Monica Gheţ
Sub semnul lui Creon
(cenzura între spatiul public si spatiul privat din România)
Abstract: Monica Gheţ appeals to a comparison between the ancient myth of Antigone, her particular conflict with Creon, and the rules of censorship in communist Romania, in order to distinguish the basic confrontation in totalitarian societies between privacy and public life. Similar to Antigone’s ordeal, culture and literature, taken as expressions of openminded and freewilled attitudes of humans, always facing destiny, if not gods as it so often occured, are, nevertheless, opposed to interests of power, a symbol of which becomes Creon.
George Steiner ne spune ca piesa lui Sofocle, Antigona: “se roteste în jurul violentei necesare pe care schimbarea socio-politica o impune interioritatii tacute a fiintei”[1] Daca asa stau lucrurile, orice noua reglementare introdusa prin instalarea unei puteri produce o suprapunere “a existentei private cu istoria”[2], o “dialectica a intimitatii si a angajamentului”, a “domesticului si a vietii publice”[3].
Daca “viata publica” este o realitate de neocolit pentru orice individ al speciei zoon politikon, confirmîndu-i dimensiunea umana, aidoma stau lucrurile si cu latura mai tainica, mai adînca si mai greu lecturabila în imanenta, aceea dezvoltata în ramificatiile vietii private – mergînd de la genealogie (ca bio-sociologie) pîna la caile initiatice ale “Bildungsroman”-ului existentei emotional-intelectualo-spirituale. Se poate deduce de aici ca dezvoltarea armonioasa a personalitatii se împlineste în conditiile de echilibru dintre exitenta publica si cea privata. Prea adeseori deja, experienta istoriei ori demonstratiile bazate pe statistica (în psihologia experimentala, bunaoara) au dovedit traumaticele consecinte ale excesivei înclinari a “balantei” înspre domeniul public (datoria cu orice pret – vezi nazismul, dar si comunismul, nu mai putin cruzimea legilor pietei – sau credinta oarba într-o cauza, finalmente “procusteana”) ori la fel de nefastele urmari ale fixatiei de ne-(auto)controlate asupra perceptiilor si trairilor subiectivitatii emotionale. Alteori, siguranta comunitatii/ statului e periclitata de “drepturilor omului” în calitatea elementara a acestuia de individ liber sa-si urmeze constiinta ori credinta. Acest echilibru instabil dintre interesele colectivitatii si necesitatile individualitatii a întretinut dintotdeauna tensiunea din care a luat forma tragedia greaca[4] si unde în special Antigona lui Sofocle (de la care pleaca întregul “motiv” al “Antigonelor” tratat începînd cu Eschil /înaintea lui Sofocle/, Racine, Alfieri, Holderlin, Hegel, etc pîna la Anouilh si Cocteau) ne pare ilustrativa pentru ruptura dintre putere/colectivitatea organica si solitudinea agresata a individului în abordarea unor aspecte ale totalitarismului reflectat în cultura/ literatura româna postbelica (1945-1971)
Aidoma înfruntarii dintre Antigona si Creon care produce un vid moral prin suprapunerea legii divine cu legea umana ori a Cetatii, cînd “legea Cetatii” violeaza “dreptul” uman al dialogului cu “Divinitatea” (respectarea mortilor) – în cazul nostru, vom citi dreptul la memorie – conflictul devine insolvabil. Iubirea fraterna si datoria ce-i rezulta, înhumarea mortului nu tolereaza regula comunitatii, privilegiata în tragedia greaca de Creon. în piesa, Antogona va muri constienta ca trebuie “sa le fie mai mult de folos mortilor” decît celor temporar vii. Antigona dispretuieste “supravietuirea” în numele calitatii vietii. Iar daca viata nu-si poate împlini legile firesti, ea alege moartea.
