Andreea Gavrilă

 

 

Zborul şi saltul în abis

 

 

Şamanismul nu a devenit subiect de studiu academic decât în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Înainte de aceasta, ceea ce se ştia despre el se limita la rela­tările parţiale şi tendenţioase ale călătorilor şi misionarilor care vehiculau propriul lor sistem de gândire. Dar, mai ales, se făcea simţită lipsa unor studii experimentale.

De necesitatea de a umple acest gol a profitat Carlos Castaneda care, fiind în vara anului 1960 student în antropologie la Uni­ver­sitatea din Los Angeles şi aflându-se în cercetare de teren în partea de sud-vest a Statelor  Unite, făcea cunoştinţă cu un vrăji­tor yaqui, un şaman pe nume Juan Matus. Timp de aproape 15 ani Juan îl va iniţia pe Castaneda în tainele ”vrăjitoriei”, ale unor noi dimensiuni cosmice şi antropologice, ale unei ”realităţi separate”, accesibilă doar ini­ţia­ţilor. Experienţele stranii şi revelatorii pe care Castaneda le trăieşte sunt prezentate în unsprezece cărţi ce au declanşat polemici în ceea ce priveşte veridicitatea conţinutului lor.

În ce măsură relatările lui Castaneda reprezintă materialul unor inspirate romane, a unor compilaţii de noţiuni şi categorii preluate de peste tot sau derivă dintr-o experienţă autentică, nu numai că nu ne este în putere să validăm, dar, în plus, este irelevant pentru obiectul lucrării noastre. Şarlatanii sau manuale ”cu litere sfinte” (Castaneda este considerat unul din înteme­ietorii mişcării “New Age”), cărţile sale apar ca datorate unei convergenţe de descrieri ce se referă la o aceeaşi realitate paranormală accesibilă tuturor. Trăirile narate de Carlos par să aparţină antropologiei, fondului nos­tru colectiv, vizând posibilităţi spirituale latente în orice om şi actualizabile prin practici diferite, de la asceză la tehnicile yoga, de la rugăciunea în inimă la ingerarea de droguri.

Ceea ce creează impresia de veridicitate în cărţile lui Castaneda este faptul că acesta porneşte în iniţiere cu o mentalitate tipic occidentală – sceptică, pozitivistă şi raţiona­listă, opacă la fenomenele inefabile ale spiritului. În lucrarea Puterile spiritului, Adela şi Anir Margus constatau că încăpăţâ­narea lui Carlos (manifestată în menţinerea intactă a viziunii occidentale asupra lumii) este principalul obstacol pe care don Juan îl are de surmontat. Învăţăturile acestuia sunt de o altă factură decât teoretică, deoarece ele se bazează pe o receptare la nivel cognitiv de ordin empatetic nonverbal, deci (aparent) iraţional. „El îi arată şi îl pune pe ucenicul său să îndeplinească anumite gesturi şi ritualuri complicate, care se adresează direct corpului şi inconştientului său,  pe dedesubtul înţelegerii înguste de sine. În stări de conştiinţă sporită, Carlos învaţă cum să primească acces şi apoi să opereze cu puterea din interiorul său, cum să aprindă focul dinăuntru. Trupul biospi­ritual al ucenicului este perfect apt să participe la lumea şamanică, singura şi marea piedică fiind refuzul conştiinţei sale de a înţelege şi accepta ceea ce i se întâmplă” (Margus, 1996, 127).

Elementele prin care don Juan se legitimează ca şaman sunt numeroase, iar învăţăturile lui consti­tuie toate puncte de plecare în studierea unui sistem mistic original. Ne vom opri însă asupra unui singur aspect, şi anume zborul şi saltul în abis.

Citându-l pe A. M. Hocart, Mircea Elia­de corelează „zborul magic” cu atributele divine ale  regilor-zei din Asia sud-orientală şi Oceania:  asemeni zeilor, „ei zburau prin aer”. Regalitatea se conjugă, conform aces­tei ideologii, cu zborul şi înălţarea la Cer, scenariu  conservat timp de milenii.

