţa lui Tito faţă de reciclarea politică a emigranţilor yugoslavi trăitori la Londra şi decizia sa de a face din Yugoslavia un stat socialist se dovedesc a fi foarte pe placul Moscovei, dar stârnesc nemulţumirea vehementă a Occidentului. Veninul suspiciunii se mută de cealaltă parte a cortinei de fier în martie 1948, când, pe fondul manierei independentiste de a cârmui Yugoslavia şi în contextul ajutorului pe care Tito îl dăduse comuniştilor greci, Kremlinul se decide să iau taurul de coarne, solicitând epistolar Partidului Comuniştilor din Yugoslavia reconsiderarea liniei naţionale independentiste şi înrolarea ţării sub umbrela roşie a Cominformului (ceea ce însemna: Stalin). Tito răspunde curajos, epurând armata şi partidul de câţiva stalinişti marcanţi. În urma acestei sfidări, acuzată vehement de către Kremlin ca un delict de insubordonare, în data de 28 iunie 1948 Partidul Comuniştilor din Yugoslavia este exclus din Cominform. Tito este anatemizat, prezentat drept un fascist sub acoperire care pactizează cu Occidentul, denunţat pentru „trădarea” lagărului socialist, Kremlinul lansând împotriva sa o campanie propagandistică punitivă de-a dreptul isterică.

Semnele iconice de stigmatizare sunt barda însângerată şi svastica îngemănată cu semnul dolarului american, care apar peste tot: în broşuri distribuite în sute de mii de exemplare, pe afişe ridicate în pieţele publice, pe fiţuici veninoase, lipite pe gazetele de perete din intreprinderi, instituţii, şcoli, garnizoane şi unităţi militare. Şedinţele populare de ură – în sens clasic, orwellian – se ţin lanţ, în absenţa oricăror referinţe verificabile: oamenii sunt învăţaţi să dispreţuiască un om şi un regim despre care, practic, nu ştiu mai nimic direct, obiectiv şi necontrafăcut, cu excepţia Banatului sârbesc, care intră într-un soi de carantină. Graniţa Dunării dintre România şi Yugoslavia dobândeşte un regim special, cu practici militare care nu se aplică în altă parte, cu atât mai mult, cu cât adversarii ideologici de „dincolo” restituie – cu mici excepţii – toţi transfugii.

Sechelele imaginare ale acestei campanii publice virulente sunt încă vii în memoria generaţiilor mai în vârstă din România, afişele uriaşe cu Tito purtând barda însângerată sau şedinţele politice de înfierare a vecinului „fascist” „iudaizat” de dincolo de Dunăre putând fi cu greu uitate. Preponderent imagistică, purtată prin intermediul afişelor stradale şi al caricaturilor de un sarcasm ucigător, declasant – textele, numeroase şi ele, sunt în general stereotipe -, campania a început prudent în partea a doua a anului 1948, a continuat în crescendo în 1949 şi a avut un vârf de sarcină în 1950, estompându-se apoi strategic şi cu intermitenţe până prin 1953, anul morţii lui Stalin, când Kremlinul declanşează o reapropiere politică treptată de Yugoslavia, parafată în final printr-o vizită făcută de Hruşciov la Belgrad, în vara anului 1955.

Aceasta e povestea urii propagandistice pe care au reînviat-o în data de 14 ianuarie 2004 masteranzii de la secţia de Jurnalistică a Facultăţii de Ştiinţe Politice din Cluj-Napoca, într-un simpozion decomplexat, dilematic, foarte viu ca prestanţă documentară şi ştiinţifică, presărat cu numeroase intervenţii de mare acurateţe politică şi istorică. S-a lucrat, în principal, pe studii de caz desprinse din presa anilor ’50 (Scânteia, România liberă Contemporanul, Urzica, Lupta de clasă, Almanahul literar, Sportul popular, Utunk, ziare regionale), dar şi pe cărţi sau broşuri pătrunse de indicibila boare ideologică a timpului, cum au fost, de pildă, Mareşalul Tito în România (1947, reportaj oficios anterior crizei), Titofasciştii, slugile imperialismului (1950: culegere de caricaturi spumoase, o recomandăm tuturor) sau Yugoslavia, and the Non-Aligned World, de Alvin Z. Rubinstein (1970: se cere citită într-un siaj exegetic puternic marcat de dihotomiile Războiului Rece, din care face parte şi Political Cohesion in a Fragile Mosaic. The Yugoslav Experience, editată în 1983 de către Leonard Cohen şi Paul Warwick). O menţionare aparte merită voluptatea insidioasă cu care masteranzii participanţi la simpozion au ornat sala şi uşile ei cu fotocopii ale unor caricaturi virulente, două dintre ele şi o poezie mobilizatoare (Titler) apărând şi pe afişul manifestării, pus la toate răspântiile culturale ale Clujului.

