Ştefan Borbély
Tito şi titoismul
Fostul conducător al Yugoslaviei, mareşalul Iosip Broz Tito (1892-1980) s-a distins în cel de-al doilea război mondial ca un apărător eroic al patriei sale. De obârşie croat, istoria i-a rezervat o biografie agitată. Rănit în primul război mondial, în care a participat ca soldat al armatei austriece, a fost prins şi dus prizonier în Rusia. Evadând din lagăr, s-a implicat în războiul civil de partea bolşevicilor, a devenit comunist, apoi a trecut în Balcani, pentru a organiza Partidul Comunist Yugoslav, aflat în ilegalitate. Arestat în două rânduri pentru activitate politică subversivă, în 1923 şi 1928, stă la puşcărie până în 1934. Ieşind, e uns membru al Biroului Politic al Partidul Comunist Yugoslav şi devine secretar general al partidului în 1937. Comunist convins, îşi deconstruieşte la timp iluziile în privinţa lui Stalin: la începutul lui 1937, când acesta ordonă executarea a 800 de comunişti yugoslavi aflaţi la Moscova, Tito nu poate face nimic, ba mai mult, se află el însuşi pe lista neagră, scăpând doar din cauza protectoratului oportun asigurat de către Ghiorghi Dimitrov. Suspiciunea vigilentă faţă de Moscova îi va ghida paşii permanent de acum încolo, în ciuda aparenţelor de înregimentare ideologică sau de politică obedientă: va păstra o distanţă personală când reverenţioasă, când protestatară faţă de Stalin (în funcţie de situaţie şi de fluctuaţiile politice ale timpului), va anunţa, în premieră pentru lagărul socialist, dreptul fiecărui partid de a-şi impune linia proprie, „naţională” (fiind anatemizat pentru acest delict anti-internaţionalist), şi-n cele din urmă, când cortina de fier va dihotomiza Europa şi întregul mapamond, va face paşi hotărâţi în direcţia lumii a treia, proclamând împreună cu preşedintele Nasser al Ethiopiei conceptul geopolitic al „nealinierii”. Neînţeles atunci, suspicionat din nou de ambele părţi, va aştepta răbdător ca Timpul să îi dea dreptate.
În aprilie 1941, când Germania atacă Serbia, Tito se întoarce acasă de la Moscova pentru a se regăsi pe meterezele rezistenţei populare antifasciste, pe care o transformă într-o redutabilă luptă de partizani. Consecinţele sunt impresionante: câteva răni grave, vindecate în circumstanţe medicale precare, improvizate, de tabără militară, charisma personală, legitimată frenetic, popular de către adepţi, dar respectată şi de către duşmani, plus aprecierea Vestului şi a Estului deopotrivă. Li se adaugă voinţa cobeligeranţilor antihitlerişti de a-l integra în jocul reorganizării postbelice a Europei, planul lui Churchill fiind acela de a plasa Yugoslavia sub un protectorat politic partenerial împărţit în doze egale între Moscova şi Londra, scontata balanţă politică şovăitoare fiind înclinată de prezenţa emigranţilor londonezi în guvernul de la Belgrad, prin implicarea cărora Churchill nădăjduia să reducă influenţa Kremlinului şi să facă din Yugoslavia, cu timpul, un cap de pod al stratagemelor occidentale în Balcani.
Reticenţa lui Tito faţă de reciclarea politică a emigranţilor yugoslavi trăitori la Londra şi decizia sa de a face din Yugoslavia un stat socialist se dovedesc a fi foarte pe placul Moscovei, dar stârnesc nemulţumirea vehementă a Occidentului. Veninul suspiciunii se mută de cealaltă parte a cortinei de fier în martie 1948, când, pe fondul manierei independentiste de a cârmui Yugoslavia şi în contextul ajutorului pe care Tito îl dăduse comuniştilor greci, Kremlinul se decide să iau taurul de coarne, solicitând epistolar Partidului Comuniştilor din Yugoslavia reconsiderarea liniei naţionale independentiste şi înrolarea ţării sub umbrela roşie a Cominformului (ceea ce însemna: Stalin). Tito răspunde curajos, epurând armata şi partidul de câţiva stalinişti marcanţi. În urma acestei sfidări, acuzată vehement de către Kremlin ca un delict de insubordonare, în data de 28 iunie 1948 Partidul Comuniştilor din Yugoslavia este exclus din Cominform. Tito este anatemizat, prezentat drept un fascist sub acoperire care pactizează cu Occidentul, denunţat pentru „trădarea” lagărului socialist, Kremlinul lansând împotriva sa o campanie propagandistică punitivă de-a dreptul isterică.
