Ioana Hanchevici

 

 

Scriitori în slujba Festivalului

 

 

Amploarea pe care o ia Festivalul Tineretului animează scriitorii emeriţi ai popoarelor participante într-o militare ferventă pentru pace, libertate şi egalitate. Artiştii se vor întrece care mai de care în slăvi şi osanale ridicate prin măiestria condeiului, miza fiind aceea a premiilor decernate spre sfârşitul Festivalului. Veniţi din toate colţurile lumii, aducând cu ei un bogat tezaur cultural, ei vor avea ocazia să şi-l îmbogăţească prin abordarea unor teme şi motive inedite. Schimburile interculturale din perioada festivalului se arată a fi benefice în promulgarea unei noi culturi, cultura de masă. Tinerii scriitori participanţi sunt lipsiti de nelinişti existenţiale: voioşia, vivacitatea, jovialitatea care li se citeste pe chipuri îi inspiră peste tot, găsind in triada optimistă a spiritului juvenil o adevărată muză inspiratoare.

Trenul, unul dintre elementele care fac posibilă întâlnirea acestei mari mulţimi de oameni, are aspectul stihial propriu unui fulger care iese din munte şi din străfundurile pământului. Iată cum îl descrie Ştefan Iureş (Scânteia Tineretului,1953):

         

Trece un fulger prelung printre dealuri,

Trece prin câmp şi poieni

Taie păduri, se asvârle-ntre maluri

Nu e fulger, e tren.

         

Fulgerul uriaş de argint aduce şi presară în drum cântece de dragoste şi de prietenie faţă de semeni, cu un strigăt de pace care în cele din urmă se va face auzit până în  Coreea:

 

Pace-n Coreea va fi

Pace-n Coreea! Şi iată că fata

Săruta pe cel care-i drag,

Privindu-se-n ochi

sunt mai limpezi deodată

Şi au orizontul mai larg

(Ştefan IureŞ, Scânteia Tineretului, august 1953)

 

Coreea, pe motivul situaţiei precare în care se află ţara din cauza războiului, devine unul din leit-motivele creaţiilor de la Festival. Poetul Florin Mugur, căruia îi este decernat Premiul I la Concursul Literar de Masă, pledează pentru pace într-o Coree neînfricată:

         

Spre steag privesc soţii vitezei Coree,

Spre-al păcii stindard ce se-nalţă măreţul

În ochi, bucuria aprins le scânteie

Vestind nazuinţele-i calde de pace.

 

Când vin dimineţile-azi liniştite-

Acolo-n Coreea, în veci neînfrântă,

Pe ţărână e sângele încă fierbinte,

Şi oraşele sângerează încă, nu cântă.

 

Poetul cehoslovac Vojtech Mihalik, delegat la Congresul şi la Festivalul Mondial al Tineretului, folosindu-se de aceleaşi tertipuri literare ca şi “fraţii săi de breaslă”, reliefează bucuria din “inimile de vultur” ale coreenilor.

         

Către congresul nostru, Congresul fericirii

Se aţintea privirea de foc a omenirii.

Scăldau întreaga sală lumini de reflectoare,

Cum câmpu-şi scaldă grâul în aurul din soare.

 

Când delegatul Chinei rosti de la tribună:

– Prieteni, armistiţiu in Coreea!

Râs, lacrimi,

Sărutări,

Şi glasuri în cor

O, coreeni, o, vulturi dragi de munte,

Eroi ce au căzut în lupte crunte

Trăiesc in voi mai vii de zeci de ori

(Poezia Armistiţiu în Coreea a fost tradusă de acelaşi Florin Mugur şi publicată în Scânteia Tineretului, 1 August, 1953.)

 

 

Tot Florin Mugur, poliglot redutabil, mai ales în direcţie orientală, traduce şi poezia Vizită la orezărie, a talentatului poet vietnamez Tran-Hun-Thung (Scânteia Tineretului, 6 August 1953), prin care autorul elogiază, cu un puternic spirit patriotic, contraofensiva militară pe care o face posibilă coacerea orezului:

         

Câteva cuvinte mi-ai trimis

Îndelung scrisoarea am privit-o,

Contraofensiva o să vină

Şi orezul meu acum e copt.

