Atelier de creative writing pe muzică psihedelică (1)

 

            A treia serie a atelierului de creative writing a iniţiat un experiment aparte şi riscant, faţă de cele două ateliere anterioare (2002-2003 şi 2006-2007): a produce texte pe muzică psihedelică.
La prima întâlnire, am făcut o paralelă între transa şamanică şi cea creatoare. Dacă transa şamanului ţine de o tehnică a extazului prin intermediul căreia se intră în relaţie cu spiritele (morţi, duhuri ale naturii, animale mitice ori fantastice, divinităţi) sau funcţionează o direcţionare mistică, un drum cu două posibilităţi – spre infern ori spre paradis, transa psihedelică nu este un act religos, mistic, ci unul strict creator. Este o transă (mai degrabă semi-transă) muncită şi provocată, dar care nu ţine de o posedare decât în sens creator, literar – în acest caz. Ca şi cum muzica psihedelică ar fi o gură care ar dicta ceva în sens creator (oare am putea vorbi, forţând lingvistic lucrurile, despre un dicteu automat psihedelic?). Am recomandat obnubilarea conştiinţei, în măsura în care acest lucru este posibil; şi am sugerat reconvertirea energiei muzicale în energie creatoare prin scris. Dar poate fi, oare, transa, provocată printr-un act de voinţă hibridat cu o stare energetică muzicală?
În cazul transei psihedelice nu se pune nici problema unei morţi ritualice şi a unei învieri următoare (precum în cazul transei şamanice). De asemenea, nu se poate vorbi despre spirite ajutătoare (călăuzitoare) în cadrul transei psihedelice. Dar există un amănunt care ar putea corela transa şamanică cu cea psihedelică: la anumite populaţii care cultivă şamanismul în mod ritualic este clar punctat rolul tobei şamanice – în unele ceremonii era astfel utilizată încât, pe ritmul ei, şamanul să ajungă la centrul lumii ori să zboare, şi tot pe ritmul ei şamanul să revină la şi în lumea reală. În acest sens, transa provocată pe muzică psihedelică ar putea produce un QAUMANEQ, adică o iluminare. Termenul este eschimos şi se referă la şamanul sau ucenicul care, în timpul transei, simte un foc inexplicabil sau un far ori un tunel luminos care îl face să perceapă altfel lucrurile din jur; ar putea fi şi o lumină mistică, dar în cazul transei psihedelice este de dorit să fie vorba despre un sens creator şi nu religios al acestei iluminări. Recomandarea mea, dacă aş putea să dau aşa ceva în sens cât de cât exact, ar fi ca participanţii la atelierul de scriere creativă pe muzică psihedelică să se caţăre pe muzică respectivă precum într-un arbore cosmic! Eu însămi, scriind odinioară pe muzică psihedelică, am găsit o formulă personală de provocare a transei la modul tehnic: prin imaginea spiralei nici coborâtoare, nici urcătoare, a unei spirale învârtindu-se la acelaşi nivel. Nu era vorba despre o spirală ca oricare, ci despre una în care îmi imaginam dansul unui derviş rotitor, blocat în spirala cu pricina. La o adică poate fi, însă, imaginată atât o spirală urcătoare, cât şi una coborâtoare, în funcţie de adecvarea unuia şi a altuia!
În anumite iniţieri şamanice, neofitului i se desface corpul şi i se înlocuiesc organele sau i se desface craniul, pentru a fi lăsat să intre un spirit acolo. Transa psihedelică ar putea fi legată, simbolic ori metaforic, de o desfacere a capului şi de o înlocuire a creierului, precum în cutumele şamanice!
Fireşte, un atelier de scriere creativă pe muzică psihedelică trebuie înţeles şi în chiar sensul termenului psihedelic: ca o manifestare a sufletului; muzica psihedelică este, în definiţia ei relativ clasică, inspirată de imagini şi sonorităţi precum în starea de transă ori de ingerare a drogurilor. Ce înseamnă mai exact o stare psihedelică: deprivare senzorială, schimbare fluentă de percepţii, sinestezie şi mai ales stări alterate de conştiinţă. 
Pentru a fi cât mai aproape de acest sens, la primul atelier de scriere creativă pe muzică psihedelică am propus spre audiere (şi ca medium de eventuală provocare a semitransei), muzica sacră a indienilor nord-americani (adevărat, prelucrată cult şi nu păstrată în stare genuină). Cum această muzică este prin excelenţă una ritualică, ea conservă destul de bine ceremonii specifice pentru arta şamanului. Cele mai importante cântece era astfel legate de ceremonii de iarnă, dansul circular, sărbătoarea orezului sălbatic, cântecul leagănului, zborul, oprirea ploii, vindecarea sufletului, aţâţarea războinică prin scuturarea tomahawkului etc. 
Iată mai jos textele produse pe muzica sacră a indienilor (nu am tăiat nimic din textele respective, dar le-am selectat doar pe cele cu o măcar minimă valoare estetică).

