Ovidiu Pecican

 

 

Tări, muntenii, codri si jupe.

Organizare teritorial-politică si imaginatie socială în Evul Mediu românesc

 

 

Atunci când încerci să întelegi mai bine trecutul medieval românesc, reconstituirea acestuia se loveste nu doar de precaritatea mărturiilor scrise, ci si de insuficienta ana-lizei conceptelor implicate. Dar oricât de expeditivă ar fi abordarea realitătilor acelor vremuri, nu ai cum să nu constati că, în timp ce unele forme de organizare teritorială si social-politică au fost împrumutate, altele par mai curând inventii românesti. În cele care urmează, strădania mea este de a interoga mai atent si, eventual, mai consecvent unele dintre notiunile desemnând forme de organizare teritorial-politică din feudalismul prestatal al românilor, care au supravietuit, cu diverse alterări si transferuri de sens si ulterior, dând astfel posibilitatea de a fi cunoscute, fie si partial. Elucidarea lor ar permite atât cunoasterea mai aprofundată a faptelor din teren, cât si tipul de proces – esentialmente cultural – care le-a generat.

Istoriografia română nu a acordat încă pe deplin – si nici sistematic – atentie chestiunii formelor de organizare prestatală din spatiul actualei Românii, relatiei dintre “tară” – ca exemplu de asemenea organizare -, si “câmp”. Notabilă este contributia lui Stelian Brezeanu care, într-un studiu vizând întelesurile denumirii “terra Bazarab”1, arăta că termenului medieval de “tară”, văzut într-o perspectivă teritorial-administrativă si politică, îi corespunde si acela de “holdă”. Aceasta ar fi un teritoriu agricol prin excelentă, opus notiunilor de “codru”, “munte” si “oras”, sub raportul relatiei dintre structura politico-administrativă pe care o desemnează si forma de relief a teritoriului unde este aceasta asezată. Foarte convingătoare în cazul relatiei “holdă” – “codru”, demonstratia istoricului bucurestean se cuvine însă aprofundată pentru celelalte raportări. Nu îmi propun, desigur, să epuizez aici pro-blematica, a cărei investigare se află, mi se pare, abia în faza tatonărilor. Cred, totusi, că unele nuantări si chiar o lărgire a spectrului abordării ar permite o mai bună întelegere a acelor realităti îndepărtate, pentru cunoas-terea adecvată si profundă a cărora suntem aproape lipsiti de izvoare.

Echivalată cu holda, tara ar fi, în viziunea autorului mentionat, o comunitate de drept gentilică si o structură esentialmente agrară2. Rezultă că, desi “codrul” si “muntele” sunt, la rândul lor, comunităti de drept gentilice, acestea diferă structural atât de “tară”/ “holdă”, cât si între ele, prin structura non-agricolă cu specificităti proprii, de la caz la caz. În timp ce comunitatea umană a codrului si-a format asezările prin lăzuiri si desteleniri, ceea ce si asigură principala ocupatie a oamenilor din zonă, în cazul muntelui, forma specifică de relief – păsunea alpină – dă locuitorilor ocupatia de bază: păstoritul transhumant.

Orasul este, desigur, altceva. Aici organizarea nu mai este gentilică, după cum nici ocupatiile practicate în comunitatea urbană nu se aseamănă cu cele din comunitătile de agricultori, de lăzuitori ori de păstori. Ceea ce deosebeste asezarea citadină de celelalte forme de organizare administrativ-teritorial-politică este însă tipul de raport de proprietate prevalent. Mai precis, în cazul “tării”, proprietatea funciară rămâne esentială, cu o tendintă marcată de iesire din indiviziune. “Codrul” determină un regim de proprietate special, munca de destelenire fiind asociată scutirilor de taxe pe o perioadă determinată, terenurile nefiind nici foarte întinse, nici foarte productive (din pricina necesitătii de a le elibera de buturugi, rădăcini, vegetatie mai măruntă). În oras (târg, gorod, burg etc.), proprietatea se referă mai ales la mijloacele de productie – ateliere mestesugăresti de diverse tipuri, antreprize comerciale -, iar scutirile din partea puterii centrale vizează ansamblul asezării în anumite conditii date (confruntarea dintre principe si marea aristocratie anarhică si avidă de acaparări).

Nicolae Iorga observa cu subtilitate că românii sunt la origini niste locuitori ai orasului. În română, spunea el, pentru a desemna solul se întrebuintează cuvântul pământ (de la latinescul pavimentum, care înseamnă pavaj, drum pietruit). În aceste conditii devine limpede si pe cale filologică ceea ce stiam deja: anume că, pentru a veni în contact cu pământurile noii lor patrii, latinii au părăsit orasele, ruralizându-se, si nu invers.3 Ceea ce nu observa însă istoricul era că românii desemnează solul si cu alte vocabule, nu mai putin grăitoare. Si cuvinte cum sunt tărână (provenind din terra, terrana apartinând pământului), ori glie (glebs, glebis) provin tot din latină, doar că au evoluat înspre semnificatii diferite. În timp ce pavimentul ajungea să semnifice pământul, devenind astfel aproximativ sinonimul gliei, terra evolua în două directii divergente, dând atât tărâna, cât si tara (politică). Iar la rândul ei, tara exprima si ea, după alte decantări, două sensuri: de încropire teritorial-politică, si de totalitate a oamenilor care o reprezentau pe aceasta în forurile de luare a deciziilor.

