Dorin Mureşan
Urzica (în salopetă…), sau despre cum se bucură neoanele pe acoperişuri
Se ştie că poetul s-a născut român. Şi când se naşte românul, se naşte de fapt un poet de excepţie, a cărui fundamentală calitate e politeţea. “Bun sosit”, vor striga tinerii poeţi români, în anul de graţie 1953, la vederea atâtor oaspeţi ce dau năvală în Bucureşti, devenit capitală a lumii pentru câteva zile însorite. “Bun sosit” strigă şi Urzica, numărul 96, îmbrăcată în salopeta albastră, cu ochi dulci şi galbeni, ţinând în buzunare, total neelegant, două pensule şi-un stilou. De aici un tandem etalat pe o primă pagină de revistă, o pagină pe ai cărei pori microscopici şade o altă pagină întredeschisă, scoţând la iveală cântecul multilateral dezvoltat: “Bun sosit”. “Pe pământul Românesc/ Gazdele cu flori şi cântec bucuroase vă primesc”.
Pe plaiurile mioritice, nu trebuie să uităm niciodată, lirismul e desăvârşit, căci în pieptul sensibilităţii poetice natura însăşi se metamorfozează în poezie: “Dunărea bătrână poartă cântul nostru-n unda sa/ În Carpaţi voios răsună, că-i din toată inima”. Astfel că, din pământul, proaspăt udat cu o mirifică ploaie de politeţuri, se naşte “floarea păcii” care îşi întinde tulpina până dincolo de cer, vârsând pe întreg globul pământesc, seminţele sale îmbelşugate. Şi iată cum, din Bucureştiul juvenil, pacea îşi împrăştie roadele şi, cu ele, scânteile genialităţii poetice româneşti. Căci după această minune a politeţii, Cicerone Theodorescu ne oferă cântarea autolaudativă românească: “La prieteni/ Li se spune-n ţara mea/ -Bună să vă fie/ inima”. Sesizaţi ritmul?! Pline de miez, aceste versuri.
Nicăieri în lume un oraş nu a fost blagoslovit cu atâta dorinţă de pace. O recunosc şi străinii, cei care cu sacră umilinţă ne oferă pe a doua pagină mostre grafice de binecuvântare. La o privire atentă, oricine poate sesiza că mişcarea principală se face cu mâinile. Dinamica mesajului iconic aparţine mâinilor, ca semn al binecuvântării (atunci când vine din partea unui reprezentant al transcendenţei) sau ca semn al admiraţiei, un gest al conştiinţei perplexe, sau al vederii numinosului (când e vorba de o fiinţă umană). Aici, la festival, mâinile sunt semnul solidarităţii univesale. Ele punctează fabulosul, fie că acesta e ascuns ochilor privitorului, fie că e prezent într-o formă utopică. Ce este pacea? Un porumbel cu ochii închişi, cu roţi în loc de picioare, purtând pe falnicu-i spate un băiat şi o fată, sub auspiciile tricolorului, a steagului ce reuneşte cele trei culori fundamentale. Jaques Naret dezvoltă simbolistica porumbelului, asociindu-l duhului sfânt, sau păsării ce-i aduce lui Noe semnul împăcării, al noului legământ (curcubeul avea să apară la noi cincizeci de ani mai târziu, în prezenţa unui preşedinte al Statelor Unite). Astfel, porumbelul planează uşor peste oastea păcii, condusă de o Big Mother ce poartă un costum ţărănesc şi care arată, cu nedisimulată bucurie, unitatea în diversitate.