Transformarea tragediei finalizata de tensiunea dintre doua legitimitati în simbol politic a fost comentata de Alfred Döblin si Charles Maurras[5]. Ei au identificat aici resortul dilemelor specifice culturii/ civilizatiei europene: constiinta intelectuala/ individuala versus constiinta politica specifica organizarii/ reorganizarii colectivitatilor. Acelasi traseu a fost parcurs în timpul Revolutiei Franceze, dar si pe vremea Revolutiei bolsevice ori a instalarii puterii sovietice. I-au constatat cu amaraciune efectele Panait Istrati sau Artur Koestler, amîndoi aflîndu-se initial în interiorul acceptiunii legitimitatii regulilor statului(sovietic). Dar chiar si în aceste conditii, conform analizei lui Charles Maurras, Creon este cel vinovat fiindca “împotriva lui se afla zeii Religiei si legile fundamentale ale polis-ului”. Astfel Sofocle ar vrea sa redea în mod exemplar “pedepsirea tiranului care a încercat sa se elibereze de legile divine si umane.” (cf. Maurras)
Sub semnul acestei re-lecturi a Antigonei, ne întrebam ce se petrece cînd o întreaga populatie socoteste puterea ilegitima, ea actionînd in corpore asemeni unei individualitati ultragiate. Cum tensiunea nu poate fi estompata printr-un dialog ”democratic” în statele totalitare, ceea ce e si cazul României dupa 1945, ea se “dezamorseaza” prin eradicarea temeiurilor conflictuale: stergerea memoriei, adica a identitatii culturale. Procedeele sunt multiple mergînd de la încurajarea delatiunii în micro-grupuri comunitare (familie, cercul de prieteni, la serviciu – operatiune facilitata de varii santaje) pîna la schimbarea comportamentului public dar si a celui privat pe calea terorizarii populatiei (arestari nocturne). Dar, metoda cea mai eficienta în schimbarea mentalului colectiv, avea sa se dovedeasca interdictia surselor de reper, sau sustinutul control asupra lor. Este vorba în speta de Biserica si de accesul la carte, prin cea din urma întelegînd deopotriva obiectul colportor al ideilor (indezirabile) scrise, cît si rescrierea/ rastalmacirea continutului subiectelor invatamîntului (scolar si universitar), amplificata de continutul agresiv propagandistic al noilor si unicelor periodice accesibile. Cu alte cuvinte, se încearca asigurarea tuturor ca “Antigona” nici n-a existat!
Cenzurarea corectei informatii în scopul mentinerii puterii totalitare (pozitia “Creon”) pe calea schimbarii mentalitatii populatiei (operatie într-o considerabila proportie reusita) a focalizat atentia cîtorva exegeti: Adrian Marino, Paul Caravia, Bogdan Ficeac, Istvan Kiraly, Lidia Vianu, printre altii. Datele oferite de fiecare dintre acestia sunt azi lesne verificabile în biblioteci. [6]
Desigur, Bogdan Ficeac are dreptate cînd, referindu-se la cazul României scrie ca pentru ideologii sistemului totalitar comunist cunoasterea (“cunoasterea înseamna putere”) era socotita cel mai redutabil dusman al intentiilor lor de dominatie, si ca au “încercat s-o perverteasca”, asadar sa interzica în acest scop publicatiile anterioare, “Cartea trecutului devenind, astfel, inaccesibila. Exemplele sunt coplesitoare numeric. De pilda numai în 1949 lista publicatiilor interzise luase amploarea unei brosuri de 70 de pagini, continînd peste 2000 de autori (zeci de mii de carti interzise)[7].
In cele peste 600 de pagini, lucrarea coordonata de Paul Caravia cuprinde un numar greu de contabilizat al autorilor si scrierilor “nedifuzabili/le” între 1945-1989. Adrian Marino sustine ca prima lista a indezirabililor s-a alcatuit înca în 1945, iar lista din 1946 avea 150 de pagini cu 2000 de titluri (nu autori), iar pîna la 1948 lista a crescut la peste 8000 de titluri. Adrian Marino sesizeaza totodata schimbarea clasificarilor operate în “fondul” de carte: de la uzuale, documentare si speciale în 1960, se ajunge la “fonduri” de circulatie curenta si speciala în 1967. La care se adauga permanente variabile în functie de “linia” ideologica a P.C.R. Astfel sunt perioade cînd pîna si “periodicele partidului, începînd cu Scânteia, nu mai sunt accesibile”.[8]
Sa vedem ce tip de “indicatii generale” stau la baza acestui exil al cartii în zona “secretului” – asupra naturii caruia vom reveni. Paul Caravia enumera pentru perioada 1946-1948 sapte instructiuni generale cu toate subpunctele lor. Le însir în virtutea ideii, nu si a formei de exprimare:
Se scot editii mentinute în brosura (1948). Cînd lipsesc datele bibliografice îndepartarea lucrarii se face pe baza numelui autorului si a titlului volumului. (Pe ce criterii ne întrebam?)
Sunt interzise editii clasice pentru spiritul fascist în care s-a facut editarea.
Toate manualele scolare anterioare anului 1947 “sunt din capul locului interzise”.
“Orice harti care înglobeaza între granitele Republicii Populare Române teritorii ce nu-i apartin sunt interzise (…) La fel se va proceda cu stema regala sau cu orice alte însemne ale fostei dinastii.”
Sunt interzise toate calendarele, almanahurile populareetc., de orice fel din perioada 1938/ 1944.
Orice lucrari ale unui numar de 28 autori români (nu-i mai mentionez) si 27 de autori straini.
“Prezenta brosura ramâne unic îndreptar pentru identificarea si îndepartarea publicatiilor fasciste. Ea va fi continuata sub forma unor brosuri suplimentare notate 1,2,3 etc..”