Exemplele în acest sens sunt nenumă­rate: „zborul magic” era în China o obsesie care explică mulţimea legendelor referitoare la trăsuri sau la alte aparate zburătoare. Taoiştii şi alchimiştii aveau puterea de a se ridica în aer. Prezenţa penelor de păsări, simboluri  frecvente ale „zborului şamanic”, este amplu atestată în cea mai veche icono­grafie chineză.

„Se cuvine să distingem două mari cate­gorii de fapte: 1. grupul de mituri şi legende privind aventurile aeriene ale Strămoşilor mitici, acele Märchen de tip Magische Flucht şi, în general, toate legendele refe­ritoare la oamenii-păsări (sau purtând pene de păsări); 2. grupul de rituri şi credinţe implicând experienţa concretă a ”zborului” sau a ascensiunii celeste” (Eliade, 1998, 108-109).

Caracterul extatic al ascensiunii nu poate fi pus la îndoială. După cum afirmă Mircea Eliade, teh­nicile extazului fac parte din fenomenul general cunoscut sub numele de şamanism. ”Zborul” semnifică plastic capa­ci­tatea anumitor indivizi privilegiaţi de a-şi abandona corpul şi de a călători ”în spirit” în cele trei regiuni cosmice. Se întreprinde ”zborul”, adică se provoacă extazul (care nu implică obligatoriu transa) fie pentru a însoţi sufletul animalului sacrificat până la cel mai înalt Cer şi a-l prezenta drept ofrandă Zeului celest, fie pentru a căuta sufletul bolnavului care se  bănuieşte a fi fost rătăcit sau furat de demoni – şi în acest caz călătoria se poate efectua tot atât de bine pe orizontală, în regiuni îndepărtate, sau pe verticală, în Infern –, fie, în sfârşit, pentru a călăuzi sufletul celui mort spre ultima lui locuinţă.

Motivul ”zborului”  şi al ascensiunii ce­les­te este atestat la toate nivelurile culturilor arhaice, atât în ritualurile şi mitologiile şa­ma­nilor şi ale extaticilor, cât şi în mito­logiile şi folclorul altor membri ai societăţii, care nu pretind să se singuralizeze prin intensitatea experienţei religioase. Astfel spus, ascensiunea şi ”zborul” fac parte dintr-o experienţă comună întregii umanităţi primitive. Istoria ulterioară a simbolismului ascensiunii arată că această experienţă constituie o dimensiune profundă a  spiri­tua­lităţii omeneşti. Trebuie amintită impor­tanţa pe care au căpătat-o simbolurile sufletului-pasăre, ale „aripilor sufletului”, etc şi, de asemenea, importanţa imaginilor care exprimă viaţa spirituală ca pe o „elevaţie”, experienţa mistică adevărată ca pe o ascensiune.

„Probabil că tema mitico-rituală „pasă­re-suflet-zbor extatic” era deja constituită în epoca paleolitică; se pot interpreta în acest sens anumite desene din Altamira (omul cu mască de pasăre) şi celebrul relief de la Lascaux (omul cu cap de pasăre), în care Horst Kirchner a văzut reprezentarea unei transe şamanice. Cât despre concepţiile mi­tice ale sufletului-pasăre şi ale păsării psihopompe, ele au fost suficient studiate. Un întreg ansamblu de simboluri şi semnifi­caţii, având ca subiect viaţa spirituală şi mai ales puterea inteligenţei este solidar cu imaginile „zborului” şi ale „aripilor”. „Zbo­rul” semnifică inteligenţa înţelegerii lucru­rilor secrete şi a adevărurilor metafizice” (Eliade, 1998, 114).

La nivelul purei cunoaşteri metafizice, „zborul” sau „ascensiunea” sunt clişee tradi­ţionale, utilizate nu doar pentru a exprima o translocaţie fizică, ci un fel de simulta­neitate spaţială, obţinută prin inteligenţă.         

După cum vom vedea, sistemul mistic prezentat de Carlos Castaneda nu se legiti­mează de la simbolismul tradiţional al şamanismului. Astfel, „zborul”, aşa cum  îl descrie  Carlos Castaneda, este posibil dato­ri­tă consistenţei particulare  a lumii, pe care numai un şaman o poate simţi. Prima descriere în acest sens apare în volumul al treilea, Călătorie la Ixtlan. Universul are o strucutură filiformă, fiind „ţesut” din fibre de energie, acestea constituind una din sursele puterilor şamanice care permit reali­zarea unor fapte care, din punct de vedere raţional, frizează absurdul.

