Iată  o mostră din povestirile scrise la Polul Cultural Cetate. 

Pilda mâncărurilor vorbitoare 
  

Se dedică  această povestire domnului Mircea Dinescu, gazdă  generoasă cu abilităţi culinare de invidiat pentru povestaşii de la Cluj 
  

     În vremurile de demult, ci Allah este mai ştiutor, în Bassra la marele han al cetăţii, legară strâns prieteşug zece marinari. Iar după ce sfârşiră de istorisit şi de mâncat, aflând toţi că era de trebuinţă să ducă mărfuri de pânzeturi şi alte asemenea marafeturi în acelaşi loc, în Maghreb, şi cum unul din ei avea corabia lui în port în bună orânduială pentru plecare, se suiră cu toţii în ea şi purceseră.

     Plutirea le fu minunată, cu vânt prielnic. Într-una din nopţi însă  – alungat fie cel rău! – se iscă o furtună năprasnică şi corabia se frânse de stâncile unui ostrov. Dar niciun marinar nu pieri, ci fiecare se agăţă de câte o scândură sau un butoi, de ajunseră istoviţi la mal. Dimineaţa, văzură cât de plăcut era acel ostrov, cu pomi roditori şi izvoare, dar mai îmbătător ochiului era un chioşc cu o cupolă de marmură. Iar ce le fu dat să zărească înlăuntru îi uimi, îi ameţi şi le trezi burdihanele mârâitoare de parcă tigri s-ar fi sălăşluit într-însele. Tablale de aur şi argint încărcate cu bucate de toate soiurile de pe pământ şi din ape, chiupuri uriaşe de vin, toate aşternute pe chilimuri de atlaz cu ciucuri din fire de argint. Ci miresmele dănţuiau ca nişte cadâne din haremul califului, dezmierdându-i dulce.

     Atunci unul din marinari glăsui:

     – Pe Allah, de nasul şi limba mea ar putea să cunoască măcar în parte parfumurile şi amestecul mirodeniilor acestor trufandale, aş fi pesemne cel mai fericit dintre dreptcredincioşi.

     Iar altul grăi:

     – Maşallah, eu de-aş putea iscodi felul în care au fost aşternute atât de măiestrit, baremi să ştiu de unde sunt, că prea se pare că au fost pregătite pentru noi.

     De-abia sfârşi el de rostit acestea, că puse mâna pe capacul unei oale de porţelan şi un glas bărbătesc ieşi dintr-însa. Marinarul icni, după care glasul spuse:

     – Salamalekum, feţe preacinstite. Dacă veţi izbuti să vă puneţi frâu poftelor şi să nu ne mâncaţi mai înainte de a ne asculta poveştile ce întrec marginile uimirii, multe şi osebite învăţături veţi dobândi.

     Iar cei zece marinari, deşi bănuitori, se învoiră şi se aşezară  pe unul din minunatele chilimuri. Ci toate bucatele începură să cânte, să râdă, să clămpănească din capace, să behăie, să sughită, să strănute, iar în capătul chioşcului, o plăcintă aburindă, înfoiată, cât toate zilele de uriaşă, prinse a grăi.

     – O, voi marinarilor preaiscusiţi, aflaţi că numai ursita a voit să ajungeţi teferi pe Ostrovul Mâncărurilor. Căci istoria zămislirii noastre începe cu prietenia poznaşă dintre un cofetar şi un zodier.

     Aceştia erau de nedespărţit, că frumoşi ca două lune şi  dăruiţi cu isteţime şi ţinere de minte se aflau. Iar prin cetate li se duse vestea, şi puţini erau aceia care nu-i cunoşteau.

