Schimbarea de paradigma Vest-Est sau ocupatia sovietica in cultura

Mircea Popa

Schimbarea de paradigmă Vest-Est

sau ocupaţia sovietică în cultură

În a sa Istorie a civilizaţiei române, E. Lovinescu a făcut o analiză pătrunzătoare a modului în care România a adoptat principiile şi stilul de viaţă occidental. “Forţele revoluţionare” au constituit-o după părerea sa liberalii, adică bonjuriştii şi tinerii întorşi de la studii din Apus, care s-au simţit datori să remodeleze ţara în raport cu valorile occidentale. Amprenta pusă de Franţa asupra acestui proces a fost atât de puternică încât N. I. Apostolescu putea vorbi de un romantism generat de cel francez, iar Pompiliu Eliade putea afirma că spiritul public din Principate e de sorginte franceză. În ciuda unor valuri succesive de reacţii germane (junimismul, de pildă), orientarea noastră spre Franţa rămâne dominantă şi în secolul următor, al XX-lea. Realizarea statului român unitar la 1 Decembrie 1918 a permis integrarea rapidă şi în toate compartimentele a României în ritmul de evoluţie occidental, o sincronizare rapidă şi spectaculoasă a ţării noastre la pulsul ideilor europene, în care Franţa nu mai deţine monopolul. Dominaţia tutelară a Vestului devine de acum totală, asigurând însă nu o îngenunchiere culturală a ţării, ci un vast sistem de vase comunicante, prin care cultura şi literatura naţională răspund unor comandamente interne provocate de cele externe, găsindu-şi spaţiul stimulator şi germinativ pentru o literatură şi cultură proprie, asigurarea cadrului general protector pentru o dezvoltare liberă sub toate aspectele. Acest lucru a fost posibil datorită mai multor factori care ar trebui avuţi în vedere şi pe care îi vom enumera în cele ce urmează:

o politică europeană de alianţe şi de readucere în atenţia Europei a ţărilor mici şi mijlocii care joacă în cadrul Naţiunilor Unite un rol din ce în ce mai important (vezi reputaţia internaţională de care se bucură Titulescu)

o monedă puternică, convertibilă în aur, care asigură buna funcţionare a mecanismelor statale şi o circulaţie liberă şi eficientă a populaţiei ţării în spaţiul european

prezenţa unor instituţii culturale şi ştiinţifice de mare valoare (universităţi, teatre, filarmonici, institute de cercetare, etc.), organizate după model european şi la nivel european care asigură permanenta legătură cu instituţiile similare din lume;

existenţa unei elite intelectuale de valoare, formată în mare parte în Apus, care a adus cu ea şi aplicat în ţară ultimele descoperiri şi rezultate din domeniul ştiinţelor şi artelor (vezi succesul internaţional al lui Enescu, Brâncuşi, Tzara, Panait Istrati, Petre Neagoe, etc.)

un învăţământ naţional de bună calitate, competitiv şi angajant, dotat cu cadre didactice de mare valoare (68 de universitari clujeni în 1930 şi-au făcut studiile la mari universităţi europene);

prezenţa în ţară a unor instituţii culturale străine care au făcut posibilă intensificarea raporturilor cu ţara de origine, crearea unui sistem de relaţii şi schimburi culturale avantajoase, cât şi a unor biblioteci străine bine dotate, facilitând accesul la ultimul val de informaţie;

existenţa unui sistem de burse şi specializări în străinătate foarte bine pus la punct;

prezenţa activă în cultura europeană şi mondială a unor valori formate şi crescute în România, care scriu şi se manifestă în alte limbi, întreţinând mereu viu cultul pentru spaţiile de acasă;

prezenţa unei aristocraţii româneşti în cercurile europene influente şi a unei diplomaţii rafinate şi abile;

existenţa în ţară a unui număr mare de societăţi de cooperare intelectuală, sau a unor asociaţii de prietenie care dezvoltau o rodnică activitate în domeniul relaţiilor culturale şi literare reciproce.