Stăpânirea propriilor puteri, după cum explică don Juan, este modalitatea prin care  Carlos poate să treacă podul peste abis, ba mai mult, să îi conştientizeze existenţa. Demonstraţia este efectuată de don Genaro, cel care ulterior va deveni binefăcătorul lui Carlos, ocupându-se de partea sa dreaptă. Don Genaro va traversa o cascadă, servin­du-se ca puncte de sprijin de nişte vârfuri de stânci minuscule, performanţă ce sfidează legile fizicii. Experienţa, pe care Carlos o percepe mai degrabă ca pe un soi de levi­taţie, este, la modul empiric, o dovadă a uti­li­zării fibrelor de energie a corpului astral.  

Corpul uman este la rândul său un ou luminos, o reţea de fibre energetice intersec­tate şi care au nişte protuberanţe digiforme la nivel ombilical. Acest punct  median este cifrul de accedere „dincolo”, conţinând ca­lea către adevărata cunoaştere umană: este locul geometric al tuturor posibilităţilor. De aceea, activarea lui se concretizează într-un bine definit ritual al iniţierii. Atunci când echilibrul se rupe şi coerenţa vitală a oului este periclitată, omul este ameninţat cu extincţia.

Arta şamanului constă în controlarea dinamicii fibrelor energetice. Legile biologice se relativi­zea­ză, vrăjitorul putân­du-şi amâna indefinit moartea, prin  menţi­nerea centrului ombilical închis. De aseme­nea, energia acestuia poate fi direcţi­onată tentacular. La oamenii obişnuiţi tentaculele au un aspect embrionar, la şamani, în schimb, ele devin nişte splendide instrumen­te de manipulare a lumii. Carlos însuşi va învăţa, cu ajutorul celor doi binefăcători, să zboare, folosindu-se de braţele sale de lumină pentru a aluneca pe fibrele naturii.

În volumul al şaptelea, Focul lăuntric, aceste fibre sunt numite „emanaţiile Vulturului” şi apar ca având o conştiinţă proprie: „Pentru vizionar, omul este o fiinţă luminoasă. Luminozitatea umană este for­ma­tă din acea parte a emanaţiilor Vultu­rului cuprinsă în coconul nostru ovoidal. Această porţiune specială de emanaţii  închisă într-un înveliş este ceea ce ne conferă calitate de oameni. A percepe înseamnă a armoniza emanaţiile conţinute în interiorul coconului cu cele ce se află în afara lui. […] sunt ca nişte fascicule luminoase. Un lucru cu adevărat imposibil de înţeles pentru con­ştiin­ţa normală este că aceste fascicule sunt conştiente. […] Fasciculele sunt conştiente de existenţa lor, vii şi vibrante, sunt atât de multe încât numerele îşi pierd înţelesul, fiecare conţine o eternitate în sine” (Casta­ne­da, 1999, 63).

Revelator în ceea ce priveşte modalitatea de autoconfigurare a „zborului” în sistemul mistic propovăduit de don Juan este volu­mul al patrulea, Povestiri despre putere. Carlos reuşeşte să „vadă”  nagualul („vede­rea”, „nagualul” şi „tonalul”  sunt elemente esenţiale în practica şi existenţa şamanică, însă ele nu fac obiectul lucrării de faţă) lăsându-şi „aripile percepţiei să se desfă­şoare” (Castaneda, 1995c, 272). Apelul la registrul senzorial se face în permanenţă. De altfel, aşa cum mărturiseşte don Juan, „partea cea mai dificilă în comportamentul luptătorului este să  îşi dea seama că lumea este o senzaţie” (Castaneda, 1995b, 255). Astfel, liniile de lumină/putere produse de don Juan cu ajutorul privirii îi provoacă lui Carlos „o senzaţie de stânje­neală şi de greaţă (Castaneda, 1995b, 255), în timp ce levitaţia şi saltul celor doi maeştri (don Juan şi don Genaro) sunt simţite cu toată fiinţa sau doar în zona ombilicală”  (Castaneda, 1995, 267).

