Simona Ardelean

 

 

Tonal şi nagual

 

 

Viaţa pe care o trăim acum e doar o nesfârşită viziune

    (Carlos Castaneda, 1997, 221)

 

Dacă unui cititor i-ar trece prin minte să se aventureze prin lumea lui Carlos Casta­neda ar trebui să se asigure că are spaţiu şi pentru un ghid de buzunar sau pentru o hartă care să îl îndrume în momentele de răstrişte sau de prea încercată răbdare. Se va verifica în felul acesta încă o dată că nimic nu e întâm­plător în aceste cărţi şi că hăţişul care se încăpăţânează să se aştearnă înaintea cititorului e datorat incomple­titu­dinii dru­mu­lui parcurs.

Pentru acele momente cititorului i-ar putea veni în ajutor şi distincţia tonal/nagual cu care vom opera. E doar o parte, desigur, din ghidul de buzunar propus. Şi mai e, mărturisesc, rezultatul unei lupte interioare pentru clarificarea unor concepte. Ca orice călător prins în lumea lui Castaneda, am fost la rândul meu pusă la încercare.

Vin dintr-o lume care operează cu con­cepte mai mult sau mai puţin explicite, dar care au invariabil pretenţia că au reuşit din punct de vedere lingvistic să afirme ceva despre realitate sau existenţă.

Din punctul de vedere al antropolo­gu­lui, informaţia pe care o aduce Carlos Casta­neda asupra noţiunilor mai sus menţionate este următoarea: Tonalul (a cărui pronunţie exactă este toh-na’hl în culturile din Me­xicul Central) este un fel de spirit pozitiv, de obicei un animal, pe care copilul îl obţine în momentul naşterii şi cu care e legat intim tot restul vieţii. Michael Harner reia explicaţia dată de Castaneda încercând să o lămureas­că: “Incidentally, Castaneda contrasts the nagual with the tonal in a lengthy, if some­what confusing discussion. The confusion can be somewhat dissipated if one under­stands that the tonal derives from the Nahuatl or Aztec term tonalli. This word referred especially to one’s vital soul and the sign of one’s day of birth, which was frequently an animal. The tonalli was part of an elaborate calendrical system with implications of predestination, somewhat analogous to one’s sign in Western astro­logy” (Harner, 1990, 63). Pentru Harner, tonalul implică aşadar ideea de predestinare a parcursului cuiva de la naştere la moarte. Experienţa cotidiană din realitate imediată se crede a fi determinată de animalul tonal (nu e acelaşi lucru, vom vedea, cu animalul nagual legat de cealaltă realitate).

Explicaţia pe care Harner o dă nagua­lului, fără a fi fundamental dife­rită de cea a lui Castaneda, este următoarea: “Among the Indians of Mexico and Guate­mala, the guardian spirit is commonly known by the term of nagual derived from the term nahualli. Nagual refers to both a guardian animal spirit and to the shaman who changes into that power animal (compound words derived from nahualli have the meaning of being disguised, masked).” (Harner, 1990, 63). E firesc, completează el, să existe confuzii între animalul tonal şi nagual, confuzii întâlnite uneori în literatura antropologică a Mexicului şi Guatemalei, datorate învăţării defectuoase a semnifi­ca­ţiei sau fuzionării sensurilor celor două ani­male care întruchipează nagualul şi tonalul, realizate în vremurile coloniale de către unii băştinaşi mexicani şi guatemalezi.

Dar lucrurile se complică evident atunci când explicaţiei cu care vine Carlos pentru a arăta că ştie cărturăreşte despre ce este vorba, don Juan îi opune o alta, vrăjito­rească. Urmează hăţişul imaginilor compli­cate asupra cărora atrăgeam atenţia dintru început. Complicate pentru Carlos şi pentru noi, oameni ai lumii de concepte ordonate, fiindcă cu greu le întrepătrundem sensul, dar şi mai complicat de tradus pentru don Juan, care e pus să zugrăvească în sintagme logice indescriptibilul.