Deocamdată însă m-as întoarce la observatia lui Nicolae Iorga după care cuvântul pământ trimite, pentru trecutul românesc, la o locuire citadină anterioară ruralizării de mai târziu.

O întrebare legitimă este cum s-a ajuns ca dintre toti termenii desemnând agregări incipiente, prestatale – unele de o vechime mai mică, altele de o vechime mai mare – să se impună, până la urmă, la sfârsitul evului mediu si la începuturile epocii moderne, tocmai termenul de tară? Altfel spus, de ce “codrii” si “muntii”, cel putin, nu au rămas să definească, în egală măsură, macrounitatea teritorial-administrativă si juridică locuită de o comunitate umană unită de o anume solidaritate?

Unul dintre răspunsurile posibile ar putea fi acela că, asezate la câmpie si deci mai accesibile, “tările” sau “holdele” s-au aflat direct pe marile trasee ale circuitului economic si ale campaniilor militare. Altul ar fi că, producând esentialmente surplusul de grâne care a făcut posibilă aparitia statului, acestea au fost cumva privilegiate genetic, prefatând organismele statale de mai târziu (Tara Românească, Vlaskoi zemlia etc.). După Nicolae Iorga, “Statul este o formă târzie, foarte înaltă, foarte delicată, la care, în anumite conditii, ajunge un popor. Chiar si astăzi s-ar putea trăi în unele împrejurări fără forma aceasta de stat care îsi găseste originea în amintirile clasice, în anumite forme de filosofie politică din timpurile noastre. Prin urmare, nu era un stat, ci o lume românească trăia în mijlocul pădurilor, în satele acestea înconjurate de pădurile ocrotitoare, în care de altminteri se putea dezvolta o anumită viată, de un nivel care putea fi destul de ridicat.”4 Dar păduri – “codri” – se întindeau atât la câmpie, cât si la munte.

Din acest punct de vedere, o nouă lectură a legendei întemeierii Tării Românesti asa cum o consemnează Letopisetul cantacuzinesc – preluând-o pe filiera analelor slavo-române din sec. XVI direct din literatura istorico-legendară a secolului anterior -, reliefează două întemeieri, cea de la câmpie (a Basarabilor) si cea de la munte (a lui Negru Vodă). Într-o etapă ulterioară, cele două entităti statale s-au contopit, fiind puse sub autoritatea Basarabilor. Scenariul este plauzibil, în cele din urmă câmpia ajungând să domine politic zona montană, datorită superioritătii sale economice, comunicationale si, nu în ultimul rând, organizatorice (fiindcă organizarea fiscalitătii în zonele de câmpie este mai usoară).

Tot Tara Românească a păstrat însă cel mai pregnant urmele organizării ei – sau, mai precis, a unei anumite zone înglobată în ea – ca “muntenie”5. Desi cronicile si documentele polone folosesc denumirea de Muntenia (Multanski) pentru întregul stat de la sud de Carpati, aceasta se potriveste doar unei părti a sa, anume zona dominată de lantul Carpatilor Meridionali. Dar o “muntenie” exista si în Moldova, de vreme ce compilatia lui Simion Dascălul reproduce după Grigore Ureche următoarea explicatie privitoare la Transilvania: “Ardealul sau Tara de jos Ungurească să chiamă Tara peste Munte (subl. O. P.), carea coprinde o parte de Datiia si piste munte. Direptu aceia-i zicu Tara peste Munte, căci ieste încunjurată de toate părtile cu munti si cu păduri, cum ar fi îngrădită”6. Ce se poate afla de aici? Că dincolo de Munte – nume generic care acoperă zona montană a Carpatilor Orientali, al căror versant estic era înglobat în statul feudal al Moldovei – există o tară cunoscută sub mai multe nume. Ardealul este cunoscut si ca Tara Ungurească de Jos, spre a se deosebi de restul fostului regat al Ungariei (textul lui Ureche este scris în prima jumătate a sec. XVII). Dar el se cheamă si “Tara [de – n. O. P.] peste Munte”, ceea ce arată că pentru cei care îi spun astfel, moldovenii, dincolo de realitatea organizatorică teritorial-politică a muntelui, unde oamenii trăiesc într-o “muntenie” si se ocupă mai ales cu păstoritul si cresterea vitelor, începe o “tară”, adică o zonă a cărei locuire este organizată în formele social-politice întemeiate pe o rea-litate economică agrară7. Este de remarcat că, în timp ce numele cult dat de maghiari locului – Transilvania – trimite “peste codru”, adică dincolo de o zonă organizată teritorial si social-politic ca un “codru”, numele maghiar (Erdelyi) indică însusi acel codru; semn că, la primele contacte, Ardealul a însemnat pentru unguri tocmai această formatiune prestatală de tipul codrului, abia mai târziu, după extinderea cuceririi, sensul deplasându-se către trans-silva, deci “dincolo de păduri”. Trecuse de-acum destul timp pentru a se uita semnificatia teritorial-politică a“codrului” si a se confunda – în cronica lui Anonymus (sec. XII) sensul figurat cu sensul primar, asadar cu pădurea însăsi8.

