Debreczeni Hajnal

 

 

Tito în  Utunk (1950)

 

 

Utunk este o revistă literară şi culturală de orientare marxistă, care apare din 1946 în Cluj, cu o periodicitate de două numere pe lună la început, fiind editată de către Gaál Gábor. Cercetând colecţia din anul 1950, din ianuarie până în decembrie, am găsit în totalitate 10 scrieri legate de imaginea lui Tito, dintre care 2 poezii, 1 poveste umoristică cu desene, 2 articole cu caricaturi, un reportaj şi 4 articole. Utunk – cel puţin în anul 1950 – era mult mai preocupată de Truman şi de administraţia americană, articole despre ei apărând într-un număr mult mai mare decât cele despre Tito. Mareşalul iugoslav nu apare niciodată pe prima pagină, şi nu constituie subiectul editorialelor. Articolele despre el apar ori pe a doua pagină, ori spre mijlocul revistei, ori pe ultima pagină (loc foarte bun, expus, sub aspect publicistic!), în schimb, când se scrie despre el, se scrie lung şi detaliat, articolele ocupând în jur de o jumătate de pagină, dacă nu mai mult. Revistă literară fiind, Utunk se concentrează mai mult pe viaţa literară din Yugoslavia şi pe efectele negative ale „titoismului” asupra acesteia, decât pe figura ca atare a conducătorului, însă articole cu acest profil nu lipsesc nici ele.

Numărul din 25 februarie 1950 ne aduce pe ultima pagină o istorioară de aproximativ o jumătate de pagină, semnată de scriitorul Szász János, care se intitulează Poveşti adevărate despre Tito, călăul poporului. Grupajul conţine cinci povestiri mai mici, dintre care ne vom opri la două:

1. Spionii americani ţin sfat, discutând despre nominalizarea unui om potrivit pentru Yugoslavia. Unul dintre ei zice că a auzit despre cineva care urăşte muncitorii şi ţăranii. Acesta e Tito, pe care-l caută şi-i spune: „Fii omul nostru şi Yugoslavia îţi aparţine!” Tito acceptă cu bucurie. Îşi pune o mască şi se duce între comunişti camuflat, ca asasin cu ochi răi şi cu buzele crăpate. După război, el proclamă că a eliberat Yugoslavia fără ajutorul Armatei Roşii şi începe să-i persecute pe muncitori şi comunişti. Se comportă duplicitar, de parcă ar fi cu ochii pe Moscova, dar cu inima şi cu sufletul spre marii bogătaşi din America. Însă comuniştii din URSS şi din alte ţări se mobilizează şi îi dezvăluie adevărata identitate. De atunci, Tito stă în faţa noastră aşa cum este cu adevărat: uitaţi-vă bine la mâinile lui – ne îndeamnă scriitorul -,  ele sunt plin de sânge! (În pagină este inserat şi un mic desen, cu o mână pe care este vopsit semnul dolarului.)
2. Atunci când Tito aude cuvântul „pace”, el devine foarte nervos, fiind aproape de un atac de apoplexie. În situaţii de acest gen el are nevoie de intervenţia medicilor, care îl avertizează că un nou acces îl va costa viaţa. În consecinţă, Tito dă instrucţiuni severe ca în Yugoslavia cuvântul „pace” să nu se mai pronunţe niciodată. Dar populaţia nu respectă consemnul, ci îi scandează cuvântul direct la ureche.

 

În acelaşi număr din Utunk apare şi un reportaj de o jumătate de pagină (p. 12) despre un sat, publicat de Anavi Ádám sub titlul Printre muncitorii uniţi şi culacii care trag cu coada ochiului spre Tito. În prima parte dobândim o imagine amplă despre colectivul din satul respectiv, aflăm cât de fericiţi sunt oamenii, fiindcă au club, joacă ping-pong, şah, citesc la bibliotecă pe timp de iarnă, dar şi muncesc. În contrast cu ei se află nişte persoane reprobabile din sat, culacii, pentru care Tito este un adevărat erou, fiindcă în Yugoslavia culacul arendează altora o parte din pământul său, scoţând profit de pe urma lui. Restul pământului îl lucrează el, or, mai bine zis, îi pune pe alţii să-l muncească. De aceea, ţăranii săraci din interiorul şi din afara colectivei îl urăsc pe Tito, fiindcă ei văd întrupat în culaci spiritul lui Tito şi ştiu că din cauza lui n-au nici o şansă să iasă din sărăcie.