 În cărţile lui Castaneda se acordă o importanţă deosebită realităţii celei­lalte, inex­primabile şi imposibil de cunoscut în felul nostru obişnuit de-a fi. Cealaltă reali­tate aparţine lumii vrăjitorilor: “For a sorcerer, the world of everyday life is not real, or out there, as we believe it is… reality or the world we all know is only a description […] a description that had been pounded into me from the moment I was born” (Prefaţă la Castaneda, 1972). E mo­men­tul în care cititorul s-ar putea arăta sceptic din două motive aparent fără legătu­ră. Fie că îi este greu să accepte varianta unei alte realităţi guvernată de vrăjitori (ce şarlatanie!) atâta timp cât vine asemeni mie dintr-o lume a conceptelor şi a raţionalului; fie, dacă acceptă nu fără oarecare rezerve existenţa unei lumi a forţelor iraţionale, a puterilor oculte şi a tuturor lucrurilor inex­plicabile, îi vine greu să treacă peste ipos­taza de “păcălit” dacă este  să-i dea crezare lui Juan Matus. Adică să accepe faptul că nu a ales liber să vadă lumea aşa cum spunem că este şi că trăieşte iluzia unei independenţe personale în a  a­ran­ja realitatea. Fiecare om care intră în contact cu un copil, completează don Juan, îl învaţă descriindu-i lumea aşa cum la rându-i a fost învăţat să o vadă. Din momentul respectiv copilul e membru al unei societăţi care a aderat la o convenţie: “his membership becomes full-fledged, I suppose, when he is capable of ma­king all the proper perceptual interpre­tations which, by confirming to that descrip­tion, validate it” (Prefaţă la Castaneda, 1972).

Fiecare fiinţă umană are două entităţi separate, reduplicate, care devin active în mo­mentul naşterii (nagual, tonal). Cunoaş­terea diferenţelor dintre ele ţine de domeniul “oamenilor cunoaşterii”. Tonalul, spune don Juan, e ceea ce e angajat în a încerca să înţeleagă chiar acest termen. Prin tonal organizăm lumea, punem ordine în haos. Tot ceea ce cunoaştem şi facem noi ca oameni e opera tonalului, toate elementele pentru care avem câte un cuvânt fac parte din tonal. Tonalul e tot ceea ce atinge ochiul şi, deşi tonalul nu poate crea sau schimba nimic, totuşi el validează lumea pentru că funcţia lui e să judece sau să autentifice. Tonalul e aşadar creatorul care nu creează nimic, însă el e acela care ne face să semănăm şi să ne diferenţiem. Există un tonal personal şi un tonal al timpului, există  o organizare individuală şi una colectivă.

Nagualul e partea din noi cu care nu avem de-a face deloc. E lumea în care nu există cuvinte, nume, sentimente. Cuvintele prin care desemnăm mintea, sufletul, inte­lec­tul pur, psihicul, energia, forţa vitală, nemurirea, principiul vieţii, Dumnezeu fac parte din lumea tonalului. Numind, clarifi­căm după regulile de ordine ale lumii aşa cum am fost invăţaţi.

Nu se poate decide dacă tonalul şi na­gualul sunt înlăuntrul sau în afara conştiinţei noastre. Ceea ce se poate bănui e că ceea ce acţionează e tonalul, iar marea artă la care acesta poate ajunge e să suprime orice manifestare a nagualului.

Până aici totul seamănă cu o expunere pretenţioasă a unor informaţii la care nu avem acces sau cu o expoziţie la care suntem invitaţi fiind în prealabil aver­tizaţi că nu ne-o vom putea imagina. Aşa că don Juan încearcă două imagini comple­mentare sensului.

Una dintre ele este imaginea tonalului ca o insulă înconjurată de nagual. Pe insulă sunt aşezate conceptele, clasificările, senti­mentele şi toate celelalte. În jurul insulei dă târcoale puterea. Acolo îşi are sălaşul na­gualul. El iese la suprafaţă când tonalul de­vine conştient de totalitatea eului, când îşi depăşeşte incompletitudinea. Însă realizarea totalităţii se face doar pentru o clipă de către fiinţa care va muri. Aşadar, nagualul intră în acţiune în momentul morţii, când con­ştiinţa, memoria, percepţiile acumulate se dezinte­grează.