     Şi într-o zi, cum cofetarul, Akim pe nume, se căznea să caute prin sukuri cele mai bune şi osebite mirodenii, ştiind el să sucească şi să frământe aluaturi în feluri plăcute ochiului şi gurii, îşi lăsă prăvălia, după ce o zăvorâse. Iar zodierul Turim, care numai vrăji smintite născocea, de nu se gândea la nimic altceva cât era ziua de lungă, descuie uşa de la prăvălia cofetarului şi văzu o plăcintă îmbietoare şi răscolitoare de pofte. Ci la ce se gândi el? Chiar de ciupercile şi varza bine înăbuşite închipuiau alergătura cea dinainte de ospăţ a unei beizadea gazelă după perechea lui, chiar de gălbenuşurile ca ambra nu fuseseră precupeţite defel, că erau de două ori mai multe decât albuşurile, chiar de pesmetul crănţănitor acoperea ca un caftan de fală un trup fraged de prinţ, iar smântâna era ca hammamul în care se îmbăia, acestei preacinstite trufandale îi lipsea ceva. Zodierul Turim rosti trei cuvinte de pe un sul cu slove strâmbe, îşi roti mâinile deasupra tablalei parfumate şi trufandaua căpătă glas! Întrucât ce poate fi mai desfătător decât o mâncare gustată de două ori, odată pentru tihna sufletului şi odată pentru cea a trupului? Căci acum plăcinta putea spune cum a fost alcătuită, ca mai pe urmă să fie mâncată cu cumpătare sau hăpăială – dar feri-ne-ar Allah de dezmăţul celui rău! – săturând orice dreptcredincios de două ori, şi nu o dată precum alte bucate.

     Apoi Turim se piti după o perdea şi aşteptă să se întoarcă Akim, prietenul său. Iată că nu trecu multă vreme, că Akim se şi înturnă. Ci de cum îl mirosi, plăcinta năzdrăvană glăsui astfel:

     – O, preabunul meu stăpân, sultanul degetelor plăsmuitoare de minuni, şi sucitorule în chip măiestrit de aluaturi, şi vrăjitorule de mirodenii, iată că veni sorocul să ai un copil! Priveşte, dar, ce desăvârşită fetişcană este ea. Au chibzuit-ai să iasă altfel, când părintele ei este chiar soarele de pe cer?

     Şi Akim rămase înmărmurit pentru câteva clipe, apoi se dumiri că aşa o năzbâtie fără seamăn nu era cu putinţă de a fi săvârşită decât de Turim, smintitul zodier. Pe dată Turim ieşi de după perdea şi cei doi se îmbrăţişară, ca apoi să se prăpădească de râs, tăvălindu-se pe jos.

     Ci tot în acea zi, vizirul îi chemă la el pentru tăierea împrejur a copilului său. Şi îl rugă pe Akim să pregătească nişte zaharicale şi bucate nemaivăzute, după cum îi era iscusinţa ce-l făcuse vestit. Îi grăi şi lui Turim, să născocească nişte giumbuşlucuri şi vrăji care să le lărgească oaspeţilor săi gura dincolo de urechi. Amândoi spuseră că ascultă şi se supun, şi se întâlniră în prăvălia lui Turim, de astă dată, ca să chibzuiască la ce aveau de făcut.

     Akim vorbi cel dintâi.

     – O, Turim, prietenul meu iubit, pesemne că nu vom izbuti să avem cele mai scumpe mirodenii şi nici ştiinţa despre cele mai uluitoare giumbuşlucuri şi năzdrăvănii, care să ne lumineze cu adevărat în chip desăvârşit, decât dacă am trece cumva de pragul ghiaurului cel izgonit chiar şi de Şeitan. Căci zgârcenia şi viclenia lui întrec toate poznele şi matrapazlâcurile de care suntem noi în stare. Aşa că îmi întorn pocalul cugetului spre tine, spre a fi umplut de vinul vorbelor tale.

     – O, prietenul meu Akim, adevăr grăieşti când spui că vom dobândi preţuirea vizirului şi poate şi pe cea a califului dacă vom citi cărţile tainice ale ghiaurului acela, iar traiul nostru îl vom duce numai în huzururi. Drept care iată ce am ticluit spre a-l amăgi. Cum el stă mereu în prag, dinaintea tejghelei sale şi nu lasă pe nimeni să intre în prăvălia lui, iar înăuntru se află un câine ce ar speria şi un efrit, va trebui să-i aducem pe amândoi într-un loc şi să-i ţinem acolo până ce vom lua ceea ce este de luat.

     Şi purceseră spre prăvălia ghiaurului. Dar nici nu se apropiară bine, că acesta se împlântă mai vârtos pe scaunul său, ţeapăn şi cu ochii cercetând mai multe lucruri odată, întorcând capul în toate părţile. Astfel că cei doi prieteni se despărţiră, iar Akim veni în faţa tejghelei creştinului, îi ură salamalekum şi se tocmi cu el pentru niscaiva mirodenii osebite, dar care nu erau dintre cele mai alese. Iar creştinul lăsa cu greu preţul să coboare, şi chiar câteva drahme i-ar fi adus o pierdere însemnată, că dădea din mâini, îşi rotea ochii în cap, îşi subţia buzele şi le muşca, că Akim cu greu se stăpâni să nu îi dea în cap cu bucăţile de plumb pentru măsurat.