Sub un alt unghi, se cuvine făcută si o altă remarcă: dacă pentru maghiari Ardealul era o trans-silvanie, pentru moldoveni el se impunea ca o trans-montana sau trans-alpina. De altfel, Transalpina s-a numit, în izvoarele latino-maghiare medievale, Tara Românească însăsi, dovadă că, îndreptându-se către sud în expansiunea lor, maghiarii au luat contact initial cu o “muntenie” organizată în zonă. Aceasta se va fi petrecut pe la începutul secolului al XIII-lea, în perioada când cavalerii Ordinului Teuton au procedat la cucerirea unui amplu spatiu sud-carpatin.

Încă ceva despre “muntenii”: nestudiate deocamdată suficient, modul lor de functionare politică, militară si juridică este de reconstituit abia de aici înainte9. Cu toate acestea, anumite observatii făcute deja cu privire la unele “muntenii” pot fi aduse în atentie ca un posibil reper. O “muntenie” era, fără îndoială, si partea montană a Banatului. Cucerind si organizând zona bănăteană de câmpie în forma comitatului, maghiarii s-au văzut nevoiti să îsi încetinească simtitor avansul si să procedeze altminteri sub raport politic si administrativ în zonele de munte. Asa se face că aici comitatul nu a mai părut forma cea mai potrivită de organizare, câtă vreme localnicii si-au apărat cu putere si îndărătnicie vechile autonomii. Regalitatea maghiară s-a văzut deci nevoită să organizeze asa-numitele districte românesti în prima parte a secolului al XIV-lea10. Pe acest teritoriu functionau însă de o bună bucată de vreme anumite institutii cu rol administrativ si politico-juridic. Dintre acestea se cuvin a fi pomenite adunările obstesti districtuale si interdistrictuale. “Formarea districtelor, deci include-rea formatiunilor teritorial-politice româ-nesti anterioare în cadrele juridice ale regatului maghiar, a însemnat, de fapt, începutul declinului institutiei adunărilor obstesti ale românilor”11. La 1389 sau 1390, 1391, 1418, 1419, 1420, 1425, 1433 si 1452 au avut loc adunări ale nobililor si cnezilor din mai multe districte. “Nu este exclus – crede Viorel Achim – ca această formulă să fi fost de dată recentă, adoptată la sfârsitul secolului al XIV-lea sub influenta si după modelul congregatiilor nobiliare comune ale comitatelor bănătene. Dar, la fel de plauzibilă ni se pare ideea functionării adunărilor reunite ale mai multor districte ca un ecou târziu al unei unităti initiale, administrative si politice – deocamdată dificil de surprins din informatia scrisă sau din cea arheologică -, pe care vor fi avut-o zonele de deal si munte ale Banatului în primele secole ale mileniului nostru, dislocată odată cu instalarea în regiune a autoritătii regale – respectiv constituirea distric-telor”12. Aceste adunări au avut, după cum o atestă cele mai timpurii documente care le mentionează, un larg caracter popular, la ele participând reprezentanti ai tuturor stărilor, chiar dacă pozitia preeminentă a fost detinută de cnezime. Abia mai târziu vor fi eliminati din componenta lor oamenii de rând (ultima lor atestare a fost la o congregatio generalis din 1428 din districtul Mehadiei)13.

Revenind la chestiunea “codrilor”, în nord-vestul actualei Românii s-a păstrat încă si astăzi zona etnografică pe care oamenii locului o mai numesc Codru. Dar urmele unor toposuri similare se regăsesc si în alte părti în documentatia istorică. Asa se întâmplă cu statistica rusească din 1772-1773 unde, printre tinuturile Moldovei, este înre-gistrat si unul Codru, redus ca întindere, de vreme ce nu se subîmpărtea în ocoale. El nu apărea însă si în “condica liuzilor” din 180314. În schimb, tinutul Iasi cuprindea, printre alte ocoale, si pe cel numit Ocolul Codrului, iar acesta era înregistrat atât în statistica anului 1774, cât si în cea din 1803. Aceste consemnări sunt supravietuirile târzii ale unor realităti de o vechime redutabilă. Primele semne ale acestora trebuie căutate mult în urmă, în secolul al XII-lea, când Anonymus nota în cronica lui cucerirea de către maghiari, în secolul al X-lea, a sării de dincolo de codri (ultra silva, Transilvania), si la începutul secolului al XIII-lea, cînd românilor li s-a aplicat – în vremea cruciadei a IV-a – cuvântul “sălbatec” (silvaticus, adică “din pădure”). Chiar dacă s-a observat – pe bună dreptate – că sensul utilizării acestui termen în context este acela de necivilizat în raport cu cruciatii occidentali15, acesta este un sens derivat. La propriu, silvaticus însemna locuitor al codrului în sensul organizării social-politice. Acelasi sens îl va lua cuvântul si mai târziu, într-un do-cument intern din Moldova, conform căruia boierimea si-a manifestat aversiunea fată de Constantin Cantemir pentru că a început “a-i călcare din obiceiurile lor”, a promovat la curte “boiernasi tot feciori de mojici, codreni (subl. O. P.) si gălăteni” si ura pe “feciorii de boieri să nu-i vază în ochi”.16 Sensul social transpare evident din context, codrenii si gălătenii fiind alăturati mojicilor, adică oamenilor de extractie modestă, si opusi boierilor.