 Sau poţi să ajungi la totalitatea eului doar când înţelegi că lumea e mai degrabă o viziune, indiferent dacă ea ţine de omul obişnuit sau de vrăjitor. Întâlnirile  vizionare din experienţele cu plantele de putere la care participă Carlos se traduc în lumina învă­ţăturilor lui Don Juan despre configura­ţiile lumii, ca fiind excursii în nagual, în necu­noscut. Nagualul însă nu se va sfârşi nicio­dată, fiind fără limită şi creator. Insula tona­lului are două părţi: partea externă, hotarul şi suprafaţa insulei, reprezintă partea de ac­ţiune; partea internă e atribuită deciziei şi judecăţii şi este delicată şi sensibilă. Fiind vul­nerabil, tonalul se restrânge uneori, în spe­­cial când e stânjenit. De aceea va avea nevoie de ajutor din partea nagualului, care fiind deja în mişcare, va prelua conducerea. Cele două părţi conlucrează, dar faptul a­cesta îl ştiu doar luptătorii impecabili. Ei fac prin puterea personală posibilă ivirea la su­prafaţă a nagualului pentru a susţine tonalul.

Nimeni nu e capabil să supra­vie­ţuiască unei întâlniri deliberate cu nagualul fără un prealabil antrenament şi fără a res­pecta câteva reguli precise. Tonalul trebuie con­vins metodic că există şi alte lumi care pot trece prin faţa aceleiaşi fereste. Când eşti faţă în faţă cu nagualul, deşi pare ciudat, nu trebuie să te întorci spre stânga. Par elemen­tele unui rit, dar don Juan asigură că sunt esenţiale. Nu numai don Juan (profesorul ce îl ajută pe Carlos, neofitul, şoptindu-i în urechea dreaptă învăţătura sa), dar şi don Genaro (benefactor, ce îi şopteşte ucenicului în urechea stângă) face pentru Carlos dife­renţierea dintre cele două tipuri de realităţi. Carlos realizează că cei doi vorbesc în acelaşi timp, dar le percepe individual vorbirea pierzând simţul unităţii. Imaginea astfel obţinută e o lume de lumini şi de vid care vine şi pleacă în acelaşi timp. E a doua imagine după cea a insulei care vine să-l lămurească pe Carlos asupra celor două lumi (Castaneda,  1976, 220).

Tot acum Carlos descoperă că tonalul poate fi redus la tăcere prin saturarea lui sau prin inundarea cu informaţie a dialogului inte­rior. Deşi conlucrează cu nagualul, tona­lul nu ştie că deciziile ţin de lumea acestuia, deoarece atunci când credem că decidem nu este vorba decât de confirmarea faptului că ceva de dincolo de înţelegerea noastră a aranjat structura aşa-zisei noastre decizii, iar tot ceea ce facem noi e doar să confirmăm.        

Vrăjitorii lui Castaneda susţin că înce­pând din momentul naşterii suntem plasaţi într-un fel de sferă care la început este deschisă, dar apoi se închide până ne izo­lează. Sfera e simbolul percepţiei prin care ne trăim toată viaţa. Dacă privim înlăuntrul ei pe pereţii interiori vom regăsi propria noastră reflexie, viziunea noastră despre lu­me. Ea începe ca o descriere care ne este dată din momentul naşterii până când “aten­ţia noastră este prinsă în ea şi descrierea devine vedere”.