În numărul din 11 martie al revistei, pe pagina 6, apare o poezie despre Tito,  scrisă de Serghei Marsak şi tradusă de Szász Márton. În numărul din 14 octombrie se găseşte tot o poezie, scrisă de data aceasta de către un autor maghiar, Horváth Imre, textul fiind însoţit de un mic desen: într-o şapcă militară stă pitit un animal păros, patruped, cu fizionomia lui Tito, care vânează perfid nişte păsări, în zbor. Poezia spune că el e călăul călăilor, mai rău ca orice Iudă, spânzurătoarea fiind pentru el o glorie. Călăul poporului nu e uşor de învins, dar răzbunarea îl va ajunge în cele din urmă pe fiece criminal; în consecinţă, Tito va sfârşi ca Mussolini, în ştreang, oasele fiindu-i spulberate în patru  vânturi.

Trei articole apar în Utunk şi despre cei care fac presă şi literatură în Yugoslavia. În aceste scrieri nu Tito este protagonistul, dar este evident că totul se întâmplă sub influenţa şi din cauza sa. Primul articol apare în 11 februarie, sub titlul Condeieri criminali de război în Occident şi se referă la scriitorii şi oamenii publici din România – români şi maghiari – emigraţi în Occident, cum ar fi Pamfil Şeicaru, Horia Sima, Mécs László, etc. Articolul condamnă comportamentul acestor scriitori şi politicieni, numindu-l pe Nyírő József – emigrat în Statele Unite –  chiar „şeful de propagandă al lui Truman şi al lui Tito”.

Celălalt articol apare în data de 25 martie, ocupă întreaga ultimă pagină a revistei, sub titlul Discipolii lui Goebbels, plătiţi cu dolari în Jugoslavia lui Tito, fiind semnat de Miroszavlyevics Gyura. Autorul este şocat de faptele petrecute în Yugoslavia, spunând că toţi comuniştii oneşti stau stupefiaţi în faţa trădării de ţară care se desfăşoară la lumina zilei, pe faţă, fără nici o jenă. Este dat ca exemplu preşedintele Uniunii Scriitorilor din Yugoslavia, Ivo Andrič, care scrie în romanele sale cu multă simpatie despre contopitorii turci. Autorul face dezvăluiri senzaţionale: Ivo Andrič fusese odinioară funcţionar diplomatic, dar nu unul oarecare, ci mâna dreaptă a lui Milan Stojadinovič, premierul fascist al Yugoslaviei.

Autorul îl menţionează şi pe Louis Adamič, scriitor american de origine sârbă, pe care-l acuză de spionaj. Autorul scoate citate din romanul lui Adamič, şi trage concluzia că tendinţa romanului este aceea de a-i îndemna pe muncitorii iugoslavi să producă cât mai mult, dar pentru Statele Unite. Miroszavlyevics Gyura acuză şi revista Uniunii Scriitorilor din Yugoslavia, Knijevne Novine, excesiv de preocupată de popularizarea stilului de viaţă american şi de literatura americană. Mai citim şi despre Milan Bogdanovič, un trockist înrăit, care s-a specializat în acuze aduse URSS-lui şi acum are tupeul să scrie despre Tito şi banda lui că ei au contribuit la păstrarea integrităţii literaturii din Yugoslavia. Autorul enumeră trei nume, Milovan Djilas, Mitra Mitrovič şi Vladimir Dedijer, ca fiind răspunzătoare pentru traducerea proastă a autorilor sovietici de după război, prin distorsionarea voit tendenţioasă a unor pasaje, de genul: „Calul a ridicat capul aflat pe gâtul lui”, ceea ce face cărţile ilizibile. Finalul şi concluzia articolului: muncitorii comunişti din Yugoslavia vor prelua puterea, aceşti viermi ai culturii fiind obligaţi să dea socoteală în faţa poporului. (Articolul este situat la mijlocul paginii, fiind înconjurat de caricaturi grupate dihotomic: de o parte sunt cei care aleg pacea, de cealaltă cei care nu o vor.)

Al treilea articol apare în numărul din 8 aprilie, pe ultima pagină, este semnat tot de către Miroszavlyevics Gyura şi se intitulează Condeierii angajaţi ai lui Tito, fiind acompaniat de trei caricaturi semnate de Kukriniksi. Autorul continuă înşiruirea scriitorilor şi ziariştilor aflaţi în serviciul lui Tito. Acum el ne atrage atenţia asupra cotidianului Borba, care nu se ruşinează să spună că Vocea Americii nu reprezintă nici un pericol, singurul pericol venind dinspre Uniunea Sovietică. Redactorii ziarului – subliniază autorul – au şters din dicţionarul lor cuvintele imperialist şi capitalist, folosind în locul acestor termeni sintagma „marile puteri occidentale”. Din fericire însă, scrie autorul, aceste afirmaţii şi altele asemănătoare lor nu mai sunt credibile în ochii publicului, ştiut fiind faptul că unicul scop al acestor ziarişti este să comploteze împotriva păcii şi a socialismului. Toate eforturile pro-titoiştilor sunt în zadar, fiindcă muncitorii din Yugoslavia citesc ziarele redactate de tovarăşii aflaţi în emigraţie la Moscova, Sofia, Bucureşti, Praga sau Varşovia şi, în acest fel, dispun tot timpul de informaţii legate de josnicia lui Tito.