Printre “codrii” de la sud de Carpati trebuie numărati si Codrii Vlăsiei, localizati în zona de ses a Tării Românesti. Dar, cum se stie, “vlăsia” trimite la “Vlahia”, care este o formă de organizare teritorial-politică a vlahilor. În acest punct este de observat că Vlahiile consemnate în izvoarele scrise cele mai timpurii – Vlahia Mare, Vlahia Mică, Vlahia de Sus, Blaquie, toate situate în sudul Dunării -, sunt “muntenii”, structuri organizatorice localizate la munte. Cele consemnate ulterior, la nordul Dunării, nu mai sunt obligatoriu la fel. Dimpotrivă, ele apar explicit drept “codri” (Terra sau Silva Blacorum, Codrul Vlăsiei) sau drept “tări” (Wallachenland, Valahia Mare, Valahia Mică). Rezultă de aici că “vlahiile” mai de timpuriu înregistrate de izvoare erau niste muntenii, vlahii fiind prin excelentă perceputi ca locuitori ai muntelui, deci păstori. Nu este de mirare că s-a putut discuta atâta în jurul denumirii de vlah, interpretată nu doar ca etnonim (în traditia istoriografică românească), ci si ca ocupatie (vlah = păstor în istoriografia bulgară si, partial, maghiară17).

Dacă vlahi însemna nu doar latinofoni, deci vorbitori de limbă romanică, ci si păstori, atunci nu este de mirare că aceia care au fost desemnati prin acest etnonim au comutat, odată cu afirmarea istorică a “tărilor” locuite de ei – deci prin organizarea superioară sub raport administrativ si politic a teritoriilor agricole, de podis si câmpie, spre denumirea de rumâni. Păstrând afirmarea caracterului lor romanic – sub raport lingvistic si ca descendentă -, ei încetau să alimenteze imaginea conform căreia ar fi fost doar păstori. Această translatie nu a apărut însă în teritoriile unde puterea politică apartinea unui alt grup etnic, majoritar (Bizant, Bulgaria, Serbia), functionând ca raport de dominatie efectivă, ci acolo unde problema se punea ori ca simplă dominatie nominală (ca în cazul migratorilor pecenegi ori cumani), ori ca o convietuire (cu slavii nord-dunăreni). Substitutia a trebuit să coincidă cu momentul istoric când din convietuirea slavo-română, desi posesori în continuare ai unui bilingvism si promotori ai culturii în limba slavă (reminiscentă a domi-natiei politice slave si a organizării religioase în dependentă de ierarhia ecleziastică slavă), a răsărit o constiintă identitară românească proprie. Acest lucru a fost, cred, catalizat de afirmarea politică comună româno-bulgară, în cadrul asa-numitului al doilea Tarat Bulgar, si a continuat în perioada imediat următoare domniei lui Ionită Caloian (după 1207), printr-o delimitare treptată, însă ireversibilă, de partenerii bulgari.

Se pot face câteva observatii si în legătură cu evolutia acestor structuri teritorial-organizatorice. După cum remarca Radu Popa, “Din punctul de vedere al coroanei [maghiare – n. O. P.], conditia administrativ-juridică a Tării Hategului a evoluat de la starea de «pădure» (silva) la aceea de «tară» (terra) si apoi la aceea de comitat, transformat ulterior în district. O evolutie riguros identică am constatat-o în Maramures, desemnat între 1199 si 1271 ca fiind «loc de vânători regale», «silva regis» sau «silva Maramarosi», pentru ca la 1299 să fie numit «terra», iar în secolul al XIV-lea să se transforme în comitat. Chiar dacă o «silva Hateg» nu apare în izvoare scrise, absenta ei este compensată de atestarea la 1224 a acelei «silva Blacorum et Bissenorum» din sudul Transilvaniei, pentru care sunt temeiuri a o considera ca întinzându-se până în Banat, iar consemnarea la 1247 a «tării Hateg», cu o jumătate de secol mai devreme decât atestarea Tării Maramuresului, nu reflectă decât ritmul mai rapid în care s-au produs în această directie progresele teritoriale ale regatului”18. Ceea ce surprinde istoricul citat este transformarea “codrului” în “tară”, altfel spus dobândirea de teritoriu agricol prin practica lăzuirilor. Prin asemenea actiune cu caracter economic se schimba si statutul formatiunii teritorial-politice, ea intrând într-un circuit mai amplu, devenind accesibilă pe căile de comunicatie si producând mai mult, deci devenind mai bogată, mai valoroasă, mai aptă de dominatie politică. Suprapu-nerea comitatului peste această evolutie trebuie văzută ca o intruziune dinafară, menită să subordoneze formatiunea teritorial-politică autonomă puterii centrale din Regatul Maghiar. Cât despre organizarea districtuală, în cazul Hategului, ea marchează o concesie făcută – de nevoie – de puterea regală autonomiilor locale. Acolo unde această concesie apare (în Banat, în Hateg etc.), ea mărturiseste o anume maturitate în organizarea autonomă locală, care făcea caduce eforturile de a o anihila ale coroanei.