Semnele iconice de stigmatizare sunt barda însângerată şi svastica îngemănată cu semnul dolarului american, care apar peste tot: în broşuri distribuite în sute de mii de exemplare, pe afişe ridicate în pieţele publice, pe fiţuici veninoase, lipite pe gazetele de perete din intreprinderi, instituţii, şcoli, garnizoane şi unităţi militare. Şedinţele populare de ură – în sens clasic, orwellian – se ţin lanţ, în absenţa oricăror referinţe verificabile: oamenii sunt învăţaţi să dispreţuiască un om şi un regim despre care, practic, nu ştiu mai nimic direct, obiectiv şi necontrafăcut, cu excepţia Banatului sârbesc, care intră într-un soi de carantină. Graniţa Dunării dintre România şi Yugoslavia dobândeşte un regim special, cu practici militare care nu se aplică în altă parte, cu atât mai mult, cu cât adversarii ideologici de „dincolo” restituie – cu mici excepţii – toţi transfugii.
Sechelele imaginare ale acestei campanii publice virulente sunt încă vii în memoria generaţiilor mai în vârstă din România, afişele uriaşe cu Tito purtând barda însângerată sau şedinţele politice de înfierare a vecinului „fascist” „iudaizat” de dincolo de Dunăre putând fi cu greu uitate. Preponderent imagistică, purtată prin intermediul afişelor stradale şi al caricaturilor de un sarcasm ucigător, declasant – textele, numeroase şi ele, sunt în general stereotipe -, campania a început prudent în partea a doua a anului 1948, a continuat în crescendo în 1949 şi a avut un vârf de sarcină în 1950, estompându-se apoi strategic şi cu intermitenţe până prin 1953, anul morţii lui Stalin, când Kremlinul declanşează o reapropiere politică treptată de Yugoslavia, parafată în final printr-o vizită făcută de Hruşciov la Belgrad, în vara anului 1955.
Aceasta e povestea urii propagandistice pe care au reînviat-o în data de 14 ianuarie 2004 masteranzii de la secţia de Jurnalistică a Facultăţii de Ştiinţe Politice din Cluj-Napoca, într-un simpozion decomplexat, dilematic, foarte viu ca prestanţă documentară şi ştiinţifică, presărat cu numeroase intervenţii de mare acurateţe politică şi istorică. S-a lucrat, în principal, pe studii de caz desprinse din presa anilor ’50 (Scânteia, România liberă Contemporanul, Urzica, Lupta de clasă, Almanahul literar, Sportul popular, Utunk, ziare regionale), dar şi pe cărţi sau broşuri pătrunse de indicibila boare ideologică a timpului, cum au fost, de pildă, Mareşalul Tito în România (1947, reportaj oficios anterior crizei), Titofasciştii, slugile imperialismului (1950: culegere de caricaturi spumoase, o recomandăm tuturor) sau Yugoslavia, and the Non-Aligned World, de Alvin Z. Rubinstein (1970: se cere citită într-un siaj exegetic puternic marcat de dihotomiile Războiului Rece, din care face parte şi Political Cohesion in a Fragile Mosaic. The Yugoslav Experience, editată în 1983 de către Leonard Cohen şi Paul Warwick). O menţionare aparte merită voluptatea insidioasă cu care masteranzii participanţi la simpozion au ornat sala şi uşile ei cu fotocopii ale unor caricaturi virulente, două dintre ele şi o poezie mobilizatoare (Titler) apărând şi pe afişul manifestării, pus la toate răspântiile culturale ale Clujului.
