Cristina Ilieş
„Să stârpim atitudinea de gură-cască!”
Atitudinea de gură-cască “poate să ne coste scump
dacă nu vom şti s-o lichidăm cu hotărâre.”
(Gheorghe Gheorghiu-Dej)
Înainte de a prezenta intensele şi entuziastele pregătiri pentru cel de-al IV-lea Festival Mondial al Tineretului şi Studenţilor pentru Pace şi Prietenie, aşa cum au fost ele surprinse în Scânteia tineretului, aş dori să explic puţin titlul lucrării. Îndemnul, destul de paşnic, nu-mi aparţine, ci l-am preluat dintr-un articol apărut în publicaţia mai sus menţionată, din 23 aprilie 1953. Pentru ca lucrurile să fie bine înţelese, voi da definiţia acestei “categorii-sociale”, aşa cum apare în textul amintit: “Un gură-cască este un om pe lângă care viaţa trece fără să-l scoată din amorţeală. Un astfel de om, chiar dacă este cinstit, este un om periculos […] Trebuie să-i recunoaştem pe gură-cască şi să-i scuturăm până îi scoatem din amorţeala de care s-au lăsat cuprinşi.”
Articolul din care am citat nu are legătură directă cu subiectul discuţiei noastre, dar l-am considerat un bun slogan al tuturor pregătirilor pentru Festivalul din 1953, desfăşurat la Bucureşti, în perioada 2-16 august. De la sfârşitul lunii martie, pentru a urma învăţătura înţeleptului proverb “Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge”, încep diverse activităţi – tot mai mulţi “gură-cască” sunt scoşi din “amorţeală“ şi îndemnaţi să muncească şi să lupte cu entuziasm pentru “a arăta în faţa tineretului lumii întregi viaţa nouă care înfloreşte sub soarele regimului de democraţie populară, voinţa noastră de neclintit de a apăra pacea şi viitorul nostru fericit.”
Această “trezire” a conştiinţei trebuie să fie urmată, în practică, de diferite acţiuni de “pregătire” a evenimentului; “tineretul muncitoresc este chemat să participe cu toată însufleţirea la dezvoltarea întrecerii socialiste […] să îndeplinească şi să depăşească noile norme, să întărească disciplina socialistă a muncii, să lupte pentru o înaltă calitate a produselor şi pentru realizarea de economii.” Urmând astfel de sfaturi, întreaga suflare a ţării se deşteaptă, ca după un lung somn între gunoaie, moloz şi ruine, şi începe să muncească plină de avânt şi mândrie patriotică.
Din 1 aprilie până la 1 august apare în Scânteia tineretului o nouă rubrică, Ne pregătim pentru Festival (nu totdeauna cu acelaşi titlu), în care sunt aduse la cunoştinţa întregii naţiuni progresele realizate de foştii “gură-cască”, aflaţi încă în procesul “dezmorţirii”. Importantele pregătiri încep într-un cadru mirific, de basm am putea crede, dacă nu ar apărea imediat “semne” ale civilizaţiei: “Zile însorite de început de primăvară. Razele soarelui se revarsă ca o mantie aurie peste zările luminoase.” E firesc să ne întrebăm ce loc de pe pământ poate fi inundat de atâta lumină. Autorul articolului nu ne lasă în beznă şi ne coboară, în fraza următoare, cu picioarele pe fascinantul “spaţiu mioritic”, transformat în şantier: “Pe cele 6 milioane de metri pătraţi, cât cuprinde şantierul complexului cultural-sportiv “23 August” munca a început încă din zorii dimineţii.” Obiectivul cel mai important era terminarea la timp, sau chiar înainte de termen, a Parcului de Cultură şi Sport „23 August”. În vederea realizării acestui plan, tot mai mulţi “gură-cască” îşi dau seama că e “periculos” să stai deoparte şi hotărăsc, foarte bucuroşi, să participe, în mod activ, la construirea parcului, printr-un fel de muncă voluntară organizată (sintagma mi s-a părut a fi cea mai adecvată, deşi cuprinde o contradicţie… – de fapt întregul sistem socialist era un ocean de contradicţii care “vieţuiau” bine împreună).
Festivalul constituie un puternic imbold pentru toţi tinerii din ţară care, în mod surprinzător, pe zi ce trece, “dobândesc succese tot mai însemnate” în toate domeniile vieţii publice. “Gură-cască” treziţi cel mai devreme îşi schimbă statutul destul de repede, devenind “agitatori”, cu rolul de a forma “Comitete de Pregătire a Festivalului la locurile de muncă, de studii, de odihnă, pe scară naţională, regională şi locală!” “Agitatorii” sunt cei care “scutură” pe ceilalţi “gură-cască” prin “conferinţe, convorbiri şi muncă de lămurire de la om la om şi prin ridicarea conştiinţei patriotice a tineretului – adâncirea continuă a dragostei sale faţă de glorioasa patrie a socialismului – Uniunea Sovietică.”
