Emilia Toma
Vasili Ajaev: Departe de Moscova
Traducere din limba rusă de Cezar Petrescu şi Andrei Ivanovschi
Ediţia a II-a . Editura Cartea Rusă, Bucureşti 1951.
Una din principalele directive ale ”literaturii angajate pe calea realismului socialist” este descrierea complexităţii spirituale a omului sovietic surprins în plin proces al muncii. Evoluţia spectaculoasă a economiei sovietice atrage dupa sine modificări fundamentale în conştiinţa umană, nu în sensul anihilării personalităţii ci în acela al perfecţionării şi accentuării fondului său pozitiv. Tema industrializării şi tehnicizării în literatură se impune astfel ca extrem de eficientă în procesul de educare al cititorului sovietic, prin imaginea optimistă al omului participant la munca colectivă şi ca luptător pentru interesele colective.
Spiritul colectiv, setea de muncă reprezintă adevăratul conţinut al vieţii iar munca cu oamenii şi pentru oameni, suprema sursă de fericire personală. Departe de Moscova se înscrie perfect în canonul litraturii sovietice prin modelul de comportament şi devotamentul muncitoresc oferit de personaje. Alexei Covşov, Batmanov şi Beridze reprezintă actanţii principali în procesul de coordonare şi organizare al muncii desfăşurate în taigaua siberiană cu scopul instalării unei conducte de petrol din insula Taisin a fluviului Adon înspre rafinăria din oraşul Novinsc. Configurarea unei personalităţi perfecte, în care simţul practic, fondul afectiv şi intelectual realizează sinteza-model întruchipată de formaţia de inginer se realizează treptat, personajele suferă încă influenţele negative ale ideilor “vechi”. Demersul constructiv parcurge în mod necesar etapa “autocriticii”, în care personajul detectează drept sursă a ezitării şi nepriceperii elementele nocive ale moralei burgheze.
Debutul romanului îl înfăţişează pe Alexei Covşov, departe de frontul din Moscova , măcinat de conştiinţa inutilităţii lui pe şantierul care nu demarase încă lucrările principale. Pentru un participant la război, munca pe şantier poate părea o muncă ce aduce mai mult a lâncezeală. Revelaţia importantei sale prezenţe pe şantier se materializează pe măsură ce munca devine tot mai istovitoare. Finalul primei părţi comunică sentimentul de emoţie profundă care-l încearcă pe Alexei în momentul constatării eficienţei sale pe şantier :”Misiunea noastră este să apărăm Moscova pe malurile Adunului“. Astfel, personajul îşi redirecţionează energia în combaterea altui duşman, şi anume natura sălbatică a taigalei siberiene. Momentul coincide cu aniversarea celei de-a douăzeci şi patra aniversări a Marii Revoluţii din Octombrie. Contactul cu vocea lui Stalin devine hotărâtor. Această voce îi insuflă credinţă şi voinţă. Descrierile detaliate ale demersului tehnic sunt contrapunctate cu pasaje dedicate frumuseţii naturii într-un registru liric de o expresivitate transparentă. Apropierea de natură nu trebuie să provoace, însă, efuziuni sentimentale unui „bărbat adevărat”. Alexei acuză literatura care se dedică descrierii naturii , pledând pentru subordonarea activităţii artistice elogierii construcţiei socialiste : “Dar sunt sigur că şantierul, conducta noastră de petrol este un subiect mult mai vrednic de înfăţişat , decât toate frumuseţile taigalei primitive.”
Discursul textual se construieşte pe coordonata temporală a prezentului. Profilul psihlogic se configurează în model perfect doar în contextul activităţi prezentului. Trecutul biografic este evidenţiat de regulă ca un punct de reper negativ, necesar în iniţierea unui demers autocritic . Batmanov, conducătorul cult şi energic al şantierului se confruntă cu problemele vieţii de familie. Din viaţa de familie el îşi aminteşte doar “confortul casnic”, care începuse să-l plictisească. Moartea fiului său este considerată în roman o pedeapsă generată de indiferenţa sa faţă de propria-i familie. Privirea întoarsă spre trecut focalizează o “sărăcire a vieţii personale”, or interesele partidului converg spre dezvoltarea echilibrată a omului sovietic.