Sarcina profe­sorului e să rearanjeze viziunea, pregătind fiinţa luminoasă până când benefactorul va deschide sfera din afară pentru a permite fiinţei luminoase o viziune a totalităţii sale. Viziunea interioară e imaginea echivalentă insulei tonalului. Curăţarea şi reordonarea insulei tonalului înseamnă regruparea tuturor elementelor ei de partea raţiunii. Profesorul îşi forţează ucenicul la gruparea viziunii despre lume în partea dreaptă a sferei, partea specifică tonalului. Acest lucru face ca ucenicul să devină raţional, calm, să aibă forţă de carac­ter şi corporală. Esenţa constă în faptul că, deşi realizează importanţa raţiunii, ucenicul conştientizează în acelaşi timp zona foarte restrânsă pe care aceasta ar trebui să o ocupe cu adevărat în pregătirea vrăjitorilor. Cealaltă parte a sferei e revendicată de ceea ce vrăjitorii numesc voinţă. De îndată ce profesorul curăţă sfera percepţiei, benefac­torul o deschide lărgind orizonturile. El îl duce pe ucenic în cât mai multe experienţe pentru ca mai târziu, prin rememorare, acesta să aibă cât mai multe repere. Aceasta sporeşte maleabilitatea punctului de asam­blare (din imaginea energetică a fiecărui om văzut ca un ou luminos alcătuit din fire incandescente).

O altă distincţie pe care trebuie s-o facem cu privire la tonal/nagual e aceea că, în cazul tonalul, verbul care l-ar putea caracteriza este a vorbi, iar în cazul na­gua­lului verbul specific este a acţiona (Cast­a­neda, 1980, 260). Fiinţa noastră tre­buie înţeleasă încă o dată ca o unitate cu două domenii: miezul fiinţei constă în acţiu­nea de a percepe, în timp ce magia exis­tenţei  se revendică de la a fi conştient. A percepe înseamnă a avea acces la “primul cerc al puterii” ce instituie ordinea în lumea coti­diană. În ceea ce priveşte atenţia na­gualului, cunoştinţele oferite de aceasta sunt plasate deasupra lumii obişnuite şi pot fi atinse pe calea visatului (transformarea vise­lor obiş­nuite în vise care presupun un act voli­ţional).

Cea de-a treia imagine care vine să completeze seria de lămuriri teoretice e o metaforă ingenioasă pe care o găseşte don Juan. La Gorda descrie cum îi învaţă don Juan pe ucenici despre dualitatea crucială tonal/nagual. Pentru a le putea explica mai bine îi adună pe toţi ucenicii şi-i duce într-o vale pietroasă din munţi. Don Juan ia cu sine o legătură mare cu tot felul de obiecte. De asemenea, unul dintre ucenici, Pablito, e pus să ducă cu el şi o masă grea. După un drum lung sosesc în valea propusă ca destinaţie şi sunt rugaţi să aşeze masa exact în centrul văii şi să aranjeze conţinutul legăturii pe masă.

Prin intermediul acestor obiecte, don Juan explică diferenţa dintre tonal şi nagual în felul următor: tonalul e ordinea pe care o conştientizăm în lumea cotidiană, dar şi ordinea personală dusă pe umeri asemenea ducerii mesei pe umeri de către Pablito. Tonalul personal al fiecăruia dintre se aseamănă cu masa respectivă din acea vale pustie (un fel de insulă a obiectelor fami­liare). De cealaltă parte nagualul e meca­nismul interior al lucrurilor (ţine masa în loc) şi se aseamănă cu vastitatea acelei văi pustii. Vrăjitorii îşi vor urmări tonalul de la distanţă pentru a menţine o bună perspectivă asupra lucrurilor care se află în jurul lor. De aproape, obiec­tele de pe masă par impor­tante, dar de la depărtare masa respectivă abia ar fi vizibilă.

După ce se amuză antrenându-i în jo­curi de memorie (le sustrage din câmpul vizual diferite obiecte de pe masă), don Juan îi supune pe ucenici la un alt test, operând de această dată cu zona de sub masă, îndepărtând de acolo ba o pietricică, ba un beţigaş. Cum nici unul nu-şi aminteşte cu exactitate ce era sub masă, testul e relevant pentru felul în care ne raportăm la nagual. Nagualul e zona de sub masă, probabil ulti­ma care ne-ar putea atrage atenţia.