M-am referit pe larg la această evolutie pentru a arăta în ce fel coexistenta “tărilor” cu “codrii” marca, într-o perspectivă sincronică, stadii evolutive diferite ale formatiunilor teritorial-politice. Diacronic, se constată o succesiune a “tării” în raport cu “codrul”, prima marcând o etapă superioară sub aspectul organizării politico-administrative si a eficientei economice în raport cu termenul secund.

Rezultă că “tara” era forma către care tindea orice “codru”19. Acelasi lucru este valabil si cu privire la aspiratiile administrativ-teritoriale ale “munteniei”, chiar dacă evolutia aici nu se producea prin despădurirea crestelor si prin trecerea la agricultură, ci presupunea – sub raport economic – o exploatare a lemnului si păstoritul. Este de presupus că, pentru a evolua de la stadiul de “muntenie” la cel de “tară”, organizarea teritorial-politică alpină trebuia să se preocupe de extinderea jurisdictiei sale către zonele subcarpatice si chiar de câmpie. O îndemnau către aceasta însesi interesele economice, nevoia de păsuni noi pentru turmele de animale.

O ultimă observatie în legătură cu toate cele de mai sus, de astă dată de natură lingvistică. Atât “tară”, cât si “munte” sunt cuvinte de origine latină (terra, -ae; mons, -tis). Se poate crede deci cu temei că, în calitatea lor de denominatii generice al unui tip de organizare teritorial-politică s-au născut în mediile latinofone, mai precis românesti. Ambele mărturisesc despre acelasi tip de imaginar: utilizarea într-un sens secundar, metaforic, a termenului care descria o formă de relief specifică (terra = pământul plat, mons = terenul accidentat, ordonat pe pante de tendintă verticală).

“Codru”, pentru care corespondentul latin ar fi fost silva, -ae, are o altă etimologie si evocă o altă logică. El descrie hătisul, pământul împădurit, iar opusul său simetric nu este, cum s-ar putea crede, pustiul – terra deserta -, căci adeseori în evul mediu occidental codrul a fost asimilat cu acesta20. Opusul, sau mai degrabă opusurile sale simetrice, sunt orasul, ca pol al civilizatiei si apogeu al locuirii umane, si “tara”, prin caracteristica sa de loc cultivat de om, deci purtător al civilizatiei. Ambele opozitii posibile (codru – oras; codru – “tară”) definesc un alt tip de sensibilitate, forjat poate în contact cu populatiile de călăreti nomazi din mileniul migratiilor. Cum se stie, acestia aveau o prudentă amestecată cu dispret atât la adresa asezărilor întărite de tip urban, cât si pe seama adâncurilor întunecate, întortocheate si primejdioase ale pădurii, care periclitau performantele formatiunilor militare cava-leresti tipice acestor invadatori. În această ordine de idei, “codrul” este, desigur, o formatiune teritorial-politică protejată de atacuri din exterior prin proximitatea ei cu pădurea si, în acelasi timp, diferită radical de orice structură citadină, probabil prin asezările de tip rural incluse în ea, prin ocupatiile legate tot de exploatarea resurselor puse la dispozitie de teren, si prin organizarea social-politică (“republicile” pomenite de Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei). Prin toate acestea, “codrul” ar putea fi un răspuns al autohtonilor sedentari la invaziile nomade, dar poate si la întemeierile urbane ale secolelor XII-XIII datorate unor colonisti străini, acaparatori – prin înzestrare regală – de teritorii care apartinuseră anterior băstinasilor.

La cele de mai sus trebuie adăugate, pentru a obtine o imagine mai apropiată de realitate, jupele. Cele slave “nu aveau întindere mai mare decât valea unui râu, de la care îsi luau numele, si de regulă centrul lor era într-o cetate unde stătea jupanul, conducător de oaste si totodată judecător de procese”21. După cum arată Silviu Dragomir, la sârbi jupele se dezvoltaseră complet până în secolul X, mentinându-se încă două secole (până la centralizarea administrativă întreprinsă de Stefan Nemanja). În Bosnia însă jupele au rezistat până la căderea statului national (sec. XV). Doar în Croatia jupa si jupanatul au avut o altă traiectorie si importantă.

La noi, atât în Banat, cât si în Tara Românească, amintirea jupelor a rămas prezentă, în primul caz în toponimie22, într-al doilea, în titulatura boierilor păstrată de documente23. Cele mai vechi mentiuni de jupani pe teritoriul României sunt însă cele de pe unul dintre vasele tezaurului de la Sânicolau Mare (sec. VIII: jupanii Voila si Vataul) si cea de pe o inscriptie de la Murfatlar (843, jupan Dimitrie). Chiar dacă nu stim de ce etnie erau jupanii ale căror nume s-au păstrat din acea epocă îndepărtată, mai important este faptul istoric al perpetuării institutiei jupelor si a jupanilor în partea sudică a tării noastre, adică exact cea aflată în apropierea zonelor sud-slave. Aceste repere cronologice dau o imagine despre vechimea jupelor la nordul Dunării, confirmând teza lui S. Dragomir că “originea acestor nume din Banat e mai veche decât secolul XI, când la popoarele slave învecinate institutia jupelor porneste spre declin, iar pe teritoriul ungar se dezvoltă sistemul comitatelor”.