Aşadar, Carlos este iniţiat într-una dintre cele mai importante tehnici şamanice („mis­terul sau secretul explicaţiei vrăjitorilor este că are de a face cu deschiderea aripilor percepţiei”), „zborul”. Dacă în exemplele consemnate de Mircea Eliade, „zborul” avea o funcţionalitate transcedentală, în cazul nostru, la acest prim nivel, el devine un exerciţiu, un instrument de stăpânire atât a propriei ponderalităţi, cât  şi a spaţiului ex­te­rior, văzut cu ajutorul „aripilor percepţiei” ca fiind o urzeală infinită de fibre ce conferă o anumită vâscozitate „vidului”, căruia ochiul normal nu îi poate atribui nimic.

Incrucişându-şi ochii (tehnică stăpânită de acum de Carlos, ce îi permite să îi vadă pe don Juan şi pe don Genaro „ca două mingi de fotbal albe şi irizate, cu fibre, fibre care aveau o lumină proprie”, Carlos va percepe plenar („cu ochii şi cu corpul”) „zborul” vrăjitorilor ca un „salt invers”, ca o „plonjare întoarsă” pe „emanaţiile Vultu­ru­lui”: „am văzut efectiv fibrele lor tremurând şi apoi au dispărut din vedere. Au fost trase de un filament lung, o urzeală care părea că a ţâşnit din vârful stâncii. Senzaţia pe care am avut-o era că o rază lungă de lumină sau o linie luminoasă se lăsase din vârful stâncii şi i-a ridicat” (Castaneda, 1995c,  265).

Corpul lui don Genaro este „pescuit” de emanaţiile fibroase ale stâncii: „don Genaro a adoptat o poziţie ciudată de dans: avea genunchii uşor îndoiţi, braţele întinse late­ral, cu degetele răsfirate. Părea gata să se învârtească; de fapt, s-a răsucit pe jumătate şi apoi a fost tras în sus. Am perceput clar că a fost înălţat de firul unei undiţe uriaşe, care i-a ridicat corpul până în vârful stâncii. Percepţia mea despre această mişcare a fost un amestec ciudat de senzaţii fizice şi vizuale. Pe jumătate am văzut şi pe jumătate am simţit cum zbura spre vârf. Exista ceva care se vedea sau se simţea ca o linie sau ca o rază de lumină aproape imperceptibilă şi acest ceva îl trăgea în sus. N-am văzut acest zbor al său aşa cum aş urmări zborul unei păsări cu ochii mei. Nu era o succesiune liniară în mişcarea lui. N-a trebuit să-mi ridic capul pentru a-l păstra în câmpul vizual. Am văzut linii atrăgându-l, apoi i-am simţit mişcarea în corp sau cu corpul, şi apoi, în clipa următoare, el se găsea chiar pe vârful stâncii, la zeci de metri”.

Contrar percepţiei prime a lui Carlos, me­ca­nica „zborului” emerge dinlăuntrul fiin­ţei lui don Genaro, este o manifestare a puteriii sale, iar impresia de ridicare forţată şi spontană de către o forţă din exterior nu este decât percepţia unui novice închistat în „tonal”: „don Genaro şi-a repetat de încă trei ori acţiunea. De fiecare dată, percepţia mea era orientată. În timpul ultimului salt în sus, am putut distinge efectiv o serie de linii care emanau din partea mediană a corpului său şi ştiam că era gata să coboare sau să urce, judecând după modul în care se mişcau liniile corpului său. Când era gata să sară în sus, liniile se înclinau în sus; când se pregătea să sară la sol, păreau invers: liniile se inclinau în afară şi în jos” (Castaneda, 1995c,  267) .