Un rol important pentru deschiderea culturală a ţării noastre îl joacă presa. România va continua şi în perioada interbelică să ducă o politică activă de apropiere literară şi culturală faţă de principalele literaturi şi culturi. În ţara noastră există o reţea foarte bine pusă la punct de periodice şi reviste culturale ce apar în limba ebraică sau sunt destinate comunităţii israelite din ţară; există reviste armene de literatură (Ararat), reviste poloneze, bulgăreşti, greceşti, maghiare, etc. Pentru sud-estul european se înfiinţează în 1938 revista Balcania (1938-45), pentru relaţiile cu Anglia este scoasă la Cernăuţi între 1938 şi 1039 revista Britania, pentru cele cu Italia un rol important îl are revista Roma (1921-31), urmată de Studii italiene condusă de Al. Marcu între 1934-1943, dar şi Ausonia (1932-1933) a lui Pimen Constantinescu de la Focşani, sau Favonius (1926-1928), revistă de literatură clasică apărută la Craiova prin străduinţele lui N. I. Herescu între 1926-1928. În domeniul literaturii germane au apărut de-a lungul timpului mai multe reviste în această limbă, unele scoase de saşii transilvăneni care au legături dintre cele mai trainice cu mişcările literare germane din Apus (vezi Klingsor a lui Zilich de la Braşov), dar cea mai importantă pentru promovarea studiilor reciproce rămâne cea iniţiată de profesorul S. Mândrescu sub numele de Revista germaniştilor români (1932-1938).

Cel mai bogat sector al acestor raporturi îl constituie însă revistele apărute în limba franceză. În acest domeniu există o tradiţie de peste un secol şi jumătate, de la L’etoile du Danube a lui Mihail Kogălniceanu la revista lui Ulisse de Marssillac, La voix de Roumanie, apărută între 1861-1866, apoi La Roumanie a lui Emile Galli din 1888, La Roumanie (1898-1916) a lui Paul Brătăşeanu, L’Ere nouvelle (1893-1894) a lui G. Diamandy, L’Orient (1877-1910) a lui Frédéric Damé, La revue roumaine (1912-1916) a lui Adolphe Cantacuzène, Revue de Roumanie a lui C. Bacaloglu (1910) precum şi a altora efemere, cum ar fi Catulle Mendès (1901), Victor Hugo (1902) sau Ronsard (1938).

Cele mai importante publicaţii în limba franceză apărute în perioada interbelică sunt însă La Nation, apărut ca un “cotidian politic, economic şi literar” între 23 decembrie 1928 şi 20 iunie 1930 şi Le Moment (1935-1940), cotidian ilustrat de informaţii politice economice şi sociale condus de Alfred Hefter. Amândouă aceste cotidiene beneficiază de corespondenţi de cea mai bună calitate, în general străini, şi de o largă gamă de colaboratori de primă mână, care scriu aici articole ce nu vor fi reluate în presa franceză, iar altele reluate după reviste şi ziare de mare popularitate din Franţa, precum Le Figaro, Le temps, Revue Mondiale, Midi etc., între colaboratorii cărora se numără Jean Cocteau sau Paul Hazard. Dintre deţinătorii români de rubrici putem aminti pe Lazăr Iliescu (Viaţa politică), Ionel Jianu, Dan Botta şi Clarnet la cronica literară, artistică şi teatrală pe C. Brăiloiu la “cronica muzicală”, la care semnează adesea şi Cella Delavrancea, etc. Ziarul traduce mult din limba română, popularizînd literatura lui Eminescu, Caragiale, Delavrancea, Victor Eftimiu, Adrian Maniu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ionel Teodoreanu, Ion Barbu, Ion Vinea, George Bacovia, Mircea Eliade, etc. Realitatea străină este bine reprezentată prin cronici la cărţi nou apărute sau la spectacole de succes, ţinând mereu cititorul român la curent cu ceea ce se întâmplă în Apus.