Protagoniştii? Moderatorul Graţian Cormoş şi-a strunit bine colegii, fixând nemilos cadranul ceasului de control pe care îl avea în faţă. A vorbit despre tehnicile de construire a unei memorii trucate, pornind de la câteva texte din Lupta de clasă. Rita Jedenek a coborât în timp înainte de campania începută în 1948, reconstituind vizita pe care Tito a făcut-o în România în perioada 17-19 decembrie 1947 (cu două săptămâni înainte de abdicarea forţată a regelui), când s-a semnat un Tratat de prietenie (efemer…), Mareşalul vorbind, la Adunarea Deputaţilor, despre obligativitatea Balcanilor de a-şi construi un destin regional propriu şi despre condiţiile acestei enclavizări participative: neamestecul (Kremlinului…) în treburile interne ale celorlalte state. (À bon entendeur, salut!) Cornel Todea a citit atât Sportul popular (nu vă miraţi: comuniştii s-au folosit de el ca de un foarte circulat instrument de propagandă), cât şi broşura Unde duce naţionalismul lui Tito, comparând informaţiile colportate aici cu documente obiective ale timpului, unele de ordin sportiv. Concluzia: ritualul urii s-a construit pe informaţii neverificabile, nepublicate în documente sau în presa oficială. Sobru, cu o bună pregătire filosofică şi istorică, Alin Rus a ales Scânteia, dar şi…Pravda, pentru a demonstra, în esenţă, două aspecte complementare. În primul rând, că între reflectarea crizei în Pravda şi aceea din ziarele oficiale din ţările-satelit exista o discrepanţă evidentă, numărul incriminărilor directe din Pravda fiind destul de redus. În al doilea: că întreaga criză, întreţinută de psihologia paranoică a liderului de la Kremlin, s-a datorat unei proaste gestionări din partea lui Stalin. Rus s-a ocupat, în trecere, şi de un mit exegetic destul de bine păstrat, potrivit căreia criza ar fi fost declanşată şi de către o delaţiune a lui Dej: memoria orală a păstrat detaliul, pentru care – cel puţin noi – nu am găsit documente.
Nicu Urs a schiţat biografia contextuală a „personajului”, pentru a inventaria textele comandate din Contemporanul. Multe semnături anodine, dar şi unele ispititoare, dacă ne gândim la cariera liberală pe care au parcurs-o ulterior. De o nomenclatură liberală ulterioară surprinzătoare s-a izbit şi Debreczeni Hajnal, care a investigat Utunk: multe nume mari printre denigratorii lui Tito, şi – mai ales – nume timişorene. Din păcate, nu am izbutit să acoperim exegetic Banatul; sârbii din zonă au fost suspicionaţi în perioada urii, regiunea fiind considerată – şi din cauza Dunării, pe unde se înota „dincolo” – un loc nesigur, motiv pentru care, de pildă, publicaţiile bucureştene nu solicită texte din partea scriitorilor bănăţeni. Dimpotrivă, Utunk o face, motiv pentru care informaţiile indirecte despre arta şi literatura yugoslavă – care altundeva „nu există” – apar cu preponderenţă în această revistă cu extensie minoritară.
Andreea Iacob a fost, din multe puncte de vedere, sufletul entuziast, altruist, al simpozionului. A pus afişe, a multiplicat caricaturi şi a răsfoit pentru colegii ei Urzica, din paginile căreia a desprins desene şi poezii incitante, dar şi articulaţiile unui imaginar violent analizat cu pasiunea detaliului insidios, deschis, pe de o parte, către retorici declasante zoomorfe, şi, pe de alta, către foarte subtila drămuire a raportului dintre lumină şi umbră (sau întuneric) în reprezentările lui Tito. Andreea Iacob a observat o recurenţă tehnică pe marginea căreia ar merita să medităm: toate caricaturile care-l reprezintă sarcastic pe Tito sunt divizate imaginar de un ax vertical care separă stânga haşurată, umbrită sau întunecoasă de dreapta luminoasă. De asemenea, toţi „acoliţii” lui Tito (Truman, autorii Planului Marshall etc.) apar grotesc în partea stângă; dimpotrivă, dreapta e întotdeauna punitivă, justiţiară. Punând totul pe harta Europei, ajungi la concluzia că stânga reprezintă Occidentul hain, insidios şi putred, pe când lumina de la Răsărit vine întotdeauna din dreapta. Mihai Lisei a citit fără prejudecăţi texte de George Munteanu şi Dumitru Mircea, publicate în Almanahul literar din Cluj. Proza celui de-al doilea, Drumul