La rândul său, don Juan prezintă încă o demonstraţie de necontestat a nagualului (menită să anuleze centrul „raţiunii” în Carlos) încremenindu-şi zborul în levitaţie: „don Juan a făcut exact ce a făcut iniţial don Genaro, dar, în loc să sară în sus, se învârtea ca un gimnast. Într-un mod semiconştient, mă aşteptam să aterizeze iar pe picioare. N-a făcut-o. Corpul lui a continuat să se rotească la câţiva metri deasupra solului. La început, cercurile erau foarte repezi, dar apoi s-au încetinit, de unde eram, vedeam corpul lui don Juan atârnând, aşa cum se întâmplase şi cu don Genaro, de o lumină ca un filament. S-a rotit încet, ca să ne lase timp să-l vedem bine. Apoi a început să urce: a câştigat altitudine, până când a ajuns pe vârful stâncii. Don Juan plutea efectiv, de parcă n-ar fi avut greutate. Întoarcerile lui erau lente şi evocau imaginea unui astronaut în spaţiu, rotindu-se în stare de imponde­rabi­litate. […] arăta ca o pălărie plutind în aer, ca un zmeu care tresărea înainte şi înapoi” (Castaneda, 1995c,  268).

O dată dezvăluită, lumea nagualului poate fi luată în posesie. Carlos îşi va des­chide aripile percepţiei şi va realiza saltul în abis, în urma căruia fiinţa lui, conform teoriei şamanice, suferă o modificare esen­ţială, devenind percepţie pură şi permi­ţându-i acestuia să se mişte înainte şi înapoi între cele două realităţi ale creaţiei, tonalul şi nagualul (Castaneda, 1980, 7).

Prima tentativă de salt este sortită eşecului: „[don Genaro] spunea că o să sară cu mine, m-a prins sau m-a împins, sau m-a îmbrăţişat şi a plonjat cu mine în abis. Am avut o senzaţie totală de chin fizic, ca şi cum stomacul meu ar fi fost mestecat sau devorat. Era un amestec de durere şi plăcere de asemenea durată şi intensitate, încât tot ce am putut face a fost să urlu din adâncul plămânilor. Când senzaţia a încetat, am văzut un mănunchi inextricabil de scântei şi mase întunecate, raze de lumină şi formaţii ca nişte nori. Nu puteam spune dacă aveam ochii închişi sau deschişi sau unde era corpul meu. A urmat aceeaşi senzaţie de chin fizic, deşi nu atât de pronunţată ca la început, şi apoi am avut impresia că m-am trezit şi m-am regăsit în picioare, pe stânca aceea cu don Juan şi don Genaro” (Casta­neda, 1995c,  306).

Aşadar, frontiera dintre real şi ireal, material şi imaterial, tonal şi nagual se es­tom­pează, minţii pragmatice a lui Carlos fiindu-i practic imposibil să catalogheze trăirile avute.

La o a doua încercare însă, Carlos sare „cu toată masa corpului” (Castaneda, 1995c, 306) şi expe­rimentează – de data aceasta fizic – exis­tenţa „filamentelor acaparatoare”: „După un moment am intrat în panică şi ceva m-a tras în sus ca un yo-yo” (Castaneda, 1995c,  307).

Lumea este o reţea de fibre luminoase care alcătuiesc şi transcend orice formă de viaţă. În timpul zborului, dematerializându-se, vrăjitorul poate schimba „banda de per­cepţie umană”, folosindu-şi aripile percep­ţiei pentru a vizita senzaţii non-umane: „a unei ciori, de exemplu, a unui coiot, a unui greier, sau ordinea altor lumi din acest spaţiu infinit” (Castaneda, 1995c,  327).

Saltul în abis – o formă hibridă de „zbor”, combinând simbolistica ascensiunii zborului cu cea a căderii, deci a morţii –, reprezintă de asemenea o formă de transcen­dere într-o altă lume, în nagual. Este expre­sia sublimă a stăpânirii tehnicilor vrăji­toreşti, iar aceasta oferă iniţiaţilor posibi­litatea alegerii: „Dacă alegeţi să nu vă întoarceţi, veţi dispărea ca şi cum v-ar fi înghiţit pământul. Dar, dacă alegeţi să vă întoarceţi pe acest pământ, va trebui să aşteptaţi ca nişte adevăraţi luptători, până când vor fi rezolvate sarcinile voastre. O dată ce vor fi terminate, cu succes sau nu, veţi deţine comanda asupra totalităţii voas­tre” (Castaneda, 1995c,  335).