O nouă exemplificare a simbolismului nagualului şi tonalului e pira­mida ”atlanţilor” din Tula, o pira­­midă aparţinând civilizaţiei toltece. Piramida, susţinută de coloane de formă rectangulară şi înconjurată de statui uriaşte este interpretată de don Juan ca o reprezentare a ”poziţiei Toltecului”, o postură magică pe care o adoptă şamanul şi echipa lui. Piramida în sine simbolizează un bărbat susţinut de cele patru femei luptătoare, dreamers, reprezen­tând cele patru vânturi, cele patru direcţii. “The Atlanteans are the nagual; they repre­sent the order of the second attention brought forward. They are creatures of war but not of destruction.”. La rîndul lor, coloanele de formă rectangulară simbo­lizează “the order of the first attention, the tonal”, stalkers. “They are very peaceful and wise, the oppposite of the front row”. (Castaneda, 1981, 18). Piramida din Tula e un ghid către a doua atenţie. Ceea ce vedem azi e doar o piramidă aproape distrusă cu totul. Se spune că: “some of the pyramids were gigantic not-doings, places for warrios to do their dreaming and exercice their second atten­tion”. Tot ce făceau vrăjitorii acelor timpuri era înregistrat în cifre şi desene care erau puse pe pereţi.

Mai târziu, susţine don Juan, au apărut un alt tip de luptători care nu au fost de acord cu ceea ce făceau vrăjitorii cu a doua lor atenţie şi au distrus piramida şi tot ceea ce se găsea în ea. Don Juan crede că luptătorii noi sunt luptători ai celei de-a treia atenţii. Vrăjitorii erau prea preocupaţi de fixarea celei de-a doua atenţii pentru a înţelege ce se întâmplă. Când şi-au dat seama a fost prea târziu. Pentru don Juan nu numai ruinele culturilor trecute constituie un element periculos, ci tot ce înseamnă obiec­tul unei preocupări obsesive conţine un potenţial risc. De aceea piramidele “şama­nice” reprezintă adevărate capcane pentru cei care încearcă să rămână în a doua aten­ţie. Piramidele sunt cu atât mai nocive pentru vrăjtorii neprotejaţi, pentru luptătorii fără formă cum este La Gorda.

În discuţiile lor asupra celei de-a doua atenţii, mastrul şi ucenicul său se opresc şi asupra unor întâmplări pe care le-au trăit şi pe care încearcă să le explice prin acest concept. De pildă, Carlos îşi aminteşte de momentul în care don Juan îl împinge printr-o uşă şi iese de cealaltă parte a zidului, nu aşa cum ar fi trebuit, ci direct în stradă, într-o piaţă aflată la doi kilmetri depărtare. La Gorda emite ipoteza că acel loc ar fi fost un punct de putere, o uşă de trecut de pe o linie paralelă pe alta. De menţionat că din cunosţintele pe care le au, lumea aceasta şi lumea de dincolo sunt aşezate pe linii paralele. Partea stângă asigură drumul către lumea paralelă celei în care ne aflăm acum. Pentru a ajunge acolo trebuie să trecem “the boundaries of affec­tion” prin pierderea formei umane, respec­tiv a legăturii de dependenţă pe care o avem faţă de cele din jurul nostru. Josephina, una din fetele din noua echipă de vrăjitori, îşi aminteşte trecerea din partea dreaptă a tonalului către partea stângă ca pe o trecere printr-un zid de ceaţă. “It is an accom­plishment when a warrior had the serrenity and the control to stop the rotation of that wall that is not inside us, but out there in the world and rotating when we moved our heads” (Castaneda, 1981, 101).

