Andrei Oişteanu

President of the Romanian Association of History of Religions

oisteanu@b.astral.ro

 

Sighet – capitala Holocaustului şi a Gulagului din România /

Sighet – the capital of the Holocaust and of the Gulag in Romania

 

 

Abstract: Not only the forgetting excess is harmful, but also the excess of remembrance. Both excesses turn us in nonhuman beings, in kafkian beetles. For fear of forgetting, we raise commemorative monuments. Inadequately managed, they risk becoming places of forgetting. About memory and forgetting, about Holocaust and Gulag I talked, in July 2006, to the students at the summer school of Sighet. This town has the tragic privilege of being a double capital: of the Holocaust and of the Gulag in Romania. The presence in the town of the Memorial House of Elie Wiesel and of the Memorial of the Victims of the Communism and Resistance strengthen this unique status.

Keywords: memory; history; Sighet; Holocaust; Gulag; Elie Wiesel; communism; nazism.

 

 

Ce s-ar întâmpla dacă, într-o dimineaţă, te-ai trezi – ca Gregor Samsa – metamorfozat într-un gândac care nu-şi mai aminteşte nimic? Ai repeta la nesfârşit greşelile făcute în trecut. Singurul lucru pe care îl învăţăm din istorie este că nu învăţăm nimic din istorie. Dar dacă te-ai trezi metamorfozat într-o gânganie kafkiană care nu uită nimic? Ai acumula toate nefericirile întâmplate în trecut. Pentru un om, ca şi pentru o comunitate, nu numai amnezia, dar şi memoria excesivă este nocivă. Rămâne ca fiecare om, fiecare comunitate, pentru a-şi păstra sănătatea mentală, să găsească raportul adecvat între uitare şi memorie. În forme diferite, ambele au funcţii ecologice.

Se construiesc memoriale şi se înalţă monumente ca locuri ale memoriei. Ne amintim de ele la zile comemorative, când se împlineşte un deceniu sau un semicentenar de la producerea evenimentului. Se aduc copii cu autobuze şi fanfare militare. Se depun coroane de flori şi se ţin discursuri solemne, în prezenţa primarului cu tricoloru-n bandulieră. Există însă riscul ca memoria să se lenevească, iar locurile memoriei să devină, mai degrabă, locuri ale uitării. Memorialele se construiesc ca să ţinem minte un eveniment istoric, dar de fapt sunt produsul luptei noastre împotriva uitării. Ele se nasc din şi se hrănesc cu teama noastră de uitare.

La Platon, de pildă, scrierea – inventată de zeul Thoth ca să-i facă pe oameni “mai cu ţinere de minte” – este percepută de regele egiptean Thamus, dimpotrivă, ca un provocator al uitării:

“Scrisul va aduce cu sine uitarea în sufletele celor care-l vor deprinde, lenevindu-le ţinerea de minte; punându-şi credinţa în scris, oamenii îşi vor aminti din afară, cu ajutorul unor icoane străine, şi nu dinlăuntru, prin caznă proprie. Leacul pe care tu [Thoth] l-ai găsit nu e făcut să învârtoşeze ţinerea de minte, ci doar readucerea aminte” (Phaidros, 275 a).¹

Când locuitorii din satul Macondo au fost infestaţi de morbul uitării, ei au început să scrie pe obiecte numele acestora şi modul lor de utilizare. “Era un prim simptom al amneziei”, constată Márquez. Înainte de a se “înnămoli iremediabil în mlaştinile uitării”, macondienii au fixat pe strada principală a localităţii o pancartă care proclama: “Dumnezeu există”.

*

În luna iulie 2006, Ana Blandiana şi Romulus Rusan m-au invitat la Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet să ţin o prelegere despre soarta evreilor din România în timpul Holocaustului şi să prezint filmul documentar al Luciei Hossu-Longin despre Mihail Sebastian. I-am întrebat care este rostul prezentării acestor subiecte la o şcoală de vară centrată pe Gulagul românesc. Mi-au răspuns simplu: elevii noştri sunt inteligenţi (“mai inteligenţi decât elevii lor”) şi vor să înţeleagă lumea pe care au moştenit-o.

