Claudia Romitan

 

 

Simion Babaevschi: Cavalerul Stelei de Aur

 

 

Revoluţia bolşevică din 1917 şi-a propus să schimbe radical faţa lumii. Nici literatura nu a scăpat de ideologizare. Astfel a fost lansat un nou „curent literar”, realismul socialist. Evoluţia întregii culturi sovietice a stat sub acest concept. Între 1917-1925 maşinăria bolşevică pune în funcţiune şi noua cultură – proletcultul – adică acea cul­tu­ră proletară prin care, potrivit lui Pleha­nov, oamenii muncii creează „propria lor poezie, propriile ei cântece”. Ţelul vizat era unul măreţ şi anume, a se ajunge la o „cultură internaţională a oamenilor muncii de pretutindeni”. Acesta era unul din visele lui Lenin. Dar ideologia proletcultului se leagă mai ales de opera lui Luneacearski şi are următoarele idei-forţă:

– cultura nu e o distracţie ci o activi­tate fundamentală a vieţii;

– noua cultură nu e una academică ci e o cultură populară ce se bazează pe instinc­tul creator popular. Astfel că proletcultura pro­pu­ne o dez-ermetizare a culturii, o largă re­cu­noaştere acordată culturilor regionale şi ceea ce e foarte important sau poate cel mai important, această cultură prezintă procesul politic de construire a noii mentalităţi socia­liste ca „operă de artă”. Prin acest demers arta devine imperativ social şi etic;

– cultura e o „armă” în mâinile proleta­riatului.

Prin aceasta viziune asupra culturii, zile­le artei de dragul artei apun irevocabil şi cultura e resemantizată ajungând instrument de propagandă.

Cum se ajunge la realismul socialist? În ideologia partidului se spunea clar că literatura trebuie să tindă spre prezentarea „omului nou”, sovietic, a omului drept astfel încât să se promoveze prin acesta concepţia materialist-dialectică despre viată şi operă literară. În 1932 Stalin dizolvă Asociaţia Scriitorilor Proletari din Rusia, ce era diferită de Proletcult ca organizaţie de masă, şi decide ca noua artă să se numească „realism socialist”. Congresul Scriitorilor Sovietici din 1934 consfinţeşte metoda lui Stalin ridicându-o la nivel de doctrină statutară. Realismul socialist se defineşte astfel ca „ metoda de bază a literaturii artistice şi criticii literare sovietice ce pre­supune respectarea adevărului de către artist şi reflectarea istorică concretă a realităţii în procesul evoluţiei sale istorice. În aceste condiţii, adevărul şi concreteţea artistică a reprezentării artistice trebuie să fie combinate cu sarcina remodelării şi educării ideologice a poporului în spiritul socialismului”.

Chiar dacă acest congres va stipula şi folosirea stilurilor nerealiste, prin Jdanov se ajunge la metoda unică, cea a realismului socialist. Pe acest fond există o puternică discriminare faţă de avangardă, pentru că aceasta e asociată cu decadentismul ab­stract, pesimismul voalat, primitivitate săl­ba­tică, elitism, expresie artistică conflictuală şi incomprehensibilitate. În opoziţie, realis­mul socialist are toate atuurile: e ne-elitist, popular, ne-con­flic­tual, comprehensibil, mar­cat de opti­mism şi antropocentrism lu­minos.

Doctrina literară impusă de Stalin tre­buia să fie ilustrată din plin de scriitorii sovietici. Aşa ia naştere literatura sovietică din acea perioadă reprezentată mai ales prin romane realist-socialiste ce impresionează prin voluminozitate. Curentul este exportat în toate ţările socialiste din Centrul şi Estul Europei. Această literatură respectă punc­tual cerinţele ideologice. Semnificativ este şi faptul că literatura sovietică a genului este masiv exportată şi tradusă în foarte multe limbi.

