Atelier de creative writing pe muzică psihedelică (5)
La al cincilea atelier de scriere creativă din seria III, muzica propusă spre audiere a fost Pink Floyd (formaţie care a luat naştere în 1965) cu albumul Wish You Were Here (1975). Dintre toate formaţiile şi albumele audiate până acum, Pink Floyd se circumscrie cel mai bine rockului psihedelic, mai cu seamă în prima perioadă de creaţie, dominată de solistul Syd Barrett, dar şi după aceea, datorită cvartetului David Gilmour, Roger Waters, Richard Wright si Nick Mason. Muzica formaţiei Pink Floyd mizează pe un experimentalism sonor care a făcut carieră, probabil cea mai strălucită carieră în ansamblul formaţilor deja celebre audiate până acum. Şi în acest caz, aranjamentele sonore sunt complexe: însă doar în perioada Barrett s-a pedalat pe o muzică psihedelică în sens clasic. Mai jos prezint textele comise de studenţi pe muzica formaţiei Pink Floyd, specificând faptul că, şi în acest caz, participanţii au fost solicitaţi să explice în scurte note (la sfârşitul textului produs) felul în care au izbutit sau nu să se concentreze pe muzica respectivă.
Marius Conkan
venea o turmă de femei să mă dezbrace de pielea nebuniei
gol puşcă alerg printre femei diabolice mă târăsc
şi ochii mi-i scot orb să vă spun această poveste
în pântecul mamei eram un biet eunuc sălbăticit printre cuţite şi lovituri
albastru ca o mână tăiată plin de pene şi aruncat pe fereastră
mult prea devreme treceam din burtă în burtă
fără să zgârii măcar gâtul de girafă devora întreaga beznă
veneau femei diabolice şi mă lăsau ca un miel fără piele
în pântecul mamei eram un bărbat cu sânii crescuţi mult prea uşor
muzica asta îmi spintecă nebunia mult prea uşor creşteam ca bărbat
viu acoperit cu pene cădeam pe fereastră în braţele tale
veneau femei diabolice şi-mi muşcau din carne râzând
o lume în piaţă plângea moartea mea
în pântecul mamei eram un biet eunuc plin de vânătăi şi creiere sparte
urlam la auzul unei asemenea muzici mă sfâşia când mai viu cât mai viu
urlam la vederea femeilor diabolice pătrunse în mama ca într-un leş
nebun fără spaima morţii treceam din burtă în burtă fără să zgârii
răstignire cu femei goale puşcă stând de veghe lângă mormânt
din pântecul mamei auzeam muzica asta
ştii să cânţi pentru femeia ce sunt ştiu să mor ca un bărbat
fumau de parcă eram răstignit printre cuţite şi lovituri
albastru ca o mână tăiată cădeam pe fereastră în braţele tale
veneau femei diabolice cu zeci de cuţite în mâini şi mă tranşau ca pe un miel
nebun să vă spun această poveste orb în pântecul mamei alerg
nebun să vă spun eram eunuc plin de vânătăi şi de pene
Notă:
Muzica formaţiei Pink Floyd a fost pentru mine o revelaţie. Am încercat să transpun poemul muzical întru totul. Eram divizat în franje; de aici, realităţile multiple (post şi prenatale) care se suprapuneau. Starea prin care am trecut are un corespondent în fizică: interferenţa luminii. Muzica era dispozitivul Young prin care mă dispersam.
Cristina Vidruţiu
Listening and writing
Şarpele ciupit ca o coardă mi se zbate în ochiul de plastic. Rujul strident muşcă din felia de pâine păstrată în săculeţul de la picior. Eu ciobesc figuri copiilor mestecând între buze aluatul bunicii. Sub felinar tăcerea se deşiră atunci când fluturii adorm în paturile lor mortuare. Sfârâitul unui corp aproape putrezit într-o betonieră. O ţeavă suspendată între ochii celor 2 străini care trec pe stradă fără să-şi recunoască fâşâitul hainelor, forma pe care o lasă în cearceaf dimineaţa. Să te tot împiedici printre visele demontate de curentul sistat. Desculţă simţind sub talpă toate pietrele crescute din tine. Azi îmi licitez ridurile şi ascult radio, mâine am să studiez pereţii scorojiţi ai amintirilor depuse într-o cutiuţă de lemn: scot un zâmbet şi pun cerul albastru la naftalină pentru zile ploioase. Cel mai plăcut e să-ţi torni în ceai minutele uscate ale clipelor fericite. Vântul îţi piţigă venele şi-ţi muşcă măruntaiele. Să te învârţi pe loc ţinându-ţi piciorul de lemn în găurile canalului din curtea mănăstirii până când vezi lumile din pleoape. 5 pui de focă morţi adulmecaţi de inorogii viselor mele.