Adevăr grăit-a femeia cu batic roşu şi puncte albe, câteva numere mai înainte: în stadionul construit special pentru acest fericit eveniment, încap doar 80. 000 de tineri, însă deopotrivă voinţa de pace a sute de milioane. Solidaritatea este un act mistic. În pagina a treia, pe lângă ritmatul sentiment de bucurie al lui Cicerone, revista Urzica, cu nelipsita-i salopetă, răspunde exultant întrebării delegatului, trimis să ia act de apariţia unei noi construcţii. “S-a terminat construirea noului local al Operei de stat”, ni se spune, iar “personagiile” vin să-l ia în primire. Trecem la Silviu Georgescu şi Nicuţa Tănase, cei care ne oferă spre lectură o nuvelă cu mari subtilităţi artistice. “Matchul” este o odă prozaică închinată evoluţiei uimitoare a ţăranului român, în primă fază arhaizat (joacă fotbal cu o cârpă), în a doua fază ipostaziat ca om de conducere (este locotenent), asistând la un meci de fotbal cu minge adevărată, deci mondenizat şi modernizat. Cu ani în urmă, îl găsim pe locotenentul Tudor Mihai jucând fotbal pe un teren ce aparţine unui individ bogat, teren pe care, acum, s-a construit ditamai stadionul. Această construcţie devine ea însăşi un simbol al solidarităţii, un soi de navă de mari dimensiuni care realizează unitatea în diversitate. Sincretismul nu este aici decât sugerat. Subtilitatea devine evidentă. În mintea cititorului sunt picurate cu agilă grijă principalele simboluri ale acestei utopii: “Tot stadionul cântă. În toate limbile” (desigur, e neconvingător, dar cititorul nu-şi pune această problemă, căci lectura este incitantă). Apoi: “Puzderie de capete, între care înfloresc ici-colo pălării mari de paie, cuşme de cazac, fâşii de mătase, fesuri, câte un burnuz” şi brusc paragraful se încheie explodând într-o mişcare total aparentă: “Fata a întors capul spre Mihai”. Sau, un alt citat semnificativ: “Sunt şi câţiva chinezi în grup. Fetele au braţele pline de bujori”. Desigur, ţăranul devenit un fotbalist de înaltă clasă face miracole. Iar lucrul acesta, poate fi convingător, la o adică. Finalul are un vădit efect persuadator: “Pe cerul limpede ca sticla foşnesc steaguri brodate. Trec porumbei”. Trebuie să recunoaşteţi că aceste câteva cuvinte fac totul. Nota bene: nu există nici măcar o referire la festival, dar întreg textul îl sugerează, îl implică. Nuvela e un model de palimpsest în care mesajul aparent susţine mesajul ascuns, cu intenţia de a-l evidenţia, de a-l vârâ pe gâtul cititorului, cu o fineţe lirică deosebită. Citiţi-l şi o să-mi daţi dreptate.
Pagina şase ne aduce în faţa ochilor cuprinşi de lacrimile bucuriei o altă icoană. “Pe şantierul complexului sportiv 23 august”, ni se spune, “constructorii stadionului şi-au trecut primii, probele prevăzute pentru cucerirea Insignei sportive a festivalului”. “Iar proba aceasta a construcţiei”, rosteşte melodios un inspector, arătând cu mâna stângă tribunele stadionului, “aţi trecut-o toţi cu excelent”. Ideea de unitate derivă aici din prezenţa cuplului juvenil, medaliat cu Insigne (cuvântul debutează cu majusculă). Insigna este numitorul comun, semnul binecuvântării, al manierei misticoide în care are loc munca elementelor umane socialiste. Câţiva centimetri mai jos, I. Berg ne oferă versuri de o platitudine îngrozitoare, dar în care zace acelaşi mesaj, de minunată comuniune etnică: “Vezi steaguri albe, câtă frunză,/ Pe fiece portal şi arc./ Sunt toate visele pe-o pânză/ Şi tot pământul într-un parc. La braţ trec cehul, mexicanul/ Maria, Vera, John şi Lao/ Trec cei cu chipul ca şofranul/ Şi cei cu pielea de cacao.” Parcul, evident, devine şi el instrument de sublimare a comuniunii, aici cu dublu sens: unul care vizează deja amintita comuniune etnică şi, în prelungire, unul care dezvoltă ideea comuniunii cu natura şi care ridică ideea de Pace pe culmile utopiei.
În varianta hieratică, este adus în prim plan porumbelul, în aceeaşi ipostază coborâtoare. De data aceasta, însă, i se inoculează în plisc o doză zdravănă de antropomorfic: “Şi-n fiecare prag de seară,/ Când joc şi cântec înfloresc,/ Un porumbel, din sbor, coboară/ În straiul alb, sărbătoresc. Din vârf de steaguri tinereşti/ Priveşte plaiul minunat:/ -Te felicit, drag Bucureşti;/ E-un Festival de neuitat.” Asta numesc eu poezie utilitară, tineri poeţi. Adevărul e că Urzica nu-şi uită funcţia satirică, drept pentru care următoarele câteva pagini fac cu ou şi oţet câteva scene din viaţa unor pierde-vară, duşmani ai muncii şi ai dezvoltării multilaterale. Trecem peste ele, deşi ne fac să zâmbim cu plăcere. Românul este atât poet cât şi critic. La nevoie, el purcede cu umor şi la autocritică. Astfel, pe pagina opt găsim o glumă savuroasă ce ţinteşte produsele farmaceutice româneşti. Nu o redăm, fiindcă ne ia cu dureri de cap. Pe pagina zece ne sunt înfăţişate concluziile unui proaspăt reporter la vederea realizărilor oamenilor muncii în aşteptarea festivalului. Decis să scrie un articol despre munca în şantier, un tânăr de vreo optsprezece ani realizează că nu are ce să scrie, pentru simplul motiv că toate construcţiile au intrat în etapa finală a finisajelor. Sorin Răşcanu, autorul acestei scurte povestioare intitulată “Reportaj pentru concurs”, are pentru noi un mesaj subliminal. Tânărul are senzaţia stranie că finisajele nu fac parte din munca adevărată. Or, sugerează autorul, acestea sunt de fapt cele mai importante, sunt rodul mâinilor îndopate cu artă. Iată şi un citat semnificativ în acest sens: “Dar despre meşterii sculptori, pictori, tapiţeri, vopsitori, mecanici, crezi că n-ai ce scrie?” Observăm cum mecanicii, vopsitorii, sculptorii şi pictorii sunt băgaţi în aceeaşi oală. Munca e tot muncă, indiferent de palierul pe care are ea loc.