Protagoniştii? Moderatorul Graţian Cormoş şi-a strunit bine colegii, fixând nemilos cadranul ceasului de control pe care îl avea în faţă. A vorbit despre tehnicile de construire a unei memorii trucate, pornind de la câteva texte din Lupta de clasă. Rita Jedenek a coborât în timp înainte de campania începută în 1948, reconstituind vizita pe care Tito a făcut-o în România în perioada 17-19 decembrie 1947 (cu două săptămâni înainte de abdicarea forţată a regelui), când s-a semnat un Tratat de prietenie (efemer…), Mareşalul vorbind, la Adunarea Deputaţilor, despre obligativitatea Balcanilor de a-şi construi un destin regional propriu şi despre condiţiile acestei enclavizări participative: neamestecul (Kremlinului…) în treburile interne ale celorlalte state. (À bon entendeur, salut!) Cornel Todea a citit atât Sportul popular (nu vă miraţi: comuniştii s-au folosit de el ca de un foarte circulat instrument de propagandă), cât şi broşura Unde duce naţionalismul lui Tito, comparând informaţiile colportate aici cu documente obiective ale timpului, unele de ordin sportiv. Concluzia: ritualul urii s-a construit pe informaţii neverificabile, nepublicate în documente sau în presa oficială. Sobru, cu o bună pregătire filosofică şi istorică, Alin Rus a ales Scânteia, dar şi…Pravda, pentru a demonstra, în esenţă, două aspecte complementare. În primul rând, că între reflectarea crizei în Pravda şi aceea din ziarele oficiale din ţările-satelit exista o discrepanţă evidentă, numărul incriminărilor directe din Pravda fiind destul de redus. În al doilea: că întreaga criză, întreţinută de psihologia paranoică a liderului de la Kremlin, s-a datorat unei proaste gestionări din partea lui Stalin. Rus s-a ocupat, în trecere, şi de un mit exegetic destul de bine păstrat, potrivit căreia criza ar fi fost declanşată şi de către o delaţiune a lui Dej: memoria orală a păstrat detaliul, pentru care – cel puţin noi – nu am găsit documente.

Nicu Urs a schiţat biografia contextuală a „personajului”, pentru a inventaria textele comandate din Contemporanul. Multe semnături anodine, dar şi unele ispititoare, dacă ne gândim la cariera liberală pe care au parcurs-o ulterior. De o nomenclatură liberală ulterioară surprinzătoare s-a izbit şi Debreczeni Hajnal, care a investigat Utunk: multe nume mari printre denigratorii lui Tito, şi – mai ales – nume timişorene. Din păcate, nu am izbutit să acoperim exegetic Banatul; sârbii din zonă au fost suspicionaţi în perioada urii, regiunea fiind considerată – şi din cauza Dunării, pe unde se înota „dincolo” – un loc nesigur, motiv pentru care, de pildă, publicaţiile bucureştene nu solicită texte din partea scriitorilor bănăţeni. Dimpotrivă, Utunk o face, motiv pentru care informaţiile indirecte despre arta şi literatura yugoslavă – care altundeva „nu există” – apar cu preponderenţă în această revistă cu extensie minoritară.