Partea dreaptă a împărţirii pe care o face zidul, tonalul, “encompases everything the intelect can conceive of it”, în timp ce partea stângă, nagualul, “is a realm of indescriptible features: a realm impossible to contain the words” (Castaneda, 1981, 163). Volumul din care cităm duce mai departe explicaţiile asupra distincţiei cu care operăm: ”on the right side, much energy and time is consumed in actions and interactions of our daily life […] On  the left side there is an inherent need for economy and speed” (Castaneda, 1981, 165). Econo­mia de energie de care vorbeşte don Juan se obţine prin suspendarea obositoarelor pro­cese ale gândirii şi a prinderii astfel a semnificaţiei într-un mod direct şi precis şi mai cu seamă intens: ”everything is per­ceived in one clump, one bulky mass of inextricable detail”.

Toate aceste lămuriri pe care Carlos le primeşte de la profesorul său Juan Matus sunt efortul unor generaţii întregi de vrăji­tori de a închega fragmentele risipite de cu­noaş­tere într-un sistem de gândire şi reguli care pot fi transmise mai departe. Însă învăţarea înseamnă rememorare a princi­piilor după care este organizat universul, lucru care este posibil abia după ce neofitul va parcurge etape şi practici specifice (de pildă, trebuie să înveţe să devină luptător impecabil prin reaşezarea accentului pe lucrurile cu adevărat importante din viaţă prin intermediul unei practici ce se numeşte recapitulare) şi asta deoarece “they were made to forget. The one who never forgot was Silvio Manuel and he engaged don Juan in the effort of bringing back the members of their group.” Şi fiindcă Silvio Manuel e singurul care nu a uitat, el e cel care se va remarca între toţi membrii echipei vrăjitorilor prin fenomenale “not-doings”: el descoperă că ucenicul Carlos Castaneda nu e Nagualul potrivit fiindcă în loc să aibă patru compartimente în oul său luminos nu are decât trei, că identificarea La Gordei cu vântul de sud a fost greşită şi că ea ar trebui să corespundă de fapt vântului de nord.

Aşadar cele două realităţi reprezintă distincţia dintre o lume învăţată, ordonată în concepte şi convenţii, şi o altă lume la care pentru a avea acces trebuie să învăţăm să o punem în umbră pe cealaltă (“stopping the world”), eliberându-ne de sub influenţa ei şi ajungând astfel la esenţa nelimitată în forme precise, rigide.

Distincţia se referă şi la modul de a per­ce­pe vizual (în termenii originali, “looking” pentru lumea omenească şi “seeing” pentru lumea vrăjitorilor). Există mereu tendinţa de a încerca să gândim cum trebuie să fie lucrurile. Or, cealalată realitate tocmai aceasta ne înva­ţă, că nu există un mod corect, unic, ci descrieri diferite. ”Seeing“ e primul pas spre “stopping the world”: “stopping the world was indeed an appropiate rendition of certain states of awarness in which the reality of everyday life is altered because the flow of interpretation, which ordinarily runs uninterruptedly, has beeen stopped by a set of circumstances alie to that flow” (Prefaţă la Castaneda, 1972). Un exemplu grăitor pentru a ilustra permanenta tendinţă de a ne păstra în siguranţa lucrurilor pe care la stăpânim e episodul în care don Juan aşează o bucată de pânză (obiect de putere, susţine el) în câmpul vizual al lui Carlos (Castaneda, 1972, 185-186). Carlos nu identifică dintru început bucata de pânză ca o bucată de pânză, dar chiar în momentul în care începe să vadă dincolo de cârpă, el ”rearanjează” înapoi perspectiva încât să privească din nou lucrurile în mod obişnuit. Asemenea eşecuri îl fac pe don Juan să recurgă la alte mijloace de a-l învăţa pe Carlos ce este în spatele realităţii cu care e obişnuit. Fiindcă acesta organizează prin intermediul limbajului lumea, don Juan va lucra pe teritoriul pe care Carlos se simte cel mai bine: “you are going to learn not-doing. We might as well talk about it because there is no other way for you to proceed. I thought you might catch on to not-doing without my having to say anything. I was wrong.” (Castaneda, 1972, 187). Dar “not-doing is difficult and so powerful that you should not talk about it freely”.