Trebuie deci să observăm doar esenţialul, şi să lăsăm detaliile la o parte. Adevăraţii oameni ai muncii lucrează repede, prompt, sunt pragmatici şi fac pietrele să vorbească cât ai bate din aripi: “Tovarăşe, (îl întreabă redactorul-şef pe secretarul de redacţie), cum stai cu materialul în legătură cu succesele tineretului de pe şantiere în cinstea Festivalului? Când îl scrii?” Iar răspunsul: “Gata, tovarăşe! Peste un ceas îl aduc la secretariat.” Sub tilul “Un timp record”, pe pagina 12 aflăm că un vapor ancorează cu viteza cu care aterizează un avion. Dacă vă întrebaţi cum e posibil asa ceva, mă văd nevoit să semnalez un lucru de o importanţă inerentă acestui fapt miraculos: pe vapor îl cheamă “Sverdlov” şi e, de fapt, un crucişător sovietic.
Cei care aţi prins vechiul regim ştiţi că puterea de atunci se concentra în dumneavoastră, numai în dumneavoastră. Am aflat lucrul acesta şi noi, mai tinerii, răsfoind desigur Urzica, acolo unde ne sunt prezentate două imagini antinomice cu profund caracter social: în stânga un moş întins pe doi saci plini de bani, iar sub el zicala filosofico-politică: statul sunt eu; şi în dreapta mai multe persoane prinse în horă, iar sub ele zicala dogmatico-mistică: statul suntem noi. Ce e interesant în acest tandem grafic nu e mesajul transmis, ci maniera în care sunt aşezate desenele, având în vedere modalitatea de mişcare a ochilor. Între cele două imagini, un blank odihnitor deasupra căruia stă scris cu litere aurite, ca o fulguraţie: “Puterea milioanelor”.
Sărim la pagina 15, unde, la rubrica “Negru pe alb”, ni se aduce la cunoştinţă faptul că Festivalul îşi are şi el propriile lipsuri. Iată una dintre ele: “Ziarul SPORTUL POPULAR publică în nr. 2244 tabelul de norme al concursurilor ce se vor desfăşura în luna August pentru obţinerea Insignei sportive a Festivalului. Acest tabel prevede participanţi din următoarele vârste: până la 16 ani, de la 17 la 24 ani, şi peste 25 de ani. Vârste intermediare (continuă Urzica) (16-17 ani şi 24-25 de ani) nu prevede. Reiese deci că la aceste concursuri vor putea participa următorii atleţi: copii în faşă (ca unii ce intră în categoria până la 16 ani) şi moşnegi (categoria peste 25 de ani). Dar nu vor putea participa sportivii în vârstă de 16 ani şi 6 luni sau cei de 24 de ani şi şase luni. Nu sunt prevăzuţi în tabelul de norme. Aceşti sportivi, când au citit acest tabel, au rămas tablou.”
Ultima copertă ne pune în vedere pericolul pe care îl înstăpâneşte în această lume traficul de arme. Mulţimea de tineri americani aflată pe un vapor ce va goni către festivalul de la Bucureşti are un obiectiv precis: anularea contractelor de armament pe care doi indivizi insidioşi, prezenţi şi ei în imagine, sunt pe cale să le obţină în România. Cred că H. Leru a greşit niţel. Pe steagul ce flutură pe vapor ar fi trebuit să scrie: spre URSS, nicidecum “spre Festival”. Salutăm însă mesajul pacificator. Acelaşi Mesaj de Pace îl instituie şi numărul 97, cu exacerbarea cunoscută. “Cum să nu mă simt bine aici”, rosteşte minunata Pace, cu rochiţa pătată de porumbei şi cu picioarele printre fructe, legume şi cărţi, “când de nouă ani toţi lucrează numai pentru mine?” Evident, nu lipseşte mâna întinsă, şi degetul mare uşor detaşat de restul palmei, evantai ce taie aerul călduţ al libertăţii, vrând să atingă, pare-se, monstruozităţile uzinale din stânga paginii. În continuare flerul străin parodiază o discuţie interjectivă, sub titlul “Între participanţi la festival.” Un dialog între un român, probabil bărbatul cu degetul dus către gură, şi un străin, nu importă naţionalitatea: “-Vorbeşti româneşte?, -Wer?, -Tu., -Moi?, -Da, -No!”.
