Atelier de creative writing (2)

            La a treia întâlnire din seria a doua a atelierului de Creative Writing, am lucrat cu participanţii (mult mai puţini decât la primele două întâlniri, în sensul în care deselecţia a început să funcţioneze spontan) pe poemul Mâna cu cinci degete de Nichita Stănescu. Am detectat mai întâi imaginile-cheie opuse una alteia: “Îngerii norilor îmi coborau pe şira spinării” şi “Îngerii viermilor mă încălţau cu sandale”, accentul câzând pe ultima imagine dominantă în poem şi prin leitmotivul prezent încă din titlu: mâna cu cinci degete. Am discutat despre opoziţia spirit-trup, despre imaginarul sufocant legat de materie, despre aceeaşi “mână cu cinci degete” care având rădăcini în pământ despiritualizează şi nu îngăduie ca făptura umană să se înalţe la cer. Am explicat soluţia dată în finalul poemului: dacă omul este o făptură de lut, singura lui şansă este să se nască încă o dată tot ca făptură de lut, astfel încât să mai poată încerca demersul iniţiatic al înălţării.
În a doua parte a atelierului, participanţilor li s-a dat ca experiment să producă un poem de treisprezece versuri (amestecând versuri cu rimă şi fără rimă), poemul fiind axat pe înfruntarea dintre doi îngeri, unul păzitor, celălalt nepăzitor, care, în final, se distrug reciproc. Timpul de redactare: o jumătate de oră. Nici de această dată poemele obţinute nu au fost desăvârşite (nici nu era posibil acest lucru), dar structura delirului a fost, totuşi, ceva mai bine asimilată. Majoritatea participanţilor au comis destule versuri izbutite. Din nou le voi aminti pe cele mai interesante, într-o ordine aleatorie a autorilor citaţi. Din fericire a existat şi un poem bine realizat şi selectat integral de mine (care a respectat indicaţiile date iniţial), pe care îl voi cita în finalul prezentării celui de-al treilea atelier. 
Până atunci, însă, iată mostrele de versuri disparate ale diferiţilor participanţi: “îmi desprindea penele din coapsă/ îmi descosea ochii din aripi/ mă luptam cu iarba până la sânge/ îi prindeam unghia ochiului/ agăţându-mă făceam dragoste/ se înecau printre oase/ cu sânge galben/ cu dinţii în scoica uriaşă” (Simina Raţiu); “trăiam eu şi sora mea îngereasă/ în ritmul cardiac în rochii albe/ în vise însă mi se-nlocuia duhovnicească/ era cealaltă dantelă neagră unghii fumurii/ îmi anunţa culesul florilor din cartea sfântă” (Alina Baciu); “plonjam în spaţiul întunecat alunecos/ când un înger cu aripi de aer lucios/ nepăsător la ploile de sticlă mărunţită/ înoată ca într-o baie de sânge încreţită/ înşelătoare i se pare lumina în care mă zbat prin spaţii încrucişate/ căutând timpul prin odăi întortocheate” (Valerica Mărginean); “cei doi îngeri ai mei se întrec în râs/ li se scutură mătreaţa aripilor/ de la înălţimea norilor râsul îngerului bun pare un grohăit/ totul e atât de vizibil încât uitând să mai zboare/ îngerul rău cade peste cel bun într-un ţipăt de pene şi cioburi” (Anda Draşovean); “spuse îngerul grădinii de sânge/ stors uitat plictisit am fluierat/ leviathanul a oprit şi m-a luat” (Suzana Lungu); “colcăiau sub chiuvetă viscerele ocre/ îşi încâlceau pletele ca o explozie de vene/ ţăruşul coastelor le cosea gurile/ urla bezmetic după uşile de pene/ mugea de plăcere după cangrene” (Valentin Moldovan); “aer de astm desculţ încălţat în şobolani spânzuraţi cu 7 funii/ groaznic îi frigeau tălpile gogoşile de smoală/ celălalt juca şarade şi-i planta ochi de ghicitoare în perdeaua de grăsime a pielii/ grenadă de fulgi/ câte-o funie pentru fiecare zi” (Gabriela Bădica); “un psalm sugrumat sub plapuma copitelor/ mă îndeamnă să mă împărtăşesc din dumicaţii celor vorbiţi/ maioneza-mi de sânge-i toată tăiată/ tăcerea îmblănită se împarte în năvoade/ boţul de amin” (Cristina Vidruţiu).
A existat şi cazul unui participant care a declarat că nu a putut să se adapteze temei impuse şi să producă un poem, deşi începutul textului său era promiţător: “îngerul îngerilor îngerilor mei se întâlneşte cu îngerul îngerilor îngerilor tăi dau mâna telegraful cu antena cu mediatizarea partidei de şah şi remiză apoi se prind de gât de cap” (Marcel Hontău); aşa cum a existat şi cazul a doi participanţi care au comis poeme cu structură clar deliroidă, dar în care imaginile sau nu existau deloc sau erau prea în avalanşă şi nu mai putea fi distinse.
Şi, la final, iată poemul bine închegat şi scris, pe care îl reproduc în totalitate: “sternul meu s-a dispersat în zebre/ mă încalecă şi vor să mă sugrume/ dinspre lut chiar văzul tău mai paşte/ viul retezat din aripi negre/ burta mea îmi pare câmp de luptă/ animalul orb şi animalul sacru/ blând mă sfâşie pe dinăuntru/ şi mă văd înfulecat de Patru/ azi m-am convertit în ochi şi piele/ mâine în oglindă şi în lapte/ trec prin rana mea aceiaşi îngeri/ şi mă văd înfulecat de Şapte/ trupul meu ia forma unei zebre” (Marius Conkan).