Jupele aveau deci un trecut redutabil si în această calitate mărturiseau despre existenta unor grupări de sate de pe valea unui râu, puse sub autoritatea unui jupan. Prin atributiile lui militare si judiciare, jupanul pare o variantă a cnezului. Este însă interesant de observat că în Tara Românească, în timp ce jupani erau numiti boierii din anturajul domnesc, deci sfetnicii apropiati ai domnului si, totodată, marii proprietari funciari, cnezii alcătuiau mica nobilime obli-gată să presteze servicii militare24. Această situatie pare să indice o evolutie istorică al cărei rezultat a fost ridicarea socială a jupanilor din masa cnezilor la rangul de mare boierime. De ce să fi ajuns însă tocmai jupanii să îsi impună titulatura în sfatul domnesc, la fel cum domnul însusi, în calitatea lui de conducător al ostirii, impusese în vârful ierarhiei tocmai titulatura care îl desemna ca atare? Se pot face speculatii, dar nu stim sigur. Se poate însă ca răspunsul să îl dea tocmai asezarea jupelor pe văile râurilor. Fiind vitală stăpânirea acestora, atât prin resursele pe care le detineau (peste, zăcăminte), cât si prin facilitătile de transport pe care le presupuneau (tranzit fluvial în ambarcatiuni, plutărit) ori sursele suplimentare de venituri (vămi la vaduri), permitând dezvoltarea unei vieti organizate la nivel inter-comunitar si fortificarea naturală a centrului fără obstacolele naturale ale muntelui (prin construirea fortificatiilor între coturile meandrate ale râurilor), jupele se puteau impune ca formatiuni prestatale cu un rol esential în organizarea statului. Nu acelasi lucru se poate afirma despre “muntenii”, de pildă, desi fortăretele lor na-turale erau cvasi-inexpugnabile. De aceea, poate, Basarabii s-au asezat, întâi si întâi, la Dunăre, la Turnu Severin, ajungând curând să domine si muntele, în timp ce resedinta lui Negru Vodă, Câmpulungul, a fost destul de curând abandonată în favoarea Curtii-de-Arges. De altfel, întregul proces de re-fixare a capitalei tării, care a urmat, a adus o coborâre a capitalei de la munte la deal (Curtea-de-Arges si, ulterior, Târgoviste) si de la deal în câmp (Bucuresti)25. La fel s-a petrecut si cu capitala Moldovei, stabilită initial la Baia, pe apa Moldovei, după agregarea tării la dimensiunile ei medievale “clasice” adusă la Suceava, printre dealurile bucovinene, si ajunsă, în cele din urmă, la Iasi, în plină câmpie.

Rămâne de elucidat raportul dintre jupă si “tară”. Dacă jupanii reprezentau initial în sfatul domnesc al statului sud-carpatin principalele formatiuni prestatale s-ar putea ca jupa să fi devenit, printr-o evolutie istorică, echivalentul “tărilor” si al “munteniilor” însesi26. Nimic nu ne garantează însă că lucrurile s-au petrecut astfel. Este posibil si ca, la vremea când îl surprind documentele, adică târziu în sec. XIV, jupanul să fie doar marele proprietar funciar de tip feudal. Cu alte cuvinte, după cum monarhul din fruntea tării era numit, după circumstante, când “domn” – pentru a-i sublinia calitatea de stăpân al tării -, când “voievod”, cu un accent pe calitatea lui de comandant militar, tot astfel si marele feudal local putea fi numit “boier” (ca recunoastere generică a stării sale sociale) ori jupan / jupân (spre a-i sublinia calitatea de lider politic, amintire estompată a unei realităti apuse: că jupanul condusese o formatiune teritorial-politică prestatală). Dacă termenul de “jupă”, “jupan” este de origine avară, cum crede Sextil Puscariu, ori este, dimpotrivă, de origine slavă, după cum opinează Ion Pătrut, atunci aceste denominatii amintesc o organizare prefeudală avară, respectiv slavă. Pe urmele unei teorii lansate la noi de P. P. Panaitescu (dar avându-si modelul într-alta, a lui Augustin Thierry), se poate identifica în jupani o feudalitate de origine avară ori slavă, intrată în decursul secolelor în simbioză cu vlahii.

Fără îndoială, discutia se cere continuată pe măsură ce noi mărturii istorice vor intra în lumină si îndată ce noi abordări vor permite o altă lectură a elementelor luate mai sus în consideratie. Din opacitatea unui trecut ignorat cvasi-total par să înceapă să prindă contur niste realităti medievale care, desi nu epuizează nici pe departe bogătia de forme de organizare socială pe care convietuirea mai multor neamuri si rase a putut-o isca, totusi permit o anume intuire a complexitătii de nebănuit a acelor vremuri.