 

 

Marius Conkan

viii sunt lăsaţi fără blănuri

 

viii sunt lăsaţi fără blănuri
se poate vâna chiar şi carnea mea beţivă
dans cu fete tatuate treceri dincolo
pereţii tunelului au varul căzut
pot chiar vâna şi carnea ta beţivă
trec prin tunel desculţ jupuit
văzul mi-a căzut într-o fântână
pot chiar să mă prefac din cal în iepure
din iepure în femeie dans cu fete tatuate
pene mânjite cu sânge
cânta cocoşul întoarcerea fiului nevăzător
trec prin tunel albastru fără picioare
târând după mine un cal jupuit
un iepure cu blana tăiată
o femeie de sânge muşcată
trec prin tunel de frica
morţilor crescuţi de niciunde
copitele mele saltă tresaltă
încet mai încet
sunt dublu sexuat dublu scelerat
trec prin mine părinţii copiilor sacrificaţi
trec prin tunel şi mă lovesc de tine însumi
sunt dublu sexuat dublu scelerat
bun de dus unde viii
au două perechi de creiere
viii lungiţi de piei jupuiţi
din femeie mă prefac în iepure
din iepure în cal din cal în bărbat dublu scelerat
în iepure mă simt ca un copil sfâşiat
mă rod ca pe-o varză
şi pot de mine să fiu vindecat
în cal mă simt ca un părinte sfâşiat
mă rod de iarbă
şi pot de mine să fiu vindecat
în femeie mă simt ca un bărbat sfâşiat
trec prin tunel cu o sabie în mână
şi umblu speriat după carnea beţivă
pereţii tunelului au varul căzut
pot chiar vâna şi carnea ta beţivă
sunt dublu sexuat dublu nevăzut
şi mă întorc ca fiu risipitor
cântă cocoşul întoarcerea fiului risipitor
mi-s venele tăiate şi-s fără picioare
un dans mă-nspăimântă un dans pentru vii
totul curge ca dintr-o ţigară
şi trec prin tunel sunt cal şi iepure şi femeie
bărbat de vii şi de morţi dezbrăcat

 

 

Valerica Mărginean

 

când copilul iese prin eprubeta hipnotică 

 

când copilul iese prin eprubeta hipnotică 
firimituri din tabloul lui Picasso
stau la pândă când încerc să construiesc 
un sistem al deghizării netulburat în sine 
din paradoxul iubirii noastre zeul scoate
creierul ce-l secţionează în sfere
prin cioburile oglinzii perfecţiunii
îmi îmbrac în cămaşa de noapte pleoapele spânzurate 
prin operaţii matematice complicate dezleg vraja
îmi văd chipul în succesiunea de vârste
ursuleţul de pluş negru scormoneşte adânc
în pielea mea scufundată de agonia cărnii
simt mirosul florilor topite ce va curge
printre paşii mărunţi din dansul absenţei
îmi rămâne o cicatrice de la insectele scăpate din crematoriu
fiecare linie a sângelui meu mă va distruge 
mi-e frică de muzicienii ce îşi devoră ceaţa inocenţei
de scurtarea mâinilor de femeile lovite 
în labirint ard pietrele din care curg nervii
cei doi se iubesc în ritmul în care pielea li se desface
şi craniile morţii se desprind din alte şapte cranii umflate