Paul Caravia discuta si procedurile prevazute în “îndreptarul” mentionat, în functie de alte “orientari” si “directive”. Bunaoara, în deceniul opt, salariatii bibliotecilor erau obligati sa semneze Decretele 408/ 1985 si 6274/ 1986 unde luau la cunostinta dispozitiile privind “secretul de stat” sau “secretul de serviciu”. în iulie 1988 s-a primit o lista de 152 de autori “a caror opere sunt eliminate din circuitul lecturii publice, în baza unor acte normative din august 1971, decembrie 1974, mai 1982, august 1983, octombrie 1986, iunie 1987.”[9] Urmarea acestora este eliminarea întregii opere a unor scriitori: Barutiu Arghezi, Nicolae Balota, Bodor Pal, Boranescu Lahovary, Ion Caraion, Matei Calinescu, Paul Goma, s.a.m.d.
Totodata, fondul “S” era gestionat de persoane special verificate de catre serviciul de cadre si de securitate (la BCU Cluj, supravecherea revenea “Colectivului 5”). In 1987 fondul “S” continea “26 549 unitati carte si 16 000 unitati periodice” aflate în curs de revizuire. Rezulta ca la fiecare adiere a unei posibile schimbari de optica în cultura, stiinta, publicistica, se adaugau în replica interdictiile consultarii lucrarilor. Inutil sa mai spun ca toti, absolut toti autorii din exil ori care se exilasera pe parcurs erau inaccesibili cititorilor. E interesant sa amintim aici un referat al cercetatoarei Tatiana Podvailova, de la Arhivele din Moscova (referat sustinut la al VII-lea Simpozion al Memorialului Sighet, 1999 si publicat în Analele Sighet 7/1999 cu titlul: Problemele controlului asupra informatiilor în contextul politicii represive a Kremlinului si a partidelor comuniste din tarile Europei de Est, 1949-1953 (pe baza documentelor din arhivele ruse)”, pp. 418-425. Citim acolo: “Tocmai organele securitatii statului împreuna cu conducerea superioara de partid (C.C. al P.C.U.S) considera ca activitatea organelor securitatii statului a constituit unul dintre cele mai importante mijloace de control a vietii sociale din tarile acestei zone si de alcatuire a blocadei informatiilor si cu comitetele lor locale au realizat controlul informatiilor, destinate strainatatii sau sosite de peste granita tineau în mîinile lor cenzura, efectuau controlul corespondentei populatiei cu strainii, a contactelor cu acestias bruiau emisiunile de radio din Europa de Vest si organizau propriile contraemisiunis efectuau periodic “curatirea” bibliotecilor de “literatura dusmanoasa” (p. 423).
In ansamblu erau vizate tematicile enumarate mai sus, care se îmbogateau în Transilvania cu repudierea “referirilor maghiare în legatura cu Transilvania” dar la fel de bine a oricaror referiri la istoria interbelica, cea a Basarabiei, ca si a istoriei bisericii, cu deosebire a bisericii greco-catolice.
“Curatirea” necesara “corectitudinii politice” de atunci si din spatiul geografic indicat, depasea, desigur, hotarele bibliotecilor. Paul Caravia mai precizeaza ca în 1980, 50 de muzee importante din tara au “elaborat norme speciale privind continutul ideologic, modul de popularizare, cadrele, publicatiile si cercetarile efectuate.” Aceleasi indicatii se adresau si lumii spectacolului, expozitiilor temporare de arta plastica, etc.
In lucrarea elaborata împreuna cu istoricii Ionut Costea si Doru Radosav, Istvan Kiraly V. se întreaba, în esenta, daca ceva despre care se tace programatic mai exista. El analizeaza conceptul de “secret”, legîndu-l direct de “paranoia” socialismului real si-l aprofundeaza într-un volum original prin abordare si densitate a ideilor.[10] Simplificînd, în scopul prezentului articol, pozitiile avansate (în prima lucrare) de catre profesorul de filofosie cu o notabila experienta în biblioteconomie, conturez trei nuclee ale discursului sau: 1.-secretul e greu depistabil, identificabil, deoarece legislatia în domeniu, mult prea “stufoasa” si la urma, contradictorie, nu permite o circumscriere rationala a termenului în functie de modul aplicarii sale. 2.- legea “secretului” – o secreto-manie deschide “cutia Pandorei” prin posibilitatea nelimitata a invaziei “secretului” în cel mai tern cotidian. Astfel “orice organizatie socialista de stat” îsi putea însusi “categoria secretului”, dezvoltata din cele mai nebanuite situatii…(cf. pp. 32-33) Dar, în special, “în secret, orice interdictie secreta ori publica poate fi încalcata!” (p. 33) 3.-prin intermediul “secretului” fondurilor “S” a “instrumentalizat politic institutia bibliotecii, într-o maniera fara precedent – nici chiar în totalitarismul fascist ori nazist unde gestul curent / epurarea se consuma “prin arderea publica a cartilor” (p. 53) Cu alte cuvinte Istvan Kiraly ne trimite aici la “sfera publica” a secretului, fiindca, asa cum s-a aratat, secretul nu dispare prin multiplicare si varietate, ci se insinueaza, de fapt, se instaleaza confortabil, chiar suveran, pe întreaga suprafata a spatiului public. Prin urmare, nu mai avem un spatiu public în acceptiunea clasica de Agora, ci o cazarma bine pazita, cu “praful de pusca” (informatia) îndaratul lacatelor, tentatie numai buna pentru orice “piroman” (frustratii cuonasterii). In acest spatiu public, “Antigona” cu problematica ei individuala a disparut, caci vorba si fapta ei nu au cum sa i se opuna lui Creon, de vreme ce aparitia ei (cartea, drept suport al cunoasterii reale) e imposibila. întrebarea ramîne daca ea mai exista – date fiind conditiile enumerate.