năpârcii, stârneşte delicii, dar e şi un bun instrument de inventariere a stereotipurilor reprezentaţionale „obligatorii”. De altfel, textele literaţilor despre Tito reprezintă un capitol aparte, prin efortul imaginativ grotesc care le zămisleşte: Mihai Lisei a oferit o singură mostră, care poate sta însă la baza unei antologii bizare. Claudia Romitan a recenzat cartea deja citată a lui Alvin Z. Rubinstein (Yugoslavia, and the Non-Aligned World, 1970) insistâd pe tehnica diplomatică foarte suplă prin intermediul căreia Yugoslavia a reuşit să-şi impună influenţa geopolitică în epocă, în ciuda suspiciunii politicoase a Vestului şi a urii dezlănţuite a Estului: în momentul proclamării conceptului de „nealiniere”, Tito dispunea de 65 de ambasade strategice amplasate peste tot în lume, atât în regiuni „obligatorii”, cât şi în zone geostrategice considerate marginale – Africa, de pildă – pe care ceilalţi le ignorau. Erdei Róbert şi Herédi Zsolt au intrat în detaliile publicaţiilor regionale, primul citind Dolgozó nép din Satu Mare, iar al doilea: Igazság din Cluj. În ambele cazuri dispunem de tehnici propagandistice reciclate, redacţiile preluând „materiale” trimise de la Centru. Interesante au fost, însă, generalizările teoretice ale lui Herédi Zsolt, care pot fi extrapolate asupra întregii campanii împotriva lui Tito: în primul rând, că articulaţiile campaniei ostile împotriva Yugoslaviei au preluat multe epitete sau sintagme miltare, cazone, „victima” fiind un mareşal. Al doilea aspect vizează marginalitatea ostentativă a materialelor de campanie, paginate în aşa fel în publicaţiile timpului, încât ele să apară – în ciuda virulenţei şi a orchestrării foarte atente – ca grupaje de rangul doi sau trei, motivul – a spus vorbitorul – fiind acela de a nu i se recunoaşte lui Tito calitatea de preopinent principal. În centrul mediatic al urii erau întotdeauna alţii – Occidentul imperialist, SUA, Truman sau generalii Planului Marshall -, Tito sosind întotdeauna ca o „anexă”, în ciuda faptului că, sub aspect cantitativ, el domina scena. În final, Rareş Beuran, răsfoind România liberă, a atras atenţia asupra stratagemei economice care a facilitat impunerea Yugoslaviei pe pieţele occidentale, unde produsele Belgradului – în general de bună calitate, cel puţin cele pregătite pentru export – erau vândute la un preţ inferior produselor similare occidentale, cu care, în unele situaţii, rivalizau sub aspect calitativ. Astfel a devenit Yugoslavia „cel mai ieftin aliat” al Statelor Unite. Nu vă grăbiţi să citiţi peiorativ această informaţie: puneţi-o în contextul strategiilor pieţii, pentru a vedea că e vorba şi de altceva aici, decât de inferioritate…
Să menţionez înainte de a încheia o dificultate legată de documentare, invocată de către toţi cei care au fost în sală. De ea s-au izbit şi masteranzii de la Litere de anul trecut, când au lucrat la „reînvierea” Festivalului Mondial al Tineretului de la Bucureşti, din 1953: din varii motive, majoritatea lor fiind justificată – formal cel puţin – prin îngustimea spaţiilor de depozitare, reconstituirea documentară scrupuloasă a perioadei 1947-1965 aproape că nu se mai poate face în bibliotecile noastre universitare. Multe colecţii de ziare sau chiar de cărţi – considerate ca fiind „depăşite” – au fost date la topit (câteodată pentru a face loc documentelor ceauşiste). Broşurile propagandistice, care se distribuiau gratis, cu zecile de mii, la data publicării, prin anii ’50, sunt azi intruvabile (ca şi documentaţia legionară anterioară, de pildă). Lipsesc colecţiile complete ale Monitorului Oficial, pe baza cărora am putea reconstitui infrastructura legislativă a multor orori din anii de vârf ai comunismului. Lipsesc volumele purpurii ale multor scriitori de notorietate, reciclaţi mai târziu şi deveniţi respectabili. Lipseşte iconografia anilor ’50, diseminată şi ea în tiraje de zeci de mii de exemplare. Lipseşte – în final – voinţa de a rearticula documentar întreaga perioadă, pe CD-uri, luând dintr-o parte ceea ce lipseşte în cealaltă. Rezultatul e o memorie colectivă viciată, cariată, vegheată rigid de vigilenţa celor odinioară implicaţi.