Andreea Iacob a fost, din multe puncte de vedere, sufletul entuziast, altruist, al simpozionului. A pus afişe, a multiplicat caricaturi şi a răsfoit pentru colegii ei Urzica, din paginile căreia a desprins desene şi poezii incitante, dar şi articulaţiile unui imaginar violent analizat cu pasiunea detaliului insidios, deschis, pe de o parte, către retorici declasante zoomorfe, şi, pe de alta, către foarte subtila drămuire a raportului dintre lumină şi umbră (sau întuneric) în reprezentările lui Tito. Andreea Iacob a observat o recurenţă tehnică pe marginea căreia ar merita să medităm: toate caricaturile care-l reprezintă sarcastic pe Tito sunt divizate imaginar de un ax vertical care separă stânga haşurată, umbrită sau întunecoasă de dreapta luminoasă. De asemenea, toţi „acoliţii” lui Tito (Truman, autorii Planului Marshall etc.) apar grotesc în partea stângă; dimpotrivă, dreapta e întotdeauna punitivă, justiţiară. Punând totul pe harta Europei, ajungi la concluzia că stânga reprezintă Occidentul hain, insidios şi putred, pe când lumina de la Răsărit vine întotdeauna din dreapta. Mihai Lisei a citit fără prejudecăţi texte de George Munteanu şi Dumitru Mircea, publicate în Almanahul literar din Cluj. Proza celui de-al doilea, Drumul năpârcii, stârneşte delicii, dar e şi un bun instrument de inventariere a stereotipurilor reprezentaţionale „obligatorii”. De altfel, textele literaţilor despre Tito reprezintă un capitol aparte, prin efortul imaginativ grotesc care le zămisleşte: Mihai Lisei a oferit o singură mostră, care poate sta însă la baza unei antologii bizare. Claudia Romitan a recenzat cartea deja citată a lui Alvin Z. Rubinstein (Yugoslavia, and the Non-Aligned World, 1970) insistâd pe tehnica diplomatică foarte suplă prin intermediul căreia Yugoslavia a reuşit să-şi impună influenţa geopolitică în epocă, în ciuda suspiciunii politicoase a Vestului şi a urii dezlănţuite a Estului: în momentul proclamării conceptului de „nealiniere”, Tito dispunea de 65 de ambasade strategice amplasate peste tot în lume, atât în regiuni „obligatorii”, cât şi în zone geostrategice considerate marginale – Africa, de pildă – pe care ceilalţi le ignorau. Erdei Róbert şi Herédi Zsolt au intrat în detaliile publicaţiilor regionale, primul citind Dolgozó nép din Satu Mare, iar al doilea: Igazság din Cluj. În ambele cazuri dispunem de tehnici propagandistice reciclate, redacţiile preluând „materiale” trimise de la Centru. Interesante au fost, însă, generalizările teoretice ale lui Herédi Zsolt, care pot fi extrapolate asupra întregii campanii împotriva lui Tito: în primul rând, că articulaţiile campaniei ostile împotriva Yugoslaviei au preluat multe epitete sau sintagme miltare, cazone, „victima” fiind un mareşal. Al doilea aspect vizează marginalitatea ostentativă a materialelor de campanie, paginate în aşa fel în publicaţiile timpului, încât ele să apară – în ciuda virulenţei şi a orchestrării foarte atente – ca grupaje de rangul doi sau trei, motivul – a spus vorbitorul – fiind acela de a nu i se recunoaşte lui Tito calitatea de preopinent principal. În centrul mediatic al urii erau întotdeauna alţii – Occidentul imperialist, SUA, Truman sau generalii Planului Marshall -, Tito sosind întotdeauna ca o „anexă”, în ciuda faptului că, sub aspect cantitativ, el domina scena. În final, Rareş Beuran, răsfoind România liberă, a atras atenţia asupra stratagemei economice care a facilitat impunerea Yugoslaviei pe pieţele occidentale, unde produsele Belgradului – în general de bună calitate, cel puţin cele pregătite pentru export – erau vândute la un preţ inferior produselor similare occidentale, cu care, în unele situaţii, rivalizau sub aspect calitativ. Astfel a devenit Yugoslavia „cel mai ieftin aliat” al Statelor Unite. Nu vă grăbiţi să citiţi peiorativ această informaţie: puneţi-o în contextul strategiilor pieţii, pentru a vedea că e vorba şi de altceva aici, decât de inferioritate…

Să menţionez înainte de a încheia o dificultate legată de documentare, invocată de către toţi cei care au fost în sală. De ea s-au izbit şi masteranzii de la Litere de anul trecut, când au lucrat la „reînvierea” Festivalului Mondial al Tineretului de la Bucureşti, din 1953: din varii motive, majoritatea lor fiind justificată – formal cel puţin – prin îngustimea spaţiilor de depozitare, reconstituirea documentară scrupuloasă a perioadei 1947-1965 aproape că nu se mai poate face în bibliotecile noastre universitare. Multe colecţii de ziare sau chiar de cărţi – considerate ca fiind „depăşite” – au fost date la topit (câteodată pentru a face loc documentelor ceauşiste). Broşurile propagandistice, care se distribuiau gratis, cu zecile de mii, la data publicării, prin anii ’50, sunt azi intruvabile (ca şi documentaţia legionară anterioară, de pildă). Lipsesc colecţiile complete ale Monitorului Oficial, pe baza cărora am putea reconstitui infrastructura legislativă a multor orori din anii de vârf ai comunismului. Lipsesc volumele purpurii ale multor scriitori de notorietate, reciclaţi mai târziu şi deveniţi respectabili. Lipseşte iconografia anilor ’50, diseminată şi ea în tiraje de zeci de mii de exemplare. Lipseşte – în final – voinţa de a rearticula documentar întreaga perioadă, pe CD-uri, luând dintr-o parte ceea ce lipseşte în cealaltă. Rezultatul e o memorie colectivă viciată, cariată, vegheată rigid de vigilenţa celor odinioară implicaţi.