 

Lavinia Rogojină

 

(fără titlu)

 

Babă cu dinţi stricaţi te-mpingi în mine iar şi iar şi am senzaţia că ai să mă pătrunzi. Dansezi cu mine sau din mine şi focul-n-jurul căruia stau îmi arde faţa (sunt vie şi miros a mort). Nu mai ţipa, nu m-arunca, nu vreau să joc. Mă-nvârţi la nesfârşit şi am să înnebunesc râzând, dar tu n-ai să învii.Cred că tu eşti, pe tine vor să te învie, ştiu că ţi-am numărat dinţii puţini şi părul ce nu-l mai aveai, nici ochi, doar galben şi-un miros de mort. M-ai sfâşiat şi ai gustat din sânge, îl văd şi acum şiroind pe tine. Am pământ în răni şi ăştia calcă pe mine şi nici nu aud că ţip, vor să-mi scoată sufletul şi poate reuşesc, numai să scap.

 

cred că sunt.
nu mai am trup dar văd cum
sângele meu curge-n tine
am vomitat tot ce am fost
până şi cuvinte amestecate-n fiere
şi răul e acelaşi
tu eşti aici
pielea ta duhneşte
unsoarea ta scârboasă o simt 
la naiba! 
nu mai ştiu care e cine
părul meu îl arunci în foc 
arde şi tu râzi
dinţii galbeni îţi miros
iar vomit
m-am vomitat deja
nici nu mai ştiu
doar mă întreb care e cine
miros a mort

eram legată cu sfori
cineva mă plângea
acum mă rosteşte şi mă povesteşte
poate-am devenit poveste

îmi spun că totul s-a terminat 
şi iar

 

 

Raul Botha

 

Lumea de la fereastră

 

Melancolia pătrunde pentru a-mi sparge coşul pieptului
Evaporare de bacterii. Negrul se înroşeşte. Roşul se pe sine.
Noapte de contrabas. Stelele sunt în pădure. Muntele e aproape.
Îi simt răsuflarea. Mă mângâie. Cuvintele sunt ridicate de ecou, de auz.
Îmi pătrunde prin tălpi, ne împreunăm prin tălpi.
Rămâi singur! Închide ochii şi rămâi cu mine.
Ieşi abure negru!… Desprinde-te de lampa trupului.
Ieşi spirite…
Mâna stângă…ce faci? De ce mă atingi?
Rece. Albastru de gheaţă.
Mâna dreaptă îmi transpiră.
Îmi transpiră şi ochii. 
Poftim? Sunt lacrimi? 
Poate.

Un covor. 
Respiraţie acvatică, pleşuvă.

Da, eu am împins fereastra. 
Da, te văd. DA, mă văd – o privire îngheţată.
Ce ciudat…pulovăr în văpăi. 
Capul mi-e o sticlă în facere. E moale.
Dacă mi-l reazăm de pumn, acesta mi-l modelează.
Chiar şi umbrele simulează arderea. 
Palme ude.

Le zâmbesc corzilor. 
Vă mulţumesc, dragi tălpi, fiindcă mă ajutaţi să zâmbesc mai larg…
De ce să ne ascundem copilăria?
Terţă mică.
Mai lasă-mă puţin creiere, unde te grăbeşti?
Ce n-aş da să-mi pot despica pieptul ca pe o cămaşă.

Ulii! Ia te uită!
Iar pe geam sunt gratii.