Notă:
Când am scris am încercat să evit fragmentările şi am dorit să realizez un flux al imaginilor, flux care a devenit vertij datorită ansamblului unitar, dar cadenţat progresiv al muzicii. Muzica mi-a indus o stare de relaxare-înălţare opusă stării rigide de concentrare clasică. Imaginile s-au proiectat de la sine, iar eu am încercat să le prind în cuvinte.
Sonia Doris Andraş
Jurnal de bord
Femeia dormea între stele.
Gurile îi erau cusute cu laptele Căii Lactee.
Copiii fugeau, urlau, plângeau,
dar cerului nu-i păsa.
Am luat trenul înspre miazăzi
şi am plutit, am plutit
până ce am închis ochii.
S-a întunecat. “Nu-ţi fie frică”, îmi spun oamenii în gri.
Bătrânii fugeau, urlau, plângeau
dar mie nu-mi păsa.
Am citit undeva despre o chitară roşie care a salvat lumea.
Cât de narcisist poate fi un astronom-muzician.
În luptă am pierit şi eu şi geniul cu părul roşu şi chitara argintie.
Am luat vaporul înspre miazăzi
şi am plutit, am plutit
până am închis ochii.
Eu voi pleca acum.
Atunci când mă voi întoarce voi veţi fi deja istorie.
Să nu vă fie dor de mine.
Copiii voştri mă vor recunoaşte.
Voi avea parte de o paradă întocmai ca la Dallas.
Nu plângeţi, irosiţi prea multe lacrimi.
Veţi avea nevoie de ele.
Şi da, mă voi întoarce.
Gloria mă va aduce înapoi şi voi spune: Cum, n-aţi murit încă?
Am luat racheta înspre miazăzi
şi am plutit, am plutit,
până am închis ochii.
Sunt singură într-o cutie.
O cutie de geamuri şi oglinzi.
În jurul meu lumini colorate, o gaură de vierme agitată.
Ameţesc… totul devine negru…
şi…
…şi mă trezesc… oameni în gri adunaţi în jurul meu,
îmi măsoară tot felul de componente pe care nici nu ştiam că le am…
Nu s-au schimbat prea mult oamenii.
Ei drăcie! Tot femei şi bărbaţi au rămas…
Blesteme! Blesteme!
Luaţi-mă de aici!
Omorâţi-mă!
Vreau înapoi acasă!
Corpul femeii plutea între stele.
Gurile îi erau cusute cu laptele Căii Lactee.
Copiii şi bătrânii fugeau, urlau, plângeau,
dar cerului nu-i păsa.
Am luat trăsura înspre miazăzi
şi am plutit, am plutit
până când am deschis ochii.
Şi i-am deschis. Oamenii în gri dispăruseră.
Nu mai era nici soare, nici lună, doar eu şi stelele…
Am avut impresia că mă strigă cineva.
Îmi spunea numele.
Dar nu mai ştiam, nu-mi mai ştiam numele.
Şi cădeam, cădeam, la infinit.
Mi-era cald, nu mă mai durea…
M-a durut vreodată ceva?
Zeci de îngeri cântând mă-nconjoară în grabă.
Am început să cânt şi îngerii au plecat.
Urlam fără sunete, urlam cât mă ţineau corzile vocale.