Şi cum îl învaţă don Juan pe Carlos ce e “doing”/”not-doing”? Vorbindu-i despre fe­lul în care instituim realitatea. Cuvintele lui se aseamănă cu explicitarea unor parabo­le şi Carlos e nevoit să intre într-un ritm alar­mant al subtilităţilor care vin să-i răs­toarne orice încercare de contraargumentare. Discuţiile pornesc întotdeauna de la lucruri concrete, evidente, detalii cărora Carlos nu le dă­duse importanţă anterior: o pie­tricică, un gândăcel, vântul, o pasăre sau un animal. Toate acestea sunt ele­mente importante pentru lumea vrăji­torilor. “Take that rock for instance. To look at it is doing, to see it is not-doing”. A încerca s-o numeşti şi s-o descrii prin atributele pe care în mod evident numirea le atrage după sine ţine de “doing”, adică de actul ordonării în sisteme de valori şi utilitate pe care îl facem în mod curent. În loc să creştem astfel cantitatea de informaţii pe care o avem despre un lucru, paradoxal am crede noi, o micşorăm. Don Juan explică însă această contradicţie aparentă: micşorăm involuntar cantitatea de informaţie deoarece limităm realitatea lucrului la cele acceptate convenţional şi nu trecem de frontierele pe care acestea le trasează: “if I could pick out the detail, the holes and depressions would disappear and I would understood what not-doing meant […] doing makes you separate the pebble from the larger boulder.” Descrierea lucrurilor înseamnă identificarea lor în bazele unui mecanism la care ele parti­cipă şi are ambiţiosul ţel de a descoperi funcţionarea acestuia. A descrie înseamnă a fragmenta cunoaşterea în scopuri imediate şi a pierde din vedere ansamblul, legătura dintre lucruri. Scopul final al exerciţiului e vederea celeilalte realităţi. A vedea pentru a cunoaşte înseamnă a acţiona în spiritul lumii obişnuite, dar a observa în ce fel relaţio­nează energetic elementele lumii înseamnă “not-doing”.

Umbrele sunt porţi ale non-acţiunii. Nu sunt palpabile sau supuse unor categorii stricte, nu pot fi raţionalizate excesiv şi reprezintă o formă continuă a misterului de a nu fi decât contururi vagi, imprecise. Mai târziu, după ce va fi cumulat destulă putere personală, promite don Juan, Carlos va putea nu numai să vadă esenţa de dincolo de raţionalizare, dar şi să transforme respectiva pietricică în obiect de putere, adică se va putea sluji de ceea ce cunoaşte.

Lumea pe care o descoperă Carlos atunci când încetează să analizeze raţional e lumea în care nu te laşi pradă imaginii. Există forme specifice ale acestui “not-doing”. Luptătorii impecabili în rândul cărora don Juan vrea să-l includă şi pe Carlos sunt de două tipuri: visătorii şi “stalkerii”. Visătorii au acces la lumea cealaltă prin “dreaming” ca “not-doing of dreams”, deoarece şi visele pot întrerupe legătura cu felul în care suntem obişnuiţi sa le interpretăm sau să le descriem. Pentru aceasta există tehnici speciale: lui Carlos i se recomandă alegerea unui subiect pentru visat (găsirea mâinilor în vis) şi exerciţiul poate să-i reuşească doar în măsura în care-şi opreşte dialogul interior, ceea ce presu­pune mai mult decât simpla reducere a cuvintelor în încercarea de a opri gândirea, presupune utilizarea unui complex care are printre componentele sale şi o manieră aparte de a privi (privirea focalizată) în schimbarea perspectivei asupra lumii.