Acelaşi lucru îl face şi ziarul Le Moment, care ne aduce adeseori în prim plan noutăţi din Franţa, Belgia, Suedia, Cehia, Statele Unite, Croaţia, şi înainte de toate, cu noutăţi din domeniul literaturii şi al culturii, multe din relatări fiind trimise de corespondenţi speciali aflaţi la faţa locului. De altfel, cu astfel, de relatări, ne vor obişnui şi principalele reviste literare din România, care vor deţine rubrici speciale din “Scrisori din….”, cum ar fi Viaţa Românească, Adevărul literar şi artistic, Vremea, Revista Fundaţiilor Regale, foarte mulţi dintre scriitorii noştri importanţi fiind autori de astfel de informaţii. Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Ralea, D. I. Suchianu, D. D. Roşca, Traian Chelariu, Al. Busuioceanu, Eugen Ionescu, Virgil Ierunca, Mihail Sebastian, Nichifor Crainic, Oscar Walter Cisek, etc. Apoi, majoritatea marilor noastre reviste deţin rubrici speciale de Revista revistelor străine, unde sunt discutate şi comentate principalele luări de cuvânt străine, se trec în revistă marile evenimente literare, apariţiile de succes din Apus, premiile literare obţinute de scriitori, congresele Pen-Clubului european, dându-se totodată numeroase traduceri din cei mai importanţi scriitori străini în vogă sau intraţi deja în patrimoniul universal. Unele dintre revistele noastre se bucură de o popularitate neîndoielnică peste hotare cum ar fi Contimporanul, revistă de avangardă, recenzată în reviste maghiare, austriece, italiene, germane, franceze, sau Gândirea de la Cluj, mult lăudată în unele cercuri scriitoriceşti din ţările Europei centrale şi nu numai. Astfel, în 1930, Nichifor Crainic înserează la “Cronica măruntă” a revistei opinia lui Hugo von Hoffmannsthal care s-ar fi rostit despre ea în termenii următori: “Noi scriitorii germani am fi mândri să avem o revistă literară ca a voastră. O comparaţie cu La nouvelle revue française sau cu corespondenţa ei de peste Rin Die Neue Rundschau e în avantajul Gândirii.” E de remarcat că până târziu în timpul războiului al doilea mondial, cronicari literari de mare probitate ca Nicolae Steinhardt sau Virgil Ierunca dar şi Octav Şuluţiu, Mihail Sebastian, Anton Holban scriu despre ultimele noutăţi din literatura franceză; George Mirea, Mirela Coandă, Al. Marcu. Claudiu Isopescu, Pimen Constantinescu scriu despre realităţi italiene sau alţii (Ştefan Baciu, Traian Chelariu, V. Horia) despre cele germane. Se poate afirma chiar că în perioada 1940-1945 se înmulţesc numărul prezenţelor germane şi italiene în paginile unor reviste şi ziare cu orientare de dreapta, dar nu e mai puţin adevărat că altele, dimpotrivă, păstrează mereu viu interesul pentru realităţile literare franceze, engleze, americane, traducerile din aceste literaturi înmulţindu-se simţitor (vezi Mihail Sebastian Notă despre literatura engleză în România). Secretarul ambasadei Statelor Unite în România pune chiar problemele traducerii şi difuzării operei dramaturgului american Eugen O’Neill printre argumentele ce vor trage în cumpănă la masa tratativelor de pace, după cum declară Nicolae Mărgineanu că ar fi spus într-o convorbire.

Realitatea e că sub raport editorial, al traducerilor şi editărilor de carte, România rămâne unul dintre statele din centrul şi sud-estul Europei cu cel mai ridicat consum de carte occidentală, procurată direct din librăriile franceze în original. Nu există scriitor străin mai important care să nu fi fost tradus la noi în această perioadă, după cum nu există scriitor german, englez, italian sau austriac care să nu fi intrat în raza de atenţie a oamenilor noştri de litere. Când se va realiza o statistică a ceea ce s-a tradus la noi în materie de literatură se va vedea că România stă pe unul dintre primele locuri în această perioadă şi că majoritatea traducerilor nu se mai fac prin intermediar ci se realizează direct din original.