 

Dacă poeziile citate până acum au un caracter de odă, cele scrise de Eugen Frunză, ocupantul locului al II-lea la Concursul de Creaţie în Cinstea Festivalului, ne trimit cu gândul la o baladă. Patriotismul, dragostea pentru ram şi frunză se împletesc aici cu blestemul aruncat asupra celui care nu-şi apleacă “obrazul/ Inima şi gândul” la chemarea naturii, „fir cu fir covorul/ ierbii sărutându-l” (Flacăra,1953). Deşi poetul se disculpă,  precizând că el nu a devenit victima unui patetism ecologic ieftin, el nu face altceva decât să-l întărească:

 

Şi nu-mi plec genunchii-n

Stearpa adorare

Miorlăind în versuri

Rugi tânguitoare

Dar mi-e dragă frunza

Ramul, firul ierbii

Şi poteca unde

Calcă-n taină cerbii

 

Poetul german Erich Weinert salută tineretul chinuit din jumătatea umbroasă, neeliberată a lumii, un tineret neînfricat, care a suferit mult, care luptă împotriva înrobirii popoarelor, care are toate atributele eroului. Producţia crescândă de eroi a timpului este amintită, de fapt, şi de poetul brazilian  Claudio Silva (Flacăra,1953).

Lupta împotriva rasismului face parte în mod activ din sloganul tinerilor scriitori paricipanţi la Festival. Leon Landsberg, tradus în româneşte de Al. Philippide, vorbeşte despre prietenul său negru cu suflet alb şi despre un transfer planetar al fericirilor, necazurilor şi durerilor prin intermediul unei hore care-i va purta laolaltă pe toţi, mână-n mână; o horă cu un efect de “chain reaction”, care-i va face pe oameni să înţeleagă că lumea este a noastra, a tuturora, nu a politicienilor:

         

Negrule cu suflet alb

Vreau să-mi ascund faţa

În ciutura necazurilor tale,

În panerul bucuriilor tale,

Căci deopotrivă amândoi ne împărţim soarele

Pe faţa pământului.

 

Frate de necazuri şi dureri,

Să ne dăm mâna

Şi să răspândim soarele

În inima întregii omeniri

Lumea e a noastră, a tuturora

 

Naşterile care au loc în perioada festivalului nu sunt pierdute din vedere de scriitori. Copiii ce vin pe lume sunt aducători ai păcii. Interesantă de urmărit este metamorfoza biologică şi metaforică a acestor drăgălaşi pui de om, care devin peste noapte, instantaneu, şoimi:

         

Nani, nani puiul mamii

Fie-ţi somnul dulce, lin

Dormi în pace, nu te teme

Şoimul, şoimuleţul meu

Nani, nani nu te teme,

Noi te-om ocroti mereu

(Aurel Covaci, Flacăra,1953)

 

Vasile Iosif întruchipează pruncul păcii ca pe un nou-născut dolofan, pe care întregul Bucureşti internaţional vine să-l vadă:

         

Din miezul nopţii doar bătuse ora

Un ornic vechi, din umbră, de castan.

Gemu lehuza. S-o aline, sora

Râzând, i-a pus la piept un dolofan.

(România liberă ,1953)

 

O strânsă legătură ne apare ca fiind aceea dintre poeţi şi muzicieni. Tematica lucrărilor muzicale se rezumă la ideea unităţii mondiale în lupta pentru pace. Compozitorul I. Chirescu scrie pe versurile Mariei Banuş:

         

Sub al păcii stindard

Inimi tinere ard

Şi un singur cânt

Cheamă: ’nainte

Tot înainte!

(Scânteia Tineretului, 1953)

 

Un alt duet care promovează generos ideea luptei pentru libertate este alcătuit de Matei SOcor şi Eugen Frunză:

         

Înainte, tinereţe,

Mândră eşti, de neînfrânt

Cei ce vor război să piară.

Noi vrem pace pe pământ.

 

Desi caracteristica principală a Festivalului este una a tonului laudativ, nu se face rabat de la observaţii si apostrofări critice pe marginea creaţiilor care nu s-au ridicat la un nivel superior: ”s-au scris lucrări care din pricina nefolosirii folclorului nu au de loc culoare naţională; la fel de dăunătore a fost greşeala acelor compozitori care au folosit în cântul lor melodii populare, dar nu le-au prelucrat în mod creator” (Bielinski, citat în Scânteia Tineretului, August,1953). Critica constructivă funcţionează şi pe marginea romanelor istorice, atrăgându-se atenţia scriitorilor care uită că ”noi cerem trecutului să ne explice prezentul şi să ne dea idee despre viitor şi nu să fie umplut de prea multe metafore şi idealisme.”