Într-adevăr, studierea celor două mari dictaturi ale secolului XX (nazismul şi comunismul) şi a celor două mari genociduri (Holocaustul şi Gulagul) te poate face să înţelegi mai bine lumea în care trăim azi. Din păcate, ecuaţia în care au fost puse în România anilor ‘90 cele două genociduri a fost una profund inadecvată: Holocaust versus Gulag. S-au emis chiar somaţii privind studierea cu prioritate a unuia sau altuia dintre ele. Personal, nu văd nici o raţiune ca ororile din anii ‘30-‘40, de pildă, să fie studiate la concurenţă şi cu atât mai puţin în locul celor din anii ‘50-‘60 sau invers. Astfel de studii nu sunt concurenţiale (după principiul sau-sau), ci complementare (după principiul şi-şi). În condiţiile în care extremele se ating şi se aseamănă, studiile privind legionarismul le ajută pe cele privind comunismul românesc şi invers. Analizarea mecanismelor care au produs în România derapajele spre extreme (de dreapta şi de stânga) este la fel de necesară şi de “urgentă” pentru societatea de astăzi. Atâta câtă este, democraţia românească este pândită de ambele extreme şi ca atare ambele pericole trebuie prezentate şi înţelese.

Nu întâmplător, la jumătatea anilor ‘90 Gabriel Liiceanu simţea nevoia să precizeze:

“Din respect pentru adevăr şi din teamă de recidivă istorică trebuie să dobândim acest nou loc al discursului: unul în care memoria morţii lui Mircea Vulcănescu în puşcăriile comuniste să nu ne împiedice să discutăm legionarismul lui Mircea Eliade; dar, deopotrivă, unul în care discutarea «urâtului» din deceniul al patrulea să nu oculteze şirul de crime întins de comunism peste România vreme de mai bine de patru decenii.”²

Putem să analizăm împreună Gulagul şi Holocaustul ? Evident că da. În fond, aparţin aceluiaşi tip de fenomene socio-patologice, fiind declanşate de maladii similare ale spiritului. Crimele în masă fac astăzi obiectul unei noi discipline ştiinţifice (Genocide studies), studiată în universităţi. Un seminar internaţional în acest domeniu, iniţiat de Ruxandra Cesereanu şi având tema Gulag şi Holocaust în conştiinţa românească, se desfăşoară în primăvara anului 2007 la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Invitaţia la seminar conţine unele condiţionări semnificative:

“Nu va exista o secţiune axată pe Gulag şi o alta axată pe Holocaust. Pentru întâia dată cele două chestiuni vor fi tratate împreună (acesta este şi scopul simpozionului, de aceea vorbim de o premieră naţională) în Romania. De aceea, lucrarea dumneavoastră trebuie să fie axată pe ambele chestiuni.”

Modul de abordare s-a modificat sensibil în ultimul timp. Ceea ce părea a fi cvasi-interzis, pare a fi acum cvasi-obligatoriu.

Putem să comparăm cele două genociduri? Se spune că nu. Comparaison n’est pas raison. Se susţine că Holocaustul este un fenomen unic. Aşa este, dar cum stabilim acest fapt fără să-l comparăm cu alte genociduri. Pe de altă parte, şi Gulagul este fenomen unic. Unicitatea unuia nu anulează unicitatea celuilalt. Se spune, de asemenea, că “cele două fenomene nu pot fi echivalate”. Aşa este, dar a compara nu înseamnă a echivala. Compararea este un act de analiză ştiinţifică prin care se stabilesc diferenţele şi asemănările dintre două fenomene. Or, Holocaustul şi Gulagul, nazismul şi comunismul sunt fenomene socio-politice asemănătoare din unele puncte de vedere şi deosebite din altele. Când a început să se informeze despre mişcarea legionară, tânărul Ioan Petru Culianu a avut o reacţie de bun simţ:

“Ideologia legionară – îşi nota el în jurnal în 1978 – îmi este tot atât de străină ca şi cea comunistă. Ele seamănă foarte mult.”³

Nu comparaţia în sine, dintre Holocaust şi Gulag, este malignă, ci cea făcută cu rea intenţie. Michael Shafir are dreptate:

“Când comparaţia este făcută cu scopul de a nega sau cu cel al minimalizării reciproce şi/sau cu cel de a anula ceea ce este inerent unic Holocaustului sau Gulagului, atunci a încetat căutarea similitudinilor şi s-a păşit pe odiosul câmp mintal al negării istorice.”⁴

Cu astfel de reflecţii am încercat să-i provoc pe elevii şcolii de vară de la Sighet (10-17 iulie 2006). Purtarea unor astfel de dezbateri anume în acest oraş mi s-a părut cu atât mai potrivită cu cât Sighetul are tragicul privilegiu de a fi o capitală atât a Holocaustului, cât şi a Gulagului din România. Prezenţa în oraş a Casei memoriale Elie Wiesel şi a Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei întăresc acest statut⁵. Capitală a Holocaustului pentru că aici, în Maramureş (ca şi în toată Transilvania de Nord, aflată sub autoritate maghiară), s-a produs – sub organizarea lui Adolf Eichman însuşi – una dintre cele mai crunte deportări a evreilor. S-a produs târziu, în mai-iunie 1944 (când soarta războiului era pecetluită, frontul fiind pe Prut), cu o grabă isterică (în două săptămâni), cu un număr mare de deportaţi la Auschwitz (circa 150.000 de suflete în Transilvania de Nord, dintre care 39.000 din Maramureş) şi cu un grad imens de exterminare (aproximativ 85 %). Pe de altă parte, Sighetul este şi o capitală a Gulagului pentru că anume aici a fost în mod sistematic decimată întreaga elită a României (politică, profesională, religioasă, intelectuală). Pentru acest genocid a fost ales un loc strategic: Sighetul Marmaţiei – foarte departe de Bucureşti şi foarte aproape de graniţa cu URSS.