E de la sine înţeles ce mare lovitură şi ce cruntă dezamăgire a fost pentru intelectualul român schimbarea paradigmei culturale vestice cu cea Estică, prin intrarea bruscă a României sub raza de influenţă sovietică de după cel de al doilea război mondial. Puţine voci care mai invocă literatura Vestului european în a doua jumătate a anului 1944 aproape că încetează la începutul anului 1945, când delaţiunea, frica, ameninţarea încep să plutească tot mai mult asupra elitelor române, ziua răfuielilor, a lichidării conturilor anunţându-se de la o săptămână la alta tot mai sumbră. Mai întâi sunt acuzaţi de colaboraţionism o serie de scriitori, apoi de rătăciri ideologice şi de pactizare cu fascismul german, ceea ce creează panică şi derută în rândul scriitorilor, care de teama represaliilor se înregimentează masiv în rândurile PCR sau răspund unor comenzi politice imediate, scriind cu frenezie despre traduceri din literatura sovietică, indiferent dacă acestea au anumite calităţi sau sunt simplă maculatură. Se creează îndată un nou contingent de scriitori, gata să-şi însuşească repede şi în chip radical lecţia noii literaturi promovată de ideologi perfizi şi ameninţători apăruţi peste noapte în coloanele unor ziare ale propagandei de partid (Walter Roman, Iosiv Chişinevschi, Lotar Rădăceanu, Silviu Brucan, Mihai Moraru, Mihai Novicov, C. I. Parhon, ultimul scriind despre “Vina intelectualilor” în ziarul Victoria, etc.) care, în dorinţa de parvenire şi glorie îi vor defăima pe cei dinaintea lor (vezi cuvintele aspre scrise de Ion Caraion la adresa lui Rebreanu, cele ale lui Oscar Lemnaru la adresa lui Mircea Eliade, etc.), astfel încât în curând scena literară va fi dominată de o literatură total aservită ideologiei comuniste. În librării edituri şi biblioteci epurarea cărţii vechi este radicală. Cărţile aparţinând literaturii apusene sunt considerate nocive, periculoase, purtînd în ele morbul descompunerii şi al degradării, viciul sistemului de viaţă capitalist, care trebuia combătut şi repudiat. Numeroase biblioteci particulare sau publice sunt arse, zeci şi mii de cărţi sunt aruncate la gunoi, transportate în pivniţe şi beciuri întunecoase, unora dintre cele mai importante arhive li se dau foc (cazul arhivei mitropoliei din Blaj în 1948). De teamă de a nu fi acuzaţi şi închişi, mulţi intelectuali renunţă de bună voie la cărţile din bibliotecile lor, care iau drumul anticarelor sau al sobelor de încălzit. Acelaşi lucru se întâmplă cu corespondenţa unor importanţi scriitori şi oameni de cultură, care este fie confiscată şi arsă de către securiştii zeloşi cu ocazia percheziţiilor sau a arestărilor inopinate, fie distruse cu bună ştiinţă (mai ales că toţi proprietarii sunt deposedaţi atât de locuinţe cât şi de întregul lor avut). Un fum gros de carte străină plutea peste orizontul oraşelor iar cenuşa marilor clasici ai lumii se adună tot mai mult în stive. Nimic nu mai poate sta împotriva colosului sovietic care ar vrea să facă una cu pământul orice rămăşiţă de artă burgheză de manifestare a identităţii naţionale, rupând orice legătură între noi şi Basarabia şi Bucovina, spre a pune în loc doar literatura proletară.

În 1948 se tipăreşte broşura Publicaţii interzise până la 1 mai 1948, care oferă, pe 500 de pagini, suficiente elemente pentru o epurare totală. Cele mai vechi şi mai renumite reviste literare româneşti fuseseră sistate, astfel încât nici vorbă ca ecoul unor lecturi din cărţile străine să mai răzbată în paginile lor. Ia naştere în schimb editura Cartea Rusă şi o puzderie de autori necunoscuţi, schematici şi tendenţioşi îşi fac apariţia pe tarabele pieţelor, librăriilor, universităţilor populare. Va fi aproape singura literatură ce se va mai putea citi în ţară şi generaţii întregi de copii, elevi, sau studenţi vor fi îndoctrinaţi până la refuz cu acest tip de literatură a omului nou. Marii noştri scriitori trecuţi de partea baricadei îi vor veni în întâmpinare putându-se citi tot mai des în ziarele vremii articole ca acestea: Lenin şi literatura (G. Călinescu), Izvor nesecat de inspiraţie (Camil Petrescu), Cartea sovietică în lupta pentu pace (Cezar Petrescu), Importanţa mondială a literaturii sovietice (Mihail Sadoveanu), Pilda creatoare a teatrului sovietic (Zaharia Stancu), Am văzut cu ochii mei, am pipăit cu degetele mele (T. Arghezi), ca să nu mai vorbim de altele de acest tip: Literatura sovietică mijloc de transformare a lumii (D. Corbea) Succesele strălucite ale literaturii sovietice (Tamara Gane), Pentru literatura vieţii noi (Mihai Novicov), Literatura sovietică, farul luminos al literaturii progresiste din întreaga lume (Domnica Filimon), etc.