     Estimp, hazliul Turim se furişă în spatele prăvăliei, lângă uşa dosnică a odăii şi fluieră urâtul şi zdrahonul de câine. Acesta, cu balele-i curgând şi scuturând capul ca apucat, de era leit cu stăpânu-său din prag, o zbughi spre zodier cu gândul să-l sfâşie. Însă Turim hămăi ceva, de parcă-i vorbi câinelui burduhos, şi acesta se prefăcu într-un kebap aşa de ispititor că ar fi înceţoşat judecata oricui, iar la tresărirea limbii i-ar fi răspuns vulcanul pântecelui, strigător precum o pasăre rokh.

     Turim puse trufandaua pe o tabla, aproape de uşa din faţă a prăvăliei, unde scălâmbăiatul şi zavistnicul de ghiaur mai că, de roşu ce era, nu sărea în loc cu scaun cu tot. Pe urmă, ca năzdrăvănia să fie pe deplin înfăptuită, Turim se preschimbă în câine, luând înfăţişarea zdrahonului de mai-nainte de a i se amesteca lungimea cu lăţimea într-o tabla. Şi se puse pe un lătrat de-ţi clămpăneau dinţii în gură – ferească-ne Allah de clănţănitul lor în împărăţia celui izgonit cu pietre. Ci chiar în clipa aceea, Akim, cu capul cât un pepene de la târguirea cu ghiaurul, plecă, chipurile, într-un sfârşit acasă. Iar creştinul, mirat şi înciudat de lătratul şi gemetele dihaniei, văzând că niciun muşteriu nu se afla pe uliţă, închise prăvălia, luând ce mai era de adunat de pe tejghea. Şi când voi să-i altoiască una, văzu că animalul arăta cu laba înspre masă, unde se afla minunăţia de kebap. Se rugă la Dumnezeul lui şi-i mulţumi, gândindu-se că pesemne trăsnitul de câine o şterpelise de la cofetarul nesuferit, Akim pe nume.

     Şi cum burdihanu-i era gol, se aşeză şi se înfruptă cu poftă, gemând până sfârşi şi ultimul dumicat. Atunci Turim îşi luă înfăţişarea de om şi spuse creştinului ce căzuse sub masă de spaimă.

     – O, netrebnicule păgân, nu te socoti mai vrednic decât eşti şi ia seama că vom pune stăpânire pe tot ce ai, făcând şi întorcând bine celor cărora tu le-ai făcut numai rău, umplându-le sufletul de neagră supărare. Ci află că acest kebab este din carne de câine, iar acela e chiar câinele tău, urâţenia lumii. Măcar că ţi-ai pierdut un frate, dar nu te mâhni – o, scârbavnicule, că acum că se mistuie în tine, l-ai cunoscut mai bine decât oricând!

     Pe dată ghiaurul se schimonosi cumplit şi fierea îi plesni, de rămase chircit şi fără viaţă sub masă. Atunci intră  şi Akim, care se pitise după prăvălie. Puseră cărţile şi punguţele cu mirodenii într-un sipet şi ieşiră pe uşa din dos. Ajunşi în prăvălia lui Akim, aceştia citiră şi se minunară de reţetele nemaiauzite şi de mirodeniile desfătătoare. Iar cofetarul care era şi bucătar, dimpreună cu prietenul său zodierul, născociră şi amestecară, plămădiră şi înmiresmară nişte bucate vrăjite întru totul.

     De-abia sfârşiră cele trebuincioase ospăţului vizirului, că  zece djini, nici mai mulţi, nici mai puţini, se înfăţişară  pe negândite în casă, îmbiaţi de miresmele minunate ale bucatelor. Cei doi, măcar că erau înfricoşaţi, le urară bună pace şi îi întrebară ce doresc. Djinii, văzând purtările alese ale celor doi prieteni, precum şi iscusinţa nemaiîntâlnite de a-i vrăji chiar şi pe ei cu trufandale ca acelea, le porunciră să vină cu ei, să le fericească vulcanul cel repede mistuitor, preacinstitul burdihan care n-ar pricepe în veci cum e să fii văduvit de mâncare.