 

 

Note

1 “Model european si realitate locală în întemeierile statale medievale românesti. Un caz: «Terra Bazarab»“, în Romanitatea orientală în evul mediu, Bucuresti, Ed. All, 1999, p. 215-219.

2 Pentru Serban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată si Imperiul mongol, Bucuresti, Ed. Enciclopedică, 1993, p. 58, “«Tările» românesti din secolele XIII-XIV nu erau simple unităti geografice, ci entităti politice si de drept corespunzătoare unui teritoriu. Componentele principale ale acestor tări, care adesea corespundeau unui cadru geografic natural, erau teritoriul, masa umană sau “poporul” care îl locuia si structurile lor politice, militare si ecleziastice. // Tările erau organisme care gravitau în sfera de influentă a marilor puteri vecine sau instalate în spatiul carpato-dunărean în secolele XII si XIII”. La p. 65, autorul revine: … În prima jumătate a secolului XIII, românii apar în izvoare organizati în forme teritorial-politice numite«tări» – grupări de sate sub conducerea unor cneji sau grupări de cnezate sub conducerea unor voievozi -, înzestrate cu organizatii bisericesti si militare”.

3 N. Iorga, “Întelesul cuvântului de «tară»”, în Sfaturi pe întunerec, Bucuresti, Ed. Minerva, 1996, Sanda si Valeriu Râpeanu (ed.) p. 139-143.

4 Idem, “Unirea Ardealului”, În luptă cu absurdul revizionism maghiar, Bucuresti, Ed. Globus, 1991, p. 216.

5 B. P. Hasdeu, Istoria critică a românilor, Bucuresti, Ed. Minerva, 1984, p. 81-82: “Să ne mai întrebăm oare dacă Transalpina, adecă tară-de-peste-munti, este sau nu tot una cu Muntenia?// Există un mod indirect de a răspunde la această cestiune.// Un caz absolutamente identic, o copie asa-zicând fotografică, ni se prezintă peste Carpati.// Cuvântul Ardeal, devenit nume românesc al Transilvaniei, derivă din numele unguresc Erdely, formându-se în graiul poporului întocmai după aceeasi procedură eufonică prin care grecescul ergates s-a prefăcut în argat sau latinescul ericius în arici.// Erdely provine la rândul său din radicala maghiară erdö, care înseamnă codru.// Prin urmare, Ardealul este Codrenie.// Lătineste: Silvania.// De ce dară s-a mai adaus la început un Trans, combinându-se astfel tară de peste codri în loc de tara codrilor?// Pentru că latinitatea, fiind în evul mediu limba oficială a Europei întregi, căuta într-adins a se pleca după conveninta genera-litătii popoarelor, iar nu a unui singur.// German, slav, ungur, latin, nimeni nu putea întra în Ardeal fără a da peste codri, cari blăneau cu prisos hotarele de jur în jur.// Pentru toti era.”

6 Grigore Ureche, Letopisetul Tării Moldovei, Bucuresti, Ed. Minerva, 1978, p. 83.

7 Dacă nu era asa, cronicarul nu ar fi simtit nevoia să confirme, trimitând la realităti de astă dată fizice: “Direptu aceia-i zicu Tara peste Munte, căci ieste încunjurată de toate părtile cu munti si cu păduri, cum ar fi îngrădită”.

8 Această concluzie nu luminează suficient vremurile cuceririi Ardealului de către maghiari, dar reflectă mai nuantat tipul de metamorfoză pe care l-au cunoscut rea-litătile mai vechi sub pana lui Anonymus, care scria la două secole distantă de acele timpuri.

Dintr-un alt unghi de vedere, trebuie spus că organizarea în “codru” a teritoriului respectiv sugerează că locuitorii acestuia puteau fi români, dar nu o indică în mod necesar si indubitabil. Este plauzibil de crezut că în aceste formatiuni de tip prestatal populatia era amestecată sub raport etnic.

9 Pretioase rămân abordările din pers-pectivă antropologică ale lui Henri H. Stahl, Contributii la studiul satelor devălmase românesti, 3 vol., Bucuresti, Ed. Cartea Românească, 1998, si Paul Stahl, Triburi si sate din Sud-Estul Europei, Bucuresti, Ed. Paideia, 2000.

10 Pentru districtele bănătene vezi mai recent Viorel Achim, Banatul în evul mediu, Bucuresti, Ed. Albatros, 2000, p. 11-62.

11 Ibidem, p. 67.

12 Ibidem, p. 75.

13 Ibidem.

14 Adrian Macovei, “Organizarea administrativ-teritorială a Moldovei între anii 1832 si 1862 (I)”, în AIIAI, t. XIX, 1982, p. 369.

15 Marianne Mesnil, Assia Popova, Etnologul, între sarpe si balaur. Eseuri de mitologie balcanică, Bucuresti, Ed. Paideia, 1997, p. 224. Citatul provine din Henri de Valenciennes, Histoire de l’Empereur Henri de Constantinople, Paris, Librairie Orientaliste Paul Geuthner, 1948, Jean Longnon (ed.), p. 49.

16 D. Ciurea, Evolutia si rolul politic al clasei dominante din Moldova în secolele XV-XVIII”, în AIIAI, t. XVII, 1980, p. 212.