Mai trist e că aproape întreaga producţie de carte este orientată exclusiv spre cartea sovietică. Oricine cercetează revistele vremii nu va găsi în ele decât recenzii şi cronici la cele mai insipide cărţi sovietice, după cum cataloagele de carte abundă în mii de traduceri care îmbâcsesc minţile copiilor şi adolescenţilor dornici de lectură şi care nu pot primi ca hrană spirituală decât cele prescrise de ideologul sovietic sau de politruc-culturnicul român. Spre a ne edifica asupra literaturii din acest timp voi da citire unor pasaje dintr-o prefaţă a Tamarei Gane la Bibliografia Literatura rusă şi sovietică în limba română, realizată de Filip Roman şi publicată în 1959, unde se spune:

“Începând din 1944, odată cu înfinţarea editurii Cartea Rusă, ca organ al Asociaţiei Române pentru legăturile cu Uniunea Sovietică – ARLUS şi până aproximativ în 1949-1950, este o etapă de mare anvergură, de elan editorial, care trebuia să satisfacă setea de cunoaştere a experienţei şi realizărilor din ţara prietenă şi eliberatoare, ani de-a rândul învăluită în mister de către cei care în mod deliberat lansaseră faimoasa formulă a pretinsului “mister sovietic”. Această sete a maselor din ce în ce mai largi de cititori trebuia satisfăcută operativ şi pe toate diametrele de profiluri şi preocupări. Se traduce şi se publică în acei ani de către Editura Cartea Rusă cu aceeaşi intensitate, literatură beletristică de actualitate ca şi cea consacrată Revoluţiei sau Marelui Război pentru Apărarea Patriei, romane voluminoase ca şi broşuri de popularizare, lucrări de informaţie şi documentare ca şi cele de teorie a artei sau literatură pentru copii (până la înfiinţarea editurii Tineretului), fără un anumit criteriu preferenţial, fără un profil tematic bine definit. Cele mai valoroase opere, de importanţă capitală, însă n-au fost omise. Aşa, dintr-o scurtă privire asupra traducerilor tipărite în anii trecuţi, putem spicui câteva titluri care deschid larg porţile literaturii sovietice la noi. Începând din anul 1944 se fac cunoscute opere ca Neînfrânţii de D. Gorbatov, Şcoala urii şi Pentru patrie de M. Şolohov, Dragoste simplă de V. Vasilevskaia, Apărarea Moscovei de K. Simonov, precum şi multe altele. La această succintă enumerare trebuiesc adăugate şi primele lucrări traduse în româneşte şi tipărite la Editura de limbi străine din Moscova, ca fiind cei dintâi soli ai literaturii sovietice datând încă din 1944; Lagărul nimicirii – culegere de schiţe şi reportaje de K. Simonov şi piesa Invazia de Leonid Leonov, aceasta din urmă fiind publicată într-o nouă versiune de Cartea Rusă în 1952.

[…] În următorii 5-6 ani (1949-1954), tematica traducerilor din literatura sovietică va fi profilată după colecţii. Pe lângă operele capitale cu teme istorice sau de actualitate apar colecţiile Literatura pentru copii, Ştiinţa pentru toţi, Lectura, Colecţia satului, Colecţia cultura generală, Biblioteca pentru toţi, Colecţia ARLUS… De asemenea nu suportă nici un termen de comparaţie problema tirajelor, a căror medie în perioada dintre cele două războaie mondiale nu depăşeşte 15000 exemplare pe tiraj. Dacă o carte atingea într-o singură ediţie tirajul de 2000 exemplare, faptul era consemnat ca un însemnat eveniment în publicitatea literară.

Astăzi tirajul mediu la o carte sovietică este de cca 15000 exemplare, fără a mai vorbi de cărţile de largă circulaţie sau de valoare consacrată ca Mama, Pământ desţelenit, Pe Donul liniştit, Aşa s-a călit oţelul, Tânăra gardă, Întâmplările unui partizan şi multe altele care au apărut în prezent în 6 până la 8 ediţii fiecare numărând un tiraj de 30- 40000 exemplare per ediţie”.