     Akim şi Turim, după ce chibzuiră puţin că huzururile lor vor fi nenumărate până la venirea Atoatesfărâmătoarei, şi că oricum era negreşit mai fericit lucru decât a sluji un vizir puchinos, se învoiră. Şi fură duşi de cei zece djini, cu tot cu bucatele lor vorbitoare, pe Ostrovul Mâncărurilor, într-un palat neasemuit. Astfel, în fiece zi, Akim plăsmuieşte şi Turim vrăjeşte mâncarea djinilor, lăsând-o orânduită în felul în care o vedeţi, aleşi oaspeţi, spuse plăcinta plăcintelor.

     Iar apoi prinseră a glăsui celelalte trufandale.

     – Eu sunt, o, marinarilor veniţi de la capătul lumii, cea mai aleasă  ciulama cu ciuperci din câte s-au auzit. Ci sălăşluiesc într-o lipie aromată cu anason şi busuioc, coaptă atât cât trebuie, pufoasă şi fragedă ca pielea unui nou-născut. Iar ciupercile mele vin din Iskandaria, iar rozmarinul şi ardeii ce sunt chiar inima mea, sunt culeşi din Bagdad. Ci numai stăpânii mei au îngăduinţa să mă mănânce.

     Pe urmă, de pe o tabla lungă de o sută de palme, un peşte uriaş bolborosi şi mormăi, îşi drese glasul şi zise:

     – Fericiţi oaspeţi, aflaţi dar că eu sunt rudă îndepărtată  cu khotrobii şi baharii. Ci iată cum am fost gătit. În apa în care am fiert la început au fost tăiate lămâi şi rase nucşoare, de m-am îmbălsămat mai vârtos decât un vizir în hammam. Apoi, am fost pus la fript pe o ţepuşă şi întors molcom, când pe o parte, când pe cealaltă, că aş fi ameţit din cale-afară iar negurile cele făr’ de-nceput şi de sfârşit m-ar fi cuprins, de nu mi se ungea trupul cu cinci soiuri de vin de la Khorassan, Bassra şi Iskandaria. Apoi am fost aşezat pe tablaua pe care mă vedeţi, iar ardeii copţi, busuiocul şi portocalele m-au înveşmântat. Ci numai stăpânii mei au îngăduinţa să mă mănânce.

     Iar un kebap, ce abia îşi aştepta şi el rândul, zise.

     – Aflaţi, o, călătorilor norociţi, că eu sunt făcut din carne de viţel bine rumenit, tăiată în bucăţele toate aidoma cele dintâi căzute de sub cuţit. Si sunt ca un sultan pe patul lui, căci mă lăfăi, după cum mă vedeţi, dormind pe pânzeturi şi perne de vinete, roşii, ardei, pepeni şi caise, şi am fost împănat cu stafide aduse din Bişangar. Iar chiar viţelul din care am fost plămădit vine dintr-o stirpe aleasă, din cei de la Cairo. Ci numai stăpânii mei au îngăduinţa să mă mănânce. 

     Şi toate tăcură pe dată. Iar cei zece marinari, după ce văzură  şi auziră acestea, bătură din palme, se plesniră şi se ciupiră unii pe alţii, de nu le venea a crede tot ce se istorisise. Pe urmă, dacă trufandalele tăceau, se năpustiră asupră-le, hămesiţi de la atâtea miresme şi cu minţile pierdute de la atâtea poveşti. Ci le înfulecară pe toate de se făcură ca nişte bivoli. Dar deodată bolta chioşcului se crăpă şi apărură cei zece djini care urlară toţi odată ca un uragan.

     – Netrebnicilor, au nu aţi tras nici un folos din minunatele învăţăminte ce au fost rostite dinainte-vă? Că numai stăpânul unei mâncări ştie ce a pus într-însa şi cum a cuhnit-o, şi numai el, de va vrea astfel, îi va firitisi sau îi va prăpădi prin ea pe oaspeţii săi. Căci numai stăpânul ei poate să înceapă ospăţul, iar voi, nesocotiţi şi puhavi, nu aţi dat ascultare bucatelor noastre când v-au spus “Ci numai stăpânii mei au îngăduinţa să mă mănânce”. Astfel veţi pieri şi voi, căci nu vom cunoaşte mai bine trufandalele noastre decât înfulecându-vă la rându-ne!

     Şi fiecare efrit s-a năpustit asupra unui marinar, înfruptându-se din el bucată cu bucată. Când sfârşiră, sloboziră nişte râgâieli şi vântuituri tunătoare, de ostrovul se rupse în două. Şi nimeni nu mai călcă pe acolo vreodată.

     (Valentin Moldovan)