Prăpastia în care sar atât ucenicii (Carlos, Pablito şi Nestor), cât şi maeştrii –pentru aceştia saltul fiind de fapt „călătoria finală” – reprezintă „uşa către necunoscut”. Un „necunoscut” care pentru mintea raţio­nală a lui Carlos este echivalent cu moartea.. Al doilea cerc de putere descrie efortul lui Carlos de a afla şi a înţelege ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în timpul saltului, atât cu el – evident, aflat în tonal, el contestă veridicitatea căderii efective –, cât şi cu maestrul său iubit. Sugestia morţii apare de două ori în dis­cursul lui Nestor, cel pe care experienţa saltului l-a trans­for­mat în Martor: o dată atunci când descrie ce a simţit el („ştiam cumva că murisem, dar nu mă interesa”, Castaneda, 1997, 204) şi a doua oară când îi explică lui Carlos dispa­riţia lui Eligio: „Eligio n-a murit aşa cum moare un om obişnuit. El pur şi simplu nu s-a mai întors din saltul lui” (Castaneda, 1997, 210).

„Zborul şamanic echivalează cu o moarte rituală: sufletul abandonează corpul şi zboară în regiuni inaccesibile muritorilor de rând. Prin extaz, şamanul devine egalul zeilor, al morţilor, al spiritelor: capacitatea de a muri şi de a reînvia, adică de a-şi părăsi şi de a-şi regăsi după voinţă trupul, denotă că el a depăşit condiţia umană. Şamanii pretind că pot zbura oricum: fie asemeni păsărilor, fie călare pe un bidiviu sau pe o pasăre, fie înălţându-se aşezaţi pe toba lor. Acest instrument specific şamanic joacă un rol important în pregătirea transei; astfel, şamanii din Siberia şi Asia Centrală afirmă că ei călătoresc prin aer aşezaţi pe toba lor” (Eliade, 1998, 176).

Saltul efectiv generează în fiinţa lui Carlos un amalgam de trăiri bulversante: „în timpul saltului, percepţia saltului a trecut prin şaptesprezece transformări elastice, între tonal şi nagual. Când mă mişcam în nagual, percepeam o dezintegrare a corpu­lui. Nu puteam gândi sau simţi în mod coerent şi unificat, aşa cum o fac de obicei, dar, totuşi, gândeam şi simţeam într-un fel.

 

În mişcările mele în tonal, reveneam la unitate. Eram iar eul meu întreg. Percepţia mea avea coerenţă. Aveam viziuni ordonate. Forţa lor de constrângere era atât de intensă, natura lor atât de reală, complexitatea lor atât de vastă, încât nu am fost în stare să mi le explic în mod satisfăcător. Natura lor nu îmi permitea să le includ în categoriile de viziuni sau vise intense, nici chiar în domeniul halucinaţiilor” (Castaneda, 1997,  7-8) .

Iată cum este văzut acelaşi salt din exterior, prin ochii Martorului: „v-am văzut pe voi doi ţinându-vă şi alergând spre margine. Si apoi v-am văzut ca două zmee pe cer. Pablito se mişca mai departe., în linie dreaptă şi apoi a căzut. Tu te-ai ridicat o clipă şi apoi te-ai mişcat puţin de la margine, înainte să cazi” (Castaneda, 1997,  199).

Prin „schimbarea punctului de asam­blare”, lui Carlos i se va deschide „a doua atenţie”, ceea ce va duce la o reorganizare a memoriei lui. Prin prisma acesteia, ultimele cuvinte ale lui don Juan pe care şi le aminteşte, înainte de saltul în abis, sunt: „Uită-ţi sinele şi nu te vei mai teme de nimic, la orice nivel de conştientizare te vei afla” (Castaneda, 2003, 303).

„Dacă luăm în considerare întregul an­samblu al zborului şi toate simbolismele para­lele, semnificaţia lor se revelează din capul locului: toate traduc o ruptură efec­tuată în Universul experienţei cotidiene. Este evidentă dubla intenţionalitate a acestei rupturi: prin zbor se obţin transcendenţa si libertatea” (Eliade, 1998,  114).