În continuare autoarea oferă câteva exemple de modul cum a penetrat literatura sovietică la noi, însoţindu-le cu elocvente date comparative. Nu e vorba atât de scrisul unor clasici ca Lev Tolstoi cu 40 de titluri, într-un tiraj de 500000 exemplare, de Gorki, 65 titluri, într-un tiraj de cca 800000 exemplare; de Cehov cu 35 titluri într-un tiraj de 350000 exemplare, de Şolohov, cu un tiraj de 500000 exemplare (Pământ desţelenit – 196000 exemplare), Ilya Ehrenburg cu 380000 exemplare, de Alexei Tolstoi cu 100000 exemplare, de Maiakovski – 185000 exemplare, ci de autori de duzină ce ating uneori tiraje impresionante. Cifrele sunt şi mai concludente atunci când se are în vedere bilanţul general. Aflăm că timp de 15 ani Cartea Rusă a editat 1691 titluri, cu un tiraj global de 19073700 exemplare, la care, dacă se adaugă ediţiile de la Editura Tineretului (786 titluri într-un tiraj de 11060000 exemplare) şi de la ESPLA, se obţine o cifră totală de peste 2500 titluri şi un tiraj de 30000000 exemplare.

Ce denotă aceste date? Că literatura română a fost complet înfeudată celei sovietice, al cărei regim de ocupaţie s-a resimţit până târziu în minţile unor întregi generaţii a căror gândire a fost puternic influenţată de lecturile lor din tinereţe, pervertind gustul şi formaţia celor care au fost obligaţi să suporte acest proces de mankurtizare, de pierdere a conştiinţei naţionale şi a unei reale scări de valori. Toate generaţiile noastre postbelice care se mai află încă în viaţă au fost puternic marcate de această nefastă influenţă care le-a siluit personalitatea şi le-a deformat caracterul.

Trist a fost că în comparaţie cu tirajele exorbitante ale acestei literaturi, literaturile străine erau reprezentate printr-un număr infirm de titluri şi acelea în marea lor majoritate aparţinând perioadei clasice şi nu contemporane, lipsind astfel generaţii întregi de un contact util şi fertil cu gândirea creatoare a marilor literaturi apusene puse cu bună ştiinţă la index. Un studiu comparativ al situaţiei se poate lesne întreprinde prin urmărirea apoi a cataloagelor editoriale care ne oferă o imagine dintre cele mai dezolante. În acelaşi timp, ofensiva sovietică se manifestă şi altfel: prin numărul volumelor de carte achiziţionată în URSS, deci carte apărută în limba rusă, care întrece de zeci de mii de ori cartea străină achiziţionată, redusă în general la câteva titluri (4 engleze, 2 germane, 2 italiene, 14 franceze, 3 iberice, 4 greceşti) în timp ce volumele cu titlul “Cartea sovietică” în Biblioteca Academiei RSR conţin cifre de-a dreptul năucitoare: cca 4000 de titluri în vol I, 2.114 în volumul II, 2776 în volumul III, 3221 în volumul V, 6693 în volumul VI, ceea ce dovedeşte penetrarea acestei cărţi şi în mod direct prin achiziţii suportate de statul român, pentru o carte pe care n-o folosea şi n-o citea aproape nimeni din necunoaşterea limbii şi care decenii de-a rândul a blocat toate depozitele bibliotecilor noastre.

Ocupaţia culturală sovietică a produs şi alte neajunsuri: ea a blocat, dacă n-a oprit definitiv procesul real de creştere a literaturii noastre, care în faza interbelică atinsese un nivel cu adevărat european, cu nimic mai prejos decât al altor literaturi europene, atât sub raport cantitativ cât şi calitativ. A blocat şi încetinit ritmul de dezvoltare, sentimentul valorii şi al esteticului, lucru de pe urma căruia literatura noastră s-a resimţit pe deplin în anii epocii socialiste şi, credem noi, se resimte şi acum, deformând gândirea unei întregi generaţii proletcultiste şi ţinând departe tinerele generaţii de propria noastră literatură şi cultură naţională, de conştiinţa propriei noastre meniri şi valori.