În iniţierea pentru deosebirea tipurilor de realităţi Carlos are parte de câteva în­tâmplări care îl ajută să se apropie de realitatea secundă. Una dintre ele este întâlnirea cu coiotul căruia îi vorbeşte conform indicaţiilor lui don Juan (care il sfătuieşte să-şi piardă importanţa de sine: a te afirma înseamnă a cultiva legături care împiedică libertatea). Coiotul îi răspunde şi Carlos ajunge să-l vadă sub formă de energie luminoasă, fluidă. Imaginea lui se va estompa şi va face loc percepţiei liniilor lumii, manifestări active de esenţă: “I saw the lines of the world. I actually perceived the most extraordinary profusion of fluo­rescent white lines which crisscrossed everything around me […]. The lines were constant and were superimposed on or were coming through everything in the su­rroundings” (Castaneda, 1972, 252). Ceea ce a reuşit Carlos, explică don Juan, e să oprească “what people have been telling you the world is like” (Castaneda, 1972, 253), adică să treacă dincolo de aparenţa convenţiilor. Aceasta se întâmplă doar a­tunci când “one sneaks between the worlds, the world of ordinary people and the world of sorceres. You are now smack in the middle point of the two” (Castaneda, 1972, 254).

Cel care îl va ajuta însă propriu-zis să înţeleagă modul de utilizare al celui de-al doilea cerc de putere, întruchipând pentru o clipă realitatea secundă, e Genaro Flores, membru al echipei de vrăjitori a lui Juan Matus. După atâtea lămuriri primite în cursul anilor de noviciat, iată cum rezumă Carlos întreaga sa experienţă: “on my left side I had looked-up memories of don Juan and his party of warriors on their last day on earth, on my right side I had the memory of having jumped that day into abyss” (Castaneda, 1981, 300), păstrând astfel amintirea a două vieţi complet diferite de simţire şi intelect în ubicuitate.

Dacă, pentru a accepta explicaţiile pe care le primeşte o dată cu Carlos din partea lui don Juan, cititorul are nevoie de o minte predispusă la jonglerii de imaginaţie, ceea ce ne relevă ultima carte a lui Castaneda poate din nou să-i scindeze opiniile: fie ridică mirat din sprâncene ca în faţa unei noi dar ingenioase teorii a conspiraţiei (trans­ferată în timpurile moderne din domeniul politicului în acela al invadării iminente realizată de fiinţe extraterestre), fie răsuflă uşurat că a mai primit o ultimă indicaţie din partea ghidului care-i poate asigura energia unui ultim efort eroic de-a depăşi hăţişul despre care vorbeam la început.

Revelaţia constă în faptul că orice fiinţă umană posedă do­uă minţi: una dintre ele este a noastră în întregime şi ea este ca o voce şoptită care ne aduce întotdeauna ordine, claritate, finalitate. Cealaltă minte e o ”instalaţie străină”. Acesta nu ne aduce decât conflicte, ambiţii, îndoială şi deznă­dejde, fiind rezultatul unui conflict trans­cendental care ne afectează pe toţi, dar de care numai vrăjitorii sunt conştienţi în întregime.

Aşa cum ne-a obişnuit pe parcursul celor unsprezece volume, Carlos încheie sceptic, concluzionând că împărţirea între to­nal şi nagual nu este o diferenţiere onto­logică sau cosmologică, ci una psihologică: “indiferent de ce spusese don Juan am inter­pretat acest lucru ca o explicaţie metaforică pentru dominaţia aparentă a emisferei stângi a creierului nostru sau cam aşa ceva.” (Castaneda, 2003, 198)

Modul în care cititorului trebuie să in­ter­preteze toate acestea rămâne însă la ale­gerea sa. Oricum ar fi, diferenţierea tonal / nagual are complexitatea unui sistem filo­sofic. Încercând să ofer o privire de an­samblu asupra celor două concepte pro­puse de Carlos Castaneda, voi evoca două ima­gini plastice care materializează cel mai bine parcursul explicativ pe care ni-l oferă lectura cărţilor sale. Este vorba de două tablouri care mie mi-au făcut impresia că ar putea reprezenta sensibil, plastic, cele două concepte: Galben, roşu, albastru al lui Wassily Kandinsky pentru nagual (deşi comit astfel o flagrantă încălcare a tocmai conţinutului acestui concept încercând să-l apropiu de o redare vizuală) şi Oraş italian al lui Paul Klee pentru tonal.