17 Faimosul motiv al “păstorilor romanilor”, prezent în cronistica maghiară si în unele scrieri străine din epoca arpadiană. Vezi în acest sens Anonymus (blachii ac pastores romanorum), Odo de Deuil (1150: păsunile lui Iuliu Caesar), dominicanul Ricardus (1237: păsunile romanilor), Thomas de Spalato (după 1250: păsunile romanilor). Autorul anonim dominican francez al lucrării Descriptio Europae Orientalis (1308) dă o versiune mai coerentă si mai explicativă acestor motive, spunând că odinioară românii au fost păstorii romanilor, locuind în Ungaria – numită, datorită fertilitătii, păsunile romanilor -, de unde au fost alungati la venirea maghiarilor. Vezi o discutie recentă a temei la Ioan Aurel Pop, Istoria Transilvaniei medievale: de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul, Cluj-Napoca, P.U.C., 1997, p. 76-79.

18 Radu Popa, La începuturile evului mediu românesc: Tara Hategului, Bucuresti, Ed. Stiintifică si Enciclopedică, 1988, p. 188.

 19 În acest sens este de observat că în zona etnografică Codru, din nord-vestul României, nu se mentionează niciodată că ar fi vorba despre o “tară” (cum este cazul Oasului, ori al Maramuresului). Codrul este asadar cu totul altceva decât tara.

20 Vezi Jacques Le Goff, “Pustia-pădure în Occidentul medieval”, în Imaginarul medieval, Bucuresti, Ed. Meridiane, 1991, p. 96-117.

21 Silviu Dragomir, “Câteva urme ale organizatiei de stat slavo-române”, în Studii de istorie medievală, Cluj-Napoca, Fundatia Culturală Română, Centrul de Studii Transilvane, 199, p. 142.

22 Ibidem, p. 142: Jupa (la nord de Caransebes), satul Jupănesti (la sud de Făget), comuna Jupalnicul (la nord de Orsova), comuna Jupani (la nord-est de Lugoj, în sec. XV fiind centrul unui district românesc). Către sfârsitul sec. XIV, la 1389, exista comuna Supafalva (în comitatul Caras), iar la începutul veacului următor, la 1417, un alt sat, asezat la sud-est de Timisoara, dependent de cetatea Duboz, purta acelasi nume.

23 Ibidem, p. 143: “… Când, după înjghebarea principatului muntean, documentele cancelariei domnesti ne prezintă organizarea Curtii voievodului, boierii săi sunt toti jupani, întocmai asa cum erau jupani toti demnitarii curtii regale din vechea Croatie de pe timpul carolingienilor ori a magnatilor regilor din Diocletia în sec. XII”. Mai departe autorul observă – pe urmele lui Constantin Jirecek – că organizarea curtii voievodale a Tării Românesti urmează, prin dregătoriile stabilite, nu doar modelul bizantin (spătarul, vistierul si comisul sunt pozitii aulice prezente în Imperiul Roman de Răsărit), ci si cel croat din sec. X-XI (banul, vornicul si postelnicul). Citând din Jirecek, S. Dragomir constată că functiile de aparat comune curtilor slavilor de sud si românilor sunt mai apro-piate de demnitarii curtii longobarzilor si a francilor decât de ierarhia aulică bizantină.

24 V. Costăchel, P. P. Panaitescu, A. Cazacu, Viata feudală în Tara Românească si Moldova (sec. XIV-XVII), Bucuresti, Ed. Stiintifică, 1957, p. 184. Autorii echivalează cnezii munteni cu nemesii moldoveni. Trebuie studiată însă si eventualitatea echivalării acestora cu vitejii atestati în sec. XV în ambele tări.

25 Numele initial al Bucurestilor pare să fi fost “Cetatea Dâmbovitei”, toponim ce indică fără dubiu existenta unei fortificatii pe râul Dâmbovita; prin urmare, centrul unei jupe.

26 V. Achim, op. cit., p. 64 este de părere că “Numeroase elemente furnizate de documentele din secolul al XIV-lea lasă să se întrevadă că districtele s-au suprapus unor mai vechi formatiuni teritorial-politice românesti, de tipul cnezatelor de vale, numite, foarte probabil, jupe sau jupanate – tinând seama de larga răspândire a acestor toponime ce desemnează o mică formatiune teritorială”. Conform acestui autor, jupele ar putea fi însesi cnezatele de vale, istoricul lăsând să se subînteleagă că în etapa istorică la care se referă este indiferent dacă “valea” se află în zona montană sau în cea joasă, de câmpie. Această suprapunere a denumirii de jupan cu cea de cnez (si a formatiunilor prestatale corespondente) se putea produce anterior organizării districtuale, când si diferenta între “muntenie” si “tară” se va fi estompat, termenul secund dobândind poate o semnificatie cvasi-generică, ruptă de specificitatea conferită de raportul câmpie – agricultură. Deja în sec. XIII, cu Tara Severinului si Tara Lythua, înglobând, ambele, “tări” mai mici, cnezate si voievodate, asistăm la prezenta în uz a dublului înteles pentru cuvântul “tară”: teritoriul unei macro-formatiuni social-politice si un ansamblu teritorial-politic asezat la câmpie si legat de practicile agricole.