În iulie 2002, Elie Wiesel a făcut o vizită în România, la Sighet, pentru a inaugura Casa memorială Wiesel – casa în care s-a născut, devenită acum un muzeu al exterminării marii comunităţi a evreilor din Maramureş. Laureatul premiului Nobel pentru pace urma să viziteze şi Memorialul Victimelor Comunismului. Preşedintele României, Ion Iliescu, care îl însoţea, l-a descurajat, spunându-i că la Memorialul de la Sighet sunt comemoraţi legionari. Din păcate, Wiesel i-a ascultat sfatul şi nu s-a mai dus, întărind astfel nedreapta legendă a eroizării legionarilor la Sighet. Ion Iliescu şi alţii ca el erau şi sunt personal interesaţi să discrediteze şi astfel să marginalizeze Memorialul.

Memorialul de la Sighet este un ansamblu impresionant, pus sub zodia unui motto inspirat:

“Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă a memoriei, memoria singură poate fi o formă de justiţie” (Ana Blandiana).

Organizatorii au ştiut să pună în evidenţă atât dimensiunea macro a Gulagului (amploarea fenomenului), cât şi “detaliile” semnificative (tragedia suferită de fiecare victimă, de fiecare familie). Ca şi naziştii, comuniştii ştiau şi ei că “moartea a o sută de oameni este o tragedie, dar moartea unui milion este statistică” (Adolf Eichman). Uciderea unui singur om provoacă o traumă emoţională copleşitoare.

Emoţia nu poate să crească direct proporţional cu numărul de victime. Ca şi în cazul Holocaustului, numărul imens de victime ale Gulagului te poate face cumva insensibil. Dar chipul demn al unui deţinut, privirea resemnată a unei văduve, o carte poştală cenzurată de torţionari, gamela contorsionată din care a mâncat istoricul Gheorghe Brătianu sau o lumânare aprinsă în celula întunecoasă în care a murit Iuliu Maniu sunt tot atâtea declanşatoare de emoţie profundă. Zidul de nume. Zidul de chipuri. Nume şi chipuri ale victimelor care au fost aruncate anonime, în gropi comune, fără cruci.

“Vreau să-ţi arăt eu Memorialul”, mi-a spus Ana Blandiana când am sosit. Am fost onorat de acest privilegiu. După aceea însă l-am revăzut, pentru că am simţit nevoia să mă reculeg singur. Cu atât mai mult având în vedere rolul jucat în instaurarea comunismului de către unele dintre rudele mele. Memorialul de la Sighet este un loc al suferinţei pure, marcat nu de resentimente, ci de recuperarea demnităţii umane. Adică exact ceea ce torţionarii au încercat să distrugă. “Istoria a făcut pipi pe noi”, a rezumat Petre Ţuţea în stilu-i inconfundabil. “Nu-mi spune ce a făcut istoria din tine – i s-ar putea replica –; spune-mi ce ai făcut tu cu ce a făcut istoria din tine”.

 

 

Note

1. Platon, Opere, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, vol. IV, traducerea dialogului Phaidros de Gabriel Liiceanu, Bucureşti, 1983, p. 485.

2. Prefaţă la Leon Volovici, Ideologia naţionalistă şi «problema evreiască» în România anilor ‘30, Ed. Humanitas, 1995, p. 7.

3. Dialoguri întrerupte. Corespondenţă Mircea Eliade – Ioan Petru Culianu, Ediţie îngrijită şi note de Tereza Culianu-Petrescu şi Dan Petrescu, prefaţă de matei Călinescu, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p. 127.

4. Michael Shafir, Între negare şi trivializare prin comparaţie. Negarea Holocaustului în ţările postcomuniste din Europa centrală şi de est, Ed. Polirom, 2002, p. 131. Spre cinstea lui, Michael Shafir a donat drepturile de autor pentru acest volum, în mod egal, Asociaţiei Evreilor din România Victime ale Holocaustului şi Fundaţiei Academia Civică – Memorialul Sighet.

5. Amintesc aici numele etnologului Mihai Dăncuş şi al sociologului Mihai Bârlea pentru excelenta lor prestaţie ca directori ai celor două muzee.