Back to me.
Iar începi să gândeşti… ce păcat.
Moţăie puţin, să prinzi amorţeală.

Deci aşa arăt eu fără ochi.

Suntem la jumătatea drumului.

Observ că mă descreţesc doar în oglindă.

Ăsta da soare.

Fese dansânde, corp imobil.

Din degete ţâşnesc lumini alb-verzui – un păpuşar răsturnat.

 

 

Laurenţiu Laur

 

melodia necunoscută

 

flaute din pereţii curbaţi peste pereţii de guşter
sunt aici molusca de gelatină
melcii se învârt javajev în venele mele
jev javajev mă rotesc în venele verzi
pe sârmă din oţel topit
cu unghia de la degetul supt

jev javaia jev în violoncelul spirală
arcuşul intră şi iese prin urechile mele
javaia jev prin creierul umed
înot în violoncelul spirală
ling praful ce cade din mine
mă rotesc spre apus
mă întorc pe dos cum întorci o şosetă
urechile violoncelului se crapă
inima cântă în vrejuri

tentaculă de sepie înecată
în tine mă dau peste cap
jev javajev în tine mă rostogolesc pe creveţi
bulele tale roz îmi gâlgâie în ochi
din ventuze roiesc înspre mine viermişori de mucus
se dau peste cap se fac mai tari
javaia mai tari violoncelul plânge
pe inima mea crestată
jev javajev se rostogolesc cu limbile spiralate
râd fără dinţi
tentacula se încolăceşte de botul unui rechin
violoncelul mi-a tranşat inima
o aşez în stomac
şi mă întorc pe dos cum întorci o şosetă

scară din scară mă urc în afund
vejavaj vej mă despart în trei dubluri
şi dansăm pe muchiile fiecărei trepte
cu capetele retezate cu călcâiele întoarse
până când vine vulturul şi ne înghite

fulgere pe gâturile noastre
pumni pe muşchii gâtului lui
sunt singur din nou
despic sternul nebunului şi mă nasc
vejavaj vejavaiaj cu ochii în spate

scară pe scară mă cobor râgâind
uşa-ncuiată icneşte în flăcări
mă urc râgâind cu palmele-n pocnet
cu umerii rupţi
cu degetele pline de aşchii
cânt javajev cânt javajev
o frunză albastră mi se lipeşte pe frunte
dar ochii nu văd decât viermişorii de mucus
bulboane de aer curat îmi dilată paşii
mă desprind
violoncelul e lângă mine
ne tăvălim prin iarba cu licurici
ne sărutăm nebuneşte cu dinţii înfipţi
în pietrele moi
uşa se bălăngăne cu ţâţânile rupte

naiurile ies din merele cu coajă de sânge
ulii stau la pândă pe după trunchiurile sângerânde
bat ritmul cu ciocurile
mi-au crescut şi mie colţi de viperă
solzii mi se desprind şi se topesc în
gurile uliilor

violoncelul meu cântă cu o gheară nevăzută
arcuşul spintecă podeaua labirintului în care mă zbengui
am căzut javaia jev am căzut

stropii de ploaie îmi gâdilă pleoapele
în umbra mea cineva cântă la pian
faldurile negre mă acoperă mă descoperă
alunec în zbârnâit de nuiele
prin grotele din care au fugit liliecii
roata de foc închis mă ameţeşte
faldurile mă acoperă mă acoperă
sunt învelit în giulgiul de carne
tropotele izbesc stalactitele
mâinile trag jos stalagmitele
îşi lasă urmele pe tavan şi îl sparg

 

Raluca Ferentinos

 

(fără titlu)

a)

Mătase diafană într-un dormitor bătând spre verde,
Un cap de femeie închipuit, puţin plăpând
Şi-un ochi încercănat privindu-mă prin perdea…
Deodată, celălalt ochi, zbătându-se în orbită,
Se strecoară în camera cu candelabre opace,
Urmărind femeia din încăperea hexagonală
Pe semne cuibul ei de regină şi mamă.
Spre seară, lumina difuză, transformă rochia
Ce pare a se mişca singură în încăpere,
Într-un misterios vestmânt negru,
Pregătindu-se pentru o înmormântare inventată,
În care protagonistă este femeia cu rochie lungă,
Cu chip gălbui, ce sta întinsă în ajun,
În camera transformată în stup.         