{n acelasi timp, are loc o stranie mutatie de sens în strategema cunoasterii, care dupa cum prea bine se stie, vizeaza caracterul formativ al informatiei, adica e validata abia de vieta. Sa-l citam, deci pe autorul în discutie: “Razboiul cartilor este consecinta unei ofensive plasate în cassus belli si circumscrisa luptei de clasa, (…) si care va articula întreaga ideologie comunista (…)” (p. 73) Vom retine, însa, ca: “Indiferent de sfera în care se naste, privata ori publica – secretul le patrunde potrivit structurii sale categoriale. El repersonalizeaza persoanele si viata lor privata si restructureaza sfera publica în acord cu abstractiunea opozitiei sale generice fata de ea. A clasifica secretele în functie de sfera în care se nasc si se instituie, înseamna a se lasa înselat de aparenta opozitiei traditionale dintre privat si public.” (p. 22)
Se obtine astfel o de-vitalizare a raportului nostru cu viitorul, o incapacitate de a-l imagina si modela, pentru ca secretul introduce preferential situarea în fascinatia trecutului. “Cu cât ne trimite însa secretul mai insistent în trecut, cu atât ne aflam mai dezarmati si mai îndecisi fata de viitor si fata de prezentul pe care acest viitor ni l-ar deschide” (pp. 17-18) Putem zice ca avem a face aici cu o conspiratie a secretului instalat în scopuri anti-conspirationale atitudine mai veche a partidului comunist din vremea “ilegalismului”. Numai ca, pe timp de normalitate, se va constata ca “regele e gol” – blocada împotriva cartilor trecutului, evidentiind un gol de percepere si reactie în sfera provocarilor prezentului si ale viitorului.
Iata, asadar, ca metodele cenzurii si secretului au “necrozat”, în cele din urma, aparate vitale ale organismului social, si au malformat mentalul individual. “Antigona” fusese demult ucisa, memoria gestului ei anulata, doar spectrul ei, devenit impersonal (“lupta de clasa” spre exemplu, sau dusmanii din afara ori dinauntru), se cerea invocat în beneficiul “spalarii creierului”. întemnitat în “monologul” sau, “Creon” nici nu si-a dat seama, cînd de atîta izolare si învechire, “cazarma” a luat, totusi, foc. Se impunea, de dragul vietii, reconfigurarea distinctiei dintre spatiul public si spatiul privat.
[2] cf. Op. cit., p.12
[3] vezi Op. cit., p.12
[4] cf. Op. cit., p. 303
[5] Romanul lui Doblin: November 1918, scris intre 1937-1943; pamfletul lui Ch. Maurras: Antigone vierge–mere de l’ordre
[6] Adrian Marino, Cenzura in Rom]nia. Schita istorica introductiva, Editura Aius, Craiova, 2000/ Gandirea interzisa. Scrieri cenzurate. Romania 1945-1989, coordonator stiintific Paul Caravia, prof Univ Asociat, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2000/ Istvan Kiraly V., Fenomenologia existentiala a secretului, Editura Paralela 45, Pite;ti, 2001/ Ionut Costea, Istvan Kiraly V., Doru Radosav: Fond Secret. Fond Special, Editura Dacia, 1995/ Lidia Vianu: Censorship in Romania, Central University Press, Budapest, 1998.
[7] Bogdan Ficeac, Op. cit., p. 38.
[8] Adrian Marino, Op. cit., p. 68.
[9] Paul Caravia, Op. cit., p. 27-29.
[10] Istvan Kiraly, Fenomenologia existentiala a secretului, Editura Paralela 45, pp. 90-113