Simion Babaevschi este unul dintre autorii recunoscuţi de romane socialiste din URSS. Romanul său Cavalerul Stelei de Aur respectă pe deplin toate canoanele doc­trinei. Opera literară a fost scrisă în anii 1946-1948. Acţiunea se desfăşoară pe par­cursul a aproape 500 de pagini şi se înscrie în cadrele cunoscute. Serghei Tutarinov, Cavaler al Stelei de Aur, şi prietenul său Simion Gonciarenco se întorc din război în Cuban, regiunea natală a lui Serghei. Fiind erou de război toată lumea îl primeşte cu laude şi vor să îl implice în activităţile staniţei. Eroul nu e însă pe deplin hotărât cum să contribuie la ridicarea staniţei. Vizitând toate colhozurile de acasă, el constată că există multe nereguli, unii risi­pesc averea colhozului şi un singur preşe­dinte are atitudinea „corectă” faţă de semănăturile individuale. De aceea împreu­nă cu prietenul său din copilărie, Sava, el alcătuieşte un plan cincinal revo­luţionar prin care să modernizeze staniţa: uzină electrică, cinematograf, bibliotecă, grajduri, sisteme de irigaţie,  etc. Totul e cuprins în măreţul plan cincinal al staniţei Usti-Nevinscaia.

Evident că apar şi obstacolele, unele aparent insurmontabile, cum ar fi lipsa ma­te­ria­lului lemnos necesar tuturor acestor construcţii. Dar eroul nostru nu se dă bătut, merge la centru şi obţine aprobările nece­sare. Şi asta pentru că aici există comunişti adevăraţi care îi înţeleg aspiraţiile şi efortu­rile. Când se întoarce  în staniţă, mobili­zează din plin oamenii pentru a merge în munţi după lemnul care trebuie plutărit pe apele Kubanului. Acţiunea ne aduce în prin plan un erou-model, plin de însufleţire, care pune pasiune în ceea ce face, plin de dăruire şi devotament pentru cauza sa, ce găseşte soluţiile cele mai bune pentru orice situaţie. La întoarcerea sa e chemat la Moscova pentru a participa la sărbătorirea Zilei Tan­chis­tului. E frământat însă de alegerea pe care trebuie să o facă, între dorinţa sa de a-şi continua studiile de inginer constructor şi propunerea care i se făcuse din mai multe direcţii de a deveni preşedintele raionului. La sfatul fostului său comandant militar, primeşte să candideze pentru această func­ţie. Întors acasă, e ales preşedinte al raionului.

Pentru a da pe deplin impresia de re­construcţie a realităţii, romanul proiectează pe acest fundal şi două poveşti de dragoste: cea dintre Serghei şi Irina şi cea dintre sora lui Serghei, Anfisa şi Simion, camaradul său de arme. De altfel ultimul cuplu ne este prezentat ca un exemplu de familie con­struită pe „baze sănătoase”: „Apoi mai era o problemă de mare importanţă , şi anume unde să lucreze Simion: în colhoz sau în brigada de tractoare? Ajunseră la concluzia că, desigur, din toate punctele de vedere e mai bine în brigada tractoarelor. […] Dacă cineva i-ar fi ascultat vorbind, ar fi spus neapărat: «Da, această viitoare familie se construieşte pe baze solide! Se vede după toate manifestările lor că s-au potrivit la caracter, la gusturi şi la felul cum privesc viaţa».”

A doua poveste de dragoste, dintre Serghei şi Irina se desfăşoară mai ales pe parcursul celei de a doua părţi a cărţii şi e profund marcată de conceptul de „om nou”. Serghei e acum preşedinte de raion, e un om important, res­pec­tat şi foarte ocupat. Irina în schimb e o simplă lăptăreasă şi devine con­ştientă că trebuie să devină mai mult de atât. De aceea începe cursurile pentru electri­cienii care vor lucra la uzina electrică.

Ambele cupluri sunt însă oameni noi, nu sunt adepţii vechilor obiceiuri, vor să trăias­că independent de părinţi, în casa lor. Tradi­ţiile religioase, chiar dacă sunt prezen­tate într-o anumită măsură în roman, sunt apa­najul bătrânilor, cei tineri cred doar în lumina călăuzitoare a partidului.