 

b)

O piatră mişcându-se circular spre ţinta mereu în fugă
Şi-un arc întins la maximum ţintind piatra.
Brusc, un chip de bărbat opreşte tot acest vârtej cu privirea,
Închipuind un alt joc, de-un albastru marin,
Un vis de-al lui de când era băieţandru:
O scoică topindu-se în vâlvătăile focului oceanic,
Readusă la condiţia iniţială de praf cosmic.
Dând drumul jocului prim se aruncă
În vâltoarea cascadei din spatele copacilor,
Căutându-şi condiţia iniţială de vânător acvatic
Ce zeii i-au profeţit-o la naştere.
Transformat în peşte, înghite scoica în vis,
Devenind una cu natura în continuă mişcare,
Dispărând în adâncuri de verde şi negru.
Jocul cu piatra continuă în fiecare din noi,
Aşteptând momentul prielnic să fie oprit
De o privire aflată în căutare, de un arc, de o scoică, 
De-un vis marin.

 

Valentin Moldovan

Poveste

 

            Cu limbi de sânge trosnesc aripi. În fiecare noapte când luna crapă, curg din ea copite ce încovoaie pământul. În vetrele pribegilor înmuguresc şerpi care le dăruiesc un ochi. După ce e pus sub limbă, numai bătrânii pot dormi în foc iar ceaţa degetelor lor împleteşte zâne. Copiii prind rădăcini iar zâmbetul lor fuge prin ploaie, apoi despică cenuşa rămasă. Anii descărnaţi din stânci le plămădesc petale. Sub fiecare petală va dansa câte o viaţă iar pe urmă toate se vor ascunde după colţurile unei stele.
Bătrânii se alungesc atunci pe scoici şi înghit valuri. Strigă din vârful degetelor. Genele îşi întind crengile în părul copiiilor. Fiecare trebuie să-şi nască în trunchi un cort pentru zâna sau spiritul care îl va recunoaşte de când au fost amândoi scoică şi perlă. Dacă zâna adoarme în cort, ea se aşterne pe mâinile băieţilor şi astfel degetele lor călătoresc până la scara din arşiţă. Ei pot să prindă vulturul care le-a furat steaua, lipită de ciocul lor. Dacă reuşesc de prima dată, vulturul nu va mai putea vorbi şi va plânge între fâşii sub peşteri. Dacă nu reuşesc, vulturul va împinge scara şi mâinile băieţilor se vor pierde în mare iar ciocul păsării va creşte cât mâinile pierdute; va găuri rădăcinile copiiilor-copaci. Aceştia din urmă se vor usca, ghemuindu-se pentru totdeauna sub pietre. Spiritul stă treaz în cortul fetelor, ele vor cânta cu vocile străbunilor.

 

Notă:

Încetul cu încetul, muzica indienilor m-a ajutat să-mi construiesc o lume proprie. Imagini se succedau, apoi se ţeseau, până deveneau o poveste. O poveste a unei familii de indieni, aşezaţi în jurul unui foc. Bunicul le spunea copiiilor un basm de demult. În timp ce acesta povestea, copiii îşi imaginau că totul li se întâmpla lor: focul în jurul căruia erau adunaţi devenea o fântână a viselor din care ieşeau creaturi. Acestea aveau puterea de a schimba lumea sau realitatea noastră, iar ca să le poţi înţelege, să le poţi urma pentru a afla secretul viselor şi pentru a-ţi găsi calea, trebuia să te transformi şi tu.