André Wursmer ne propune o meditaţie asupra internaţionalismului, meditaţie care, fără îndoială, l-ar pune pe gânduri pe Mozart. Scriitorul francez a participat din plin la activităţile culturale ale festivalului. Poate de aceea a pus numele unui clasic precum Victor Hugo alături de “cântecul muncitorilor chinezi”. Să-l lăsăm pe el să ne spună despre ce e vorba: “Am ascultat la spectacolul de gală chinez, un pianist cântând muzică de Prokofiev. Am ascultat la spectacolul românesc de gală un cântăreţ interpretând “Cântecul muncitorilor chinezi”. Aceasta este pacea noastră! Aceasta este prietenia noastră! Acesta este internaţionalismul nostru! Pentru că aici nu mai e vorba de a prilejui doar francezilor bucuria de a cunoaşte pe Ronsard şi pe Victor Hugo, ci de a da prilej întregii omeniri de a se bucura de bucuria vieţii.” Pentru că Bucureştii e un nume fatal, adaug eu, este numele unui oraş unde Victor Hugo, bietul, se irită în subsidiarul bucuriei internaţionalismului.
Şi Iozef Hen, scriitor polonez, ne vorbeşte despre “dorinţa fierbinte de pace”, dovedindu-ne, cu argumente imbatabile, calităţile poliglote ale oastei păcii universale: “Delegaţia noastră a venit în România prin Cehoslovacia şi Ungaria. Peste tot ne-am înţeles admirabil. Când spuneam în polonă “Pace şi prietenie”, înţelegeau toţi despre ce e vorba.” Oare? mă întreb de departe, neconvins. Ia să vedem, dumneavoastră înţelegeţi?: Pokoj i Przyjazn! Altfel, foiletonistul este un adevărat idealist, adică unul nepereche: “La Bucureşti, în minunata capitală a Festivalului, mulţimea asta care vorbeşte graiuri atât de diferite, se înţelege cu uimitoare uşurinţă. Când îi lipsesc cuvintele, interlocutorul arată simplu străzile măreţ iluminate, sau literele de neon ce strălucesc pe acoperişurile clădirilor cu multe etaje”.
Miraculosul Robby, roboţelul american, prinde viaţă sub pana lui H. Panaitescu, la pagina 12. Asistăm la o adevărată promovare a antiamericanismului, printr-un subtil proces de antitehnologizare. Jos, în dreapta, sub titlul Egalitate americană, găsim un episod de discriminare rasială, o gheretă ce pune în vânzare bilete pentru un meci de box, deasupra căreia se află două anunţuri: “Intrare numai pentru albi” şi “Pentru negri. Intrare prin uşa din dos”.
“În lumina faptelor”, de la pagina 15, oferă mostre intenţionat antioccidentalizate. De pildă, aflăm că în Suedia “60% din filmele care rulează pe ecranele suedeze sunt americane şi proslăvesc crima.” Sadi Rudeanu se opreşte din nou la tema Festivalului. Protagonista mărturisirii lui este propria soţie, cântăreaţă şi participantă la “concursul internaţional din cadrul Festivalului”. Entuziasmul domnului Rudeanu este total justificat: “Eşti, nu te supăra, foarte înapoiat”, se adresează el unui interlocutor care tocmai îi criticase soţia, “Păi, dumneata ştii ce înseamnă să cânţi? Să cânţi bine. Să cânţi viaţa frumoasă, munca, dragostea. Ştii ce e aia artă? Şi apoi, ştii că nevastă-mea va cânta la Festival?”
Într-adevăr, această ultimă informaţie spune totul. Urzica îşi ia la revedere de la noi sub semnul lui “MEREU ÎMPREUNĂ”. Râzând subtil, cu salopeta albastră omniprezentă, ea închide pagina întredeschisă, lăsându-ne (totuşi!) pentru câteva secunde să ne mai delectăm cu o poezioară-cântec: “De oriunde-ai veni, oricum te-ai numi, John, Johan, Ivan sau Juan. De oriunde-ai veni, oricine ai fi Ion sau Giovani sau Jean, oricum te-ai numi Jeanine sau Jani, aceleaşi speranţe ne leagă, oricum te-ar chema, oriunde-ai pleca, cu noi este lumea întreagă.”