Ioana Hanchevici

Scriitori în slujba Festivalului

Amploarea pe care o ia Festivalul Tineretului animează scriitorii emeriţi ai popoarelor participante într-o militare ferventă pentru pace, libertate şi egalitate. Artiştii se vor întrece care mai de care în slăvi şi osanale ridicate prin măiestria condeiului, miza fiind aceea a premiilor decernate spre sfârşitul Festivalului. Veniţi din toate colţurile lumii, aducând cu ei un bogat tezaur cultural, ei vor avea ocazia să şi-l îmbogăţească prin abordarea unor teme şi motive inedite. Schimburile interculturale din perioada festivalului se arată a fi benefice în promulgarea unei noi culturi, cultura de masă. Tinerii scriitori participanţi sunt lipsiti de nelinişti existenţiale: voioşia, vivacitatea, jovialitatea care li se citeste pe chipuri îi inspiră peste tot, găsind in triada optimistă a spiritului juvenil o adevărată muză inspiratoare.

Trenul, unul dintre elementele care fac posibilă întâlnirea acestei mari mulţimi de oameni, are aspectul stihial propriu unui fulger care iese din munte şi din străfundurile pământului. Iată cum îl descrie Ştefan Iureş (Scânteia Tineretului,1953):

Trece un fulger prelung printre dealuri,

Trece prin câmp şi poieni

Taie păduri, se asvârle-ntre maluri

Nu e fulger, e tren.

Fulgerul uriaş de argint aduce şi presară în drum cântece de dragoste şi de prietenie faţă de semeni, cu un strigăt de pace care în cele din urmă se va face auzit până în  Coreea:

Pace-n Coreea va fi

Pace-n Coreea! Şi iată că fata

Săruta pe cel care-i drag,

Privindu-se-n ochi

sunt mai limpezi deodată

Şi au orizontul mai larg

(Ştefan IureŞ, Scânteia Tineretului, august 1953)

Coreea, pe motivul situaţiei precare în care se află ţara din cauza războiului, devine unul din leit-motivele creaţiilor de la Festival. Poetul Florin Mugur, căruia îi este decernat Premiul I la Concursul Literar de Masă, pledează pentru pace într-o Coree neînfricată:

Spre steag privesc soţii vitezei Coree,

Spre-al păcii stindard ce se-nalţă măreţul

În ochi, bucuria aprins le scânteie

Vestind nazuinţele-i calde de pace.

Când vin dimineţile-azi liniştite-

Acolo-n Coreea, în veci neînfrântă,

Pe ţărână e sângele încă fierbinte,

Şi oraşele sângerează încă, nu cântă.

Poetul cehoslovac Vojtech Mihalik, delegat la Congresul şi la Festivalul Mondial al Tineretului, folosindu-se de aceleaşi tertipuri literare ca şi “fraţii săi de breaslă”, reliefează bucuria din “inimile de vultur” ale coreenilor.

Către congresul nostru, Congresul fericirii

Se aţintea privirea de foc a omenirii.

Scăldau întreaga sală lumini de reflectoare,

Cum câmpu-şi scaldă grâul în aurul din soare.

Când delegatul Chinei rosti de la tribună:

– Prieteni, armistiţiu in Coreea!

Râs, lacrimi,

Sărutări,

Şi glasuri în cor

O, coreeni, o, vulturi dragi de munte,

Eroi ce au căzut în lupte crunte

Trăiesc in voi mai vii de zeci de ori

(Poezia Armistiţiu în Coreea a fost tradusă de acelaşi Florin Mugur şi publicată în Scânteia Tineretului, 1 August, 1953.)

Tot Florin Mugur, poliglot redutabil, mai ales în direcţie orientală, traduce şi poezia Vizită la orezărie, a talentatului poet vietnamez Tran-Hun-Thung (Scânteia Tineretului, 6 August 1953), prin care autorul elogiază, cu un puternic spirit patriotic, contraofensiva militară pe care o face posibilă coacerea orezului:

Câteva cuvinte mi-ai trimis

Îndelung scrisoarea am privit-o,

Contraofensiva o să vină

Şi orezul meu acum e copt.