Partea a doua a romanului începe sime­tric cu prezentarea unei imagini de ansam­blu a staniţei. Dacă la început avusesem de a face cu o lume idilică,  acum totul e altfel, lumea e în mişcare, aşezarea se moderni­zează. La lucrări vine să contribuie şi prietenul din copilărie a lui Serghei, Victor – inginer electrician. Dar el se consideră doar un musafir, un intelectual sceptic şi iniţial invidios pe „steaua călăuzitoare”  a lui Serghei. Dar eroul principal e mult prea iscusit şi nu îl lasă pe Victor să rămână un musafir. Îl implică în pregătirea oamenilor pentru uzina electrică, îl face mândru de munca sa, aşa că acesta se simte din nou acasă. Victor nu numai că îi pregăteşte pe tineri pentru a deveni electricieni, dar se ocupă în mod special de logodnica lui Serghei, Irina, pentru a-i prezenta acestuia un tehnician veritabil şi a-i face o surpriză.

Dar Serghei e campionul alegerilor difi­cile. Întors din război el şi-a propus să ajute la ridicarea staniţei sale. De aceea, elabo­rează planul cincinal, se zbate pentru a obţine toate aprobările, se luptă pentru a face rost de material lemnos. Dar acum, în calitate de preşedinte al raionului, trebuie să aibă în vedere bunăstarea întregii regiuni. De aceea, el intră în conflict cu prietenul său Sava, care doreşte ca totul să se facă numai pentru staniţa Usti-Nevisncaia. Dar Serghei e un vizionar, dă dovadă de mult curaj şi înţelepciune în deciziile sale. El pune accent pe exemplul pe care staniţa îl poate da pentru ceilalţi, dar şi pe ajutorul pe care e de datoria ei să îl acorde celorlalte staniţe din raion. Pentru că numai împreună, prin efor­turi conjugate, se poate ajunge la construcţia lumii ideale, socialiste.

Trecutul e încă prezent şi îşi arată colţii de mai multe ori. Unii colhoznici nu înţeleg ce înseamnă noua lume. Noroc că există comunişti adevăraţi, oameni de nădejde în orice împrejurare. Cu ajutorul a două femei – colhoznice-model –, Serghei descoperă de ce unii nu îşi plătesc cotele la stat. Situaţia e clarificată şi cei implicaţi trebuie aduşi pe calea cea bună. Faptul că însăşi soţia îl denunţă pe unul dintre făptaşi e încă unul din clişeele omului nou ce trebuiau încetă­ţenite. Dar cel ce a greşit trebuie şi iertat şi îndreptat. Cum? Prin scrierile pline de lumină ale partidului: „O să-ţi dau cărţi bune. Trebuie să înveţi să trăieşti […] din cărţi şi de la oameni de ispravă”. (pag. 280) îi spune Serghei.

Dar Eroul Stelei de Aur nu e un exemplu singular, ci un prototip pentru combatanţii întorşi de pe front, a căror menire e să aducă un suflu nou în societate. Tocmai în acest spirit de luptă Serghei nu îl lasă pe Simion, căsătorit între timp cu Anfisa, să rămână un simplu plugar şi îi pune în faţă o provocare: să conducă şantierul cu lucrările pentru uzina electrică. Deci nu poţi să ai un loc călduţ, ci trebuie să ai încredere în tine şi să pui cu adevărat umărul la construcţia noii lumi. Şi exemplele de personaje construite după normele ideologice ştiute pot continua. Astfel, fostul preşedinte de colhoz, Artama­şov, e demis pentru neregulile constatate. Dar el are mustrări de conştiinţa şi îşi face autocritica. Cere o posibilitate de reabilitare prin – foarte important! – muncă fizică. Un ţăran simplu, Nichita Malţev, e ales preşe­dinte de colhoz. El va învăţa să conducă de la cel mai bun preşedinte, Ragulin. Deci, se valorifică şi experienţa bună a celor mai bătrâni.

În toate aceste eforturi ale staniţei de a-şi construi uzina electrică – dar nu numai… – se pune accentul pe pilonii lumii comuniste: electri­citatea şi tehnica. Numai ele pot schimba lumea veche. De exemplu, bătrânul plutaş Prohor, când învaţă despre electri­citate, îşi schimbă până şi înfăţişarea fizică şi hainele. Devine, cu totul, un „om nou”.

În final, Serghei e propus să candideze pentru funcţia de deputat al regiunii, aşa că începe o campania susţinută prin ţinut pen­tru a cunoaşte oamenii şi problemele lor. Este ales prin unanimitate în funcţia de deputat.