Nimeni… e frig şi întuneric…
Am luat pluta înspre miazăzi
şi am plutit, am plutit,
până am închis ochii definitiv…
Notă:
De fiecare dată când ascult foarte mult Pink Floyd într-un timp (relativ) scurt intru într-un fel de transă cosmică (cu tot ce include aceasta). În timp ce ascultam, mi s-au perindat tot felul de imagini, de la Big Bang şi alte evenimente specifice, la Brian May (cu melodia lui ’39 care se referă la călătoria cu viteza luminii – sau cel puţin foarte aproape de aceasta – şi implicaţiile acesteia) salvând lumea cu Red Special-ul (una din obsesiile mele actuale, despre narcisismul chitaristului de la Queen – în musicalul We Will Rock You, lumea decadentă este salvată de chitara cu valenţe excalibureşti construită de însuşi Brian May, numită Red Special), la Matt Bellamy de la Muse (care are la rândul său o obsesie pentru conspiraţii, mai ales cele legate de extratereştri – chitara lui trademark este argintie şi are raze de laser, de la care am preluat şi imaginea căderii în gol – din videoclipul melodieiBliss, unde are părul roşu, care m-a marcat foarte tare), îmi veneau în minte şi imagini din2001: Space Odyssey (la un moment dat am fost tentată să numesc poezia 2007: Odiseea Temporală), mai ales scena de sfârşit unde personajul principal pluteşte în spaţiu, deşi mi-am amintit şi de trezirea finală din Ploşniţa (şi felul în care sunt trataţi cei ce se întorc din trecut, care până la urmă vor fi asasinaţi în stil JFK, mai mult sau mai puţin subtil) etc. M-am imaginat pe mine într-o asemenea călătorie în spaţiu şi timp şi astfel am ajuns la forma de mai sus.
Lavinia Rogojină
(fără titlu)
nişte umbre pierdute
se agăţau de ore
fără să fie
urmăreau timpul
în vitrinele cu bomboane
crezând că o să-l cumpere
cândva şi niciodată
nu era deschis
se răneau călcându-şi urmele viselor
lăsate pe pietre
plângeau fără lacrimi
şi râdeau fără suflet
ştiau că umbrele
urmăresc alte trupuri
Note:
Mi-a fost imposibil să mă concentrez. Cunoşteam muzica celor de la Pink Floyd mult prea bine şi în mintea mea s-au înnodat involuntar versurile unor melodii de pe alte albume, ritmuri, contexte. Nu voiam să trişez şi să mă îndepărtez de ceea ce am făcut până acum şi am preferat mai mult să ascult. Am râs, am mai şoptit câteva versuri, m-am enervat că nu am putut scrie şi am aşteptat să se termine.
Valerica Mărginean
pisicile bufonului
pisicile bufonului se chinuie în oracolul cărnii mici
încep oficial demontarea trompetelor din sicriele palatelor
pisicile bufonului pun în funcţiune maşinuţa lor de întins mătasea sângelui
foiţele de fluturi decadenţi muşcă imaginaţia organelor din faguri de miere
orice nătărău crede că poţi face monede din excrementul piticilor
pisicile bufonului îşi leagănă spinarea
astfel încât doar cozile lor blochează intersecţia oraşului
pisicile bufonului au uitat parola de la card
iar acadelele cavalerilor de rang
au rămas blocate-n bancomatul de vizavi
pisicile bufonului înjunghie comerciantul ce vinde
lămâile scoase din maţele sale prăfuite
întinse de-a lungul tarabelor pline cu ouă clocite de lilieci descărnaţi
pisicile bufonului urcate-n tomberon cu porcii
se joacă apoi şotron pe alee
feeria continuă cu babele ieşite din muzeul de istorie
ce-şi scutură graţios păduchii precum o lebădă
pisicile bufonului cheamă şoriceii cocheţi
pentru a accesa memoria calculatorului încărcată
de burdihanele capsate ale convalescenţei
scotocesc în geantă caută discheta
ling profund monitorul
bufonul efeminat bea Coca-Cola
îi mai creşte-un dinţişor de lapte
pisicile bufonului şi-au dat jos lenjeria intimă
au sugrumat cu cozile lor înnodate
poetul ce n-a mai ajuns azi să citească în cenaclu
pisicile bufonului scot la plimbare bastarzii regelui
în cărucioare împletite din maţele comerciantului ucis cu tandreţe
citesc evangheliile în ritm de jazz şi salsa
ţigănuşii joacă samba pe urnele de vot prezidenţiale
pisicile bufonului şi-au găsit amanţii
stând cu burta la soare şi mâncând ciocolata amăruie
cumpărată la negru de la femeia firavă
ce-şi demontează ochii orbi de strălucirea florii de cireş
demult pisicile bufonului dorm duse
pe prispa pielii mele desprinsă
din marşul triumfal al armatei roşii
Notă:
Pisicile bufonului pentru mine nu sunt altceva decât năluci ale iniţierii sinelui, sunt alfa şi omega într-o semitransă somnambulică în care imaginile ţâşnesc atunci când mă aflu la un nivel intermediar situat între un nivel de suprafaţă şi unul subteran, sunt stări de criză aparent depăşite.