Soluţia optimă este oferită de exemplul lui Zalchind, care trăieşte cu familia pe şantier. Astfel, munca dedicată familiei se îmbină cu munca dedicată colectivului. Personajele îşi ghidează comportamentul conform principiilor noii morale. Sentinţele leniniste stipulează că morala este un instrument ideologic care serveste la anihilarea societăţii vechi, exploatatoare, şi la unirea celor care întrupează proletariatul. Demersurile critice orientate împotriva unora ca Topoliov, Liberman şi Grubschi, care deţin funcţii importante în conducerea şantierului, dar dovedesc un comportament “reacţionar, “se impun „cu necesitate”. De la reproşurile amicale se trece la condamnări severe, dacă cel vinovat a atentat la bunul mers al muncii colective. Devotamentul lui Covşov , Batmonov, Berizde apare ca fiind în contrast cu “reprezentanţii lumii capitaliste” menţionaţi mai sus. Accentuarea naturii lor negative se realizează prin inserţia unor elemente livreşti aparţinând culturii occidentale, la care fac uneori referinţă personajele. Natura provenienţei personalităţilor culturale oferă ocazia unei diagnosticări precise a maladiei capitaliste. Astfel , Liberman care are reputaţia de “a nu avea nimic socialist în el”, este apostrofat de către Batmanov drept “un urmaş umorist ratat al lui Mark Twain”. În ceea ce-l priveşte pe Topoliov, un “vădit sabotor”, care ajuns la bătrâneţe, nutreşte conştiinţa îndeplinirii datoriei faţă de colectivitate, el este convins de adevărul vorbelor lui Jack London: “După ce am scăpat de dorinţi, nu mai cunosc nici nădejdi, nici temeri”.
Scriitorul american se află într-o zguduitoare contradicţie cu “vorbele admirabile” ale lui Lenin: de a fi în permanenţă nesatisfăcut de sine însuşi. Selectarea personalităţilor din tradiţia culturală rusă este condiţionată de aportul acestora la construcţia socialismului. Maiakovski, Makarenko sunt evocaţi cu entuziasm de personaje. Există însă şi unele ezitări „critice” în ceea ce priveşte scriitorii ruşi clasici, pe motivul că au trăit într-un timp marcat de degradare morală şi “trândăvie îngrozitoare “. Este cazul lui Puşkin, pentru care Alexei manifestă o deosebită admiraţie, umbrită însă iremediabil de regretul că talentul acestuia s-a risipit în evocarea unei lumi degradate.
Înfăţişarea fizică şi vestimentaţia personajelor indică fără dificultate calităţile şi defectele acestora. Un nas borcănat, o faţă lată şi buhăită, asociate unui trup deformat, reprezintă indicii evidente ale infestării cuiva cu bacilul burghez. Omul spătos, turnat parcă din fier, cu părul aspru, tuns scurt este portretul clasic al omului devotat construcţiei socialiste. Robusteţea, fermitatea trăsăturilor sunt de altfel calităţi transferate şi figurilor feminine.
Între limita inferioară a umanităţii (elementul reacţionar burghez) şi cea superioară (luptătorul comunist) se interpune un profil uman psihologic tranzitoriu, la care primează dezechilibrul dintre dimensiunea afectivă şi fondul raţional pragmatic. Ezitările, eşecurile devin consecinţele acestui dezechilibru, expresia “nefericitei plămade omeneşti”. Cuprinse de zel didacticist, cuvintele se pot sustrage controlului lucid al scriitorului, configurându-se în afirmaţii de tipul:” Suntem oameni , nu piese de şah “, sau “toate îşi au locul în suflet“, care evidenţiază, probabil inconştient, caracterul utopic al doctrinei de realizare a echilibrului perfect între suflet, trup şi raţiune. Cititorului nu i se oferă ocazia de a medita asupra acestei delicate problematici, el trebuie convins că în societatea comunistă eşecul nu-şi are locul. Încrederea în puterile nelimitate ale omului, în capacitatea lui de a-şi domina sufletul este restabilită. De altfel, finalul romanului, care sărbătoreşte realizarea, în ciuda tuturor dificultătilor, a conductei de petrol, marchează nu numai victoria omului asupra naturii vrajmaşe ci şi izbânda ideii socialiste asupra naturii umane ezitante.