Romanul se încheie, după cum era de aşteptat, cu inaugurarea uzinei electrice, marea realizarea a oamenilor raionului: „Luminile din Usti-Nevinscaia ardeau ca focul, scânteiau şi luminau verdele catifelat al livezilor, piaţa, uliţele şi ulicioarele. Becurile ardeau şi pe stâlpi şi luminau puternic prin case”, „…oamenilor li se părea că aceste lumini se revarsă asupra acelui minunat viitor spre care duc drumurile lor”. Evident lumina vine nu numai în case, ci şi în minţile şi sufletele colhoznicilor, care au reuşit să-şi croiască viitorul.

Pe lângă acţiunea construită după reţeta cunoscută şi pe lângă exemplele deja pre­zentate, mai există multe alte aspecte care ne demonstrează că avem de-a face cu o literatură programatică a Partidului. Astfel, între cultură şi proletariat există o relaţie biunivocă, de interdependenţă: proletariatul creează cultura – o cultură ideologică –, dar este la rândul său creat de către ea.  Irina e un exemplu, ea vrea să fie mai bună, să fie un om nou şi acesta în urma contactului cu un om „luminat” de scrierile partidului, Serghei. Cultura are un rol formativ, nu doar exprimă caractere, ci le creează, după idea­lul specific al proletariatului. De aceea, Serghei e un erou solidar, mereu înconjurat de oameni, gata să îi asculte, să îi ajute, să le dea încredere, nu e un solitar. Însăşi înfăţişarea concordă cu imaginea unui erou sovietic: „Serghei Tutarinov era înalt, negricios… era îmbrăcat cu o haină militară nou-nouţă… pe piept strălucea ordinul Steaua De Aur. Serghei era o fire visătoare, toată făptura lui năzuia spre viitor.”, „el avea în sânge dragostea nemăsurată pentru muncă”. Un alt fapt semnificativ este că decoraţia sa e văzută iniţial ca un obstacol: „E luat în seamă nu omul, ci Steaua de Aur” spune cu tristeţe eroul. Prin urmare, în întreg romanul el trebuie să demonstreze cine e omul din spatele decoraţiei şi, evi­dent, se achită cu succes de această „sar­cină”.

Alte câteva citate ilustrative pentru pro­pa­ganda care se făcea prin această literatură ar fi:

„Prin urmare situaţia s-a schimbat acum nu e de ajuns să dai numai sfaturi bune şi să stai deoparte, ci tu însuţi să-ţi sufleci mânecile” (pag. 126) – activism, implicare în construcţia lumii noi;

„…să altoieşti cu perseverenţă cultura în muncă şi în felul de a trăi” – expunerea clară a obiectivului realismului socialist;

„Tineretul nu vrea să trăiască după concepţiile vechi”, el vrea teatru, bibliotecă, cinematograf, lumina electrică – cultura oraşului;

„După cât înţeleg eu cel mai important lucru e să fii întotdeauna şi în toate un exem­plu pentru ceilalţi” – puterea exem­plului personal.

„De ce oare ne pricepem noi atât de puţin să popularizăm experienţa de muncă a foştilor luptători? De ce oare nu descrie presa noastră modul cum ostaşii de ieri au devenit constructori activi? […] Vorbind la figurat, Eroul de pe front a devenit un făuritor. Iată în ce constă legea dialecticii! Luptătorul de pe front a venit acasă şi din iniţiativa lui se alcătuieşte planul cincinal al staniţei. Staniţa căzăcească îşi are planul ei cincinal!” – exemplu fără echivoc de discurs politic, puternic ideologizat.

De altfel întregul roman e alcătuit pe asemenea baze doctrinare, exem­plele putând să continue mereu şi mereu.

E important de subliniat că rolul acestei literaturi era să ofere modele pentru cât mai multă lume, scop de altfel atins cu priso­sinţă. Instrumentul de propagandă, cultura realismului socialist, şi-a dovedit eficienţa şi si-a îndeplinit menirea pentru care a fost concepută. Iar romanul Cavalerul Stelei de Aur poate fi considerat un prototip pentru alte sute şi sute de romane scrise în aceeaşi manieră şi menite să creeze „enciclopedia muncitorească” (Jean Jaurès).