Trei caricaturi sunt paginate alături de articol. Primul dintre ele se intitulează Tito, papagalul ciufulit al imperialismului american: Tito apare sub formă de papagal, stând pe punctul de cumpănă al unei balanţe pe care apare semnul dolarului;  poartă şapcă şi o jumătate de costum militar, de sub şapcă iţindu-se pene. A doua caricatură se intitulează Decadentul dementului Forrestal: un bărbat fuge cu o clădire în mâini. Sub a treia caricatură scrie Negocierile economice de la Washington: un câine cu ochelari şi cu o fizionomie cât de cât omenească stă pe un scaun la frizerie şi îi este tunsă toată blana, lăsându-l gol-goluţ.

În articolul din 8 iulie, pe pagina 2, ne întâlnim din nou cu numele lui Miroszavlyevics Gyura, care semnează un articol foarte corpolent intitulat Se plâng gauleiterii literari ai lui Tito. În serial fiind, cum deja ştim, autorul se plânge de Tito şi de acoliţii lui literari, spunând că acestea sunt cele mai grele vremuri de după război pe care le traversează Yugoslavia scriitoricească, din cauza rezistenţei active şi pasive a literaţilor la adresa lui Tito. Uniunea titoistă a scriitorilor are în componenţa sa 120 de membri, dar dintre aceştia numai cam 30 vin regulat la întâlniri, şi nici ei nu se angajează în dezbateri teoretice. De ce ar face-o? – se întreabă autorul. Ei nu se angajează în discuţii, fiindcă le e teamă de represiune, dacă opinia lor nu corespunde cu aceea a lui Tito, Kardelj, Djilas sau Pijade. În consecinţă, ei merg la şedinţele plenare doar să dea din cap,  deşi Uniunea Scriitorilor nu poate fi acuzată că n-ar fi organizat manifestaţii destule: 118 seri literare, 61 de referate teoretice, însă, din păcate, la aceste evenimente au participat abia 38 de membri, motivul fiind că majoritatea scriitorilor nu sunt dispuşi să asculte calomniile aduse literaturii sovietice. Degeaba vor Tito şi viermii lui culturali – în frunte cu Ivo  Andrič – să otrăvească minţile muncitorilor iugoslavi – spune autorul -, fiindcă aceştia se organizează împreună cu scriitorii de treabă în partide ilegale, pentru a lupta în mod organizat împotriva adepţilor imperialiştilor americani din Belgrad.

Pe 5 august apare în Utunk un alt articol, aproape de o jumătate de pagină, semnat de Vesznics Szlavko, care se intitulează Toţi trei vorbesc – Iugoslavia este invadată de filme americane decadente. Articolul, o traducere din ziarul emigranţilor iugoslavi Sub steagul internaţionalismului, este de fapt o mică povestire cu miez didacticist, în care se spune că la Belgrad soseşte un american pentru a inspecta situaţia industriei cinematografice. El află că în Yugoslavia rulează filme americane (Tarzan), lucru care, fireşte, îl încântă: „Nu am fost indus în eroare atunci când mi s-a spus că la Tito este exact aşa cum a fost la Hitler”. Funcţionarul belgrădean îi mai relatează că uneori ei sunt nevoiţi să programeze şi filme sovietice, dar foarte rar, însă la ele oamenii vin. La filmele americane nu se prea vine, din păcate: inspectorul american se supără şi funcţionarul este destituit din post. Acesta simte că lumea o ia razna în jurul său, însă – precizează autorul – nu numai el se clatină, ci şi toate scaunele bandiţilor faşcisti şi titoişti, scuturate de acţiunile justiţiare iniţiate de către popor.  

În data de 4 noiembrie 1950 apare ultimul articol cu referiri la Tito din Utunk, ocupă întreaga ultimă pagină, sub semnătura lui Erdélyi László, intitulându-se Pe banca vinovaţilor, cu Acheson în subtitlu. Acheson este jurist, bancher de pe Wall Street, avocatul diplomaţiei totale, numele lui Tito apărând ca executant al ordinelor Wall Street-ului privind oprimarea democraţiile populare.