Dacă poeziile citate până acum au un caracter de odă, cele scrise de Eugen Frunză, ocupantul locului al II-lea la Concursul de Creaţie în Cinstea Festivalului, ne trimit cu gândul la o baladă. Patriotismul, dragostea pentru ram şi frunză se împletesc aici cu blestemul aruncat asupra celui care nu-şi apleacă “obrazul/ Inima şi gândul” la chemarea naturii, „fir cu fir covorul/ ierbii sărutându-l” (Flacăra,1953). Deşi poetul se disculpă,  precizând că el nu a devenit victima unui patetism ecologic ieftin, el nu face altceva decât să-l întărească:

Şi nu-mi plec genunchii-n

Stearpa adorare

Miorlăind în versuri

Rugi tânguitoare

Dar mi-e dragă frunza

Ramul, firul ierbii

Şi poteca unde

Calcă-n taină cerbii

Poetul german Erich Weinert salută tineretul chinuit din jumătatea umbroasă, neeliberată a lumii, un tineret neînfricat, care a suferit mult, care luptă împotriva înrobirii popoarelor, care are toate atributele eroului. Producţia crescândă de eroi a timpului este amintită, de fapt, şi de poetul brazilian  Claudio Silva (Flacăra,1953).

Lupta împotriva rasismului face parte în mod activ din sloganul tinerilor scriitori paricipanţi la Festival. Leon Landsberg, tradus în româneşte de Al. Philippide, vorbeşte despre prietenul său negru cu suflet alb şi despre un transfer planetar al fericirilor, necazurilor şi durerilor prin intermediul unei hore care-i va purta laolaltă pe toţi, mână-n mână; o horă cu un efect de “chain reaction”, care-i va face pe oameni să înţeleagă că lumea este a noastra, a tuturora, nu a politicienilor:

Negrule cu suflet alb

Vreau să-mi ascund faţa

În ciutura necazurilor tale,

În panerul bucuriilor tale,

Căci deopotrivă amândoi ne împărţim soarele

Pe faţa pământului.

Frate de necazuri şi dureri,

Să ne dăm mâna

Şi să răspândim soarele

În inima întregii omeniri

Lumea e a noastră, a tuturora

Naşterile care au loc în perioada festivalului nu sunt pierdute din vedere de scriitori. Copiii ce vin pe lume sunt aducători ai păcii. Interesantă de urmărit este metamorfoza biologică şi metaforică a acestor drăgălaşi pui de om, care devin peste noapte, instantaneu, şoimi:

Nani, nani puiul mamii

Fie-ţi somnul dulce, lin

Dormi în pace, nu te teme

Şoimul, şoimuleţul meu

Nani, nani nu te teme,

Noi te-om ocroti mereu

(Aurel Covaci, Flacăra,1953)

Vasile Iosif întruchipează pruncul păcii ca pe un nou-născut dolofan, pe care întregul Bucureşti internaţional vine să-l vadă:

Din miezul nopţii doar bătuse ora

Un ornic vechi, din umbră, de castan.

Gemu lehuza. S-o aline, sora

Râzând, i-a pus la piept un dolofan.

(România liberă ,1953)

O strânsă legătură ne apare ca fiind aceea dintre poeţi şi muzicieni. Tematica lucrărilor muzicale se rezumă la ideea unităţii mondiale în lupta pentru pace. Compozitorul I. Chirescu scrie pe versurile Mariei Banuş:

Sub al păcii stindard

Inimi tinere ard

Şi un singur cânt

Cheamă: ’nainte

Tot înainte!

(Scânteia Tineretului, 1953)

Un alt duet care promovează generos ideea luptei pentru libertate este alcătuit de Matei SOcor şi Eugen Frunză:

Înainte, tinereţe,

Mândră eşti, de neînfrânt

Cei ce vor război să piară.

Noi vrem pace pe pământ.

Desi caracteristica principală a Festivalului este una a tonului laudativ, nu se face rabat de la observaţii si apostrofări critice pe marginea creaţiilor care nu s-au ridicat la un nivel superior: ”s-au scris lucrări care din pricina nefolosirii folclorului nu au de loc culoare naţională; la fel de dăunătore a fost greşeala acelor compozitori care au folosit în cântul lor melodii populare, dar nu le-au prelucrat în mod creator” (Bielinski, citat în Scânteia Tineretului, August,1953). Critica constructivă funcţionează şi pe marginea romanelor istorice, atrăgându-se atenţia scriitorilor care uită că ”noi cerem trecutului să ne explice prezentul şi să ne dea idee despre viitor şi nu să fie umplut de prea multe metafore şi idealisme.”