În întâmpinarea Festivalului se constituie un Fond Internaţional de Solidaritate – care “permite tinerilor lipsiţi de mijloace din ţările capitaliste, dependente şi coloniale sa ia parte la Festival.” (subl.n.) Aceşti tineri, ni se spune într-un alt număr al ziarului, vorbeau la Festivalul de la Berlin “despre neagra mizerie în care sunt siliţi să trăiască, despre visurile pe care nu pot să şi le înfăptuiască.”(subl.n.)
Spre deosebire de ei, tinerii din minunatul “lagăr al Păcii” îşi văd toate dorinţele de fericire împlinite şi pot contribui, prin muncă, la ridicarea standardelor de viaţă. În ţara noastră toţi se simt datori, în aceste momente solemne de “înfrumuseţare” a patriei “să contribuie cu toate puterile la pregătirea Festivalului, la asigurarea succesului lui”. De exemplu, la Alba-Iulia, elevii din clasa a VII-a depun eforturi considerabile pentru a transforma “un maidan – un loc năpădit de buruieni şi acoperit de piatră – într-o grădină”. Astfel de acţiuni au loc în întreaga ţară, de parcă până în momentul aflării veştii că Festivalul se va desfăşura la Bucureşti, toţi locuitorii ar fi fost nişte “gură-cască” adormiţi în moloz şi gunoaie şi care nu vedeau sau ignorau “mizeria” în care vieţuiau.
În alte părţi Festivalul e pregătit cu mult entuziasm. La Câmpina elevii vor să ajute la amenajarea “unui parc în faţa şcolii, la construirea unor terenuri sportive, la repararea străzilor, la sădirea florilor pe trotuare, la acţiunile de colectare a fierului vechi, a oaselor, a sticlei”. În Moldova Nouă fiecărui cetăţean îi revine sarcina “de a-şi vărui pomii, de a repara drumurile şi podeţele şi de a face şanţurile în faţa caselor.” De ce era necesar un Festival pentru a se înfrumuseţa satele şi oraşele ţării rămâne un mister…
Alte exemple sunt relevante nu numai pentru faptele lăudabile ale tinerilor, ci şi pentru frumuseţea “literară” a textelor: în comuna Luduş “Cu cântece şi veselie, băieţi şi fete şi-au încordat braţul lor pe sapă şi au început să transforme un maidan plin de gunoaie şi gropi, într-un minunat parc. Nici pământul bătătorit, nici pietrele nu au făcut pe tineri să dea înapoi de la săpat” (comentariile sunt de prisos). În alte părţi se realizează adevărate minuni: la Mamaia se face propunerea “de a planta pomi pe malul mării”; la Iaşi se plantează puieţi în jurul oraşului cu o rapiditate demnă de Cartea Recordurilor: în două ore 70 de elevi au sădit 12.000 de puieţi, ceea ce ar însemna, după un simplu calcul, că un elev planta cam 85 de pomi pe oră, adică mai mult de unul pe minut! (exagerări de acest tip sunt numeroase în paginile ziarului, dar am considerat că un singur exemplu e relevant – românii sunt “harnici”, când au un motiv bine întemeiat!). Toate oraşele, comunele şi satele suferă astfel de transformări devenind pline de viaţă şi bucurie – în 9 iunie ni se spune în ziar “Casele albe, parcurile verzi, înflorite, plaiurile întregii ţări, în freamătul de muncă şi de înfăptuiri […] sunt gată să primească oaspeţii dragi” “pentru care vor fi organizate peste 1000 de vizite şi excursii cu scopul de a cunoaşte marile realizări ale regimului nostru de democraţie populară.”
Pregătirea Festivalului presupune şi noi succese ale oamenilor muncii din fabrici şi uzine, vizând depăşirea planurilor şi normelor (folosind minunatele metode ale sovieticilor – nu mi-am dat seama de ce nu le-au aplicat şi înainte de acest eveniment?!). Normele sunt depăşite cu 200 % la uzinele “23 August”; tractoriştii de la Sântana cu 150 până la 216 %; la Botoşani – centrul mecanic trece peste plan cu 148,74 %; la Craiova 230-270 % şi economii de 8 % la carburanţi; la Petroşani se extrage cărbune peste plan cu 120-180 % – tot acolo 12 brigăzi dau cărbune în contul anului 1954 (şi în alte zone se lucrează pentru anii viitori – chiar pentru 1956/1957- probabil puteau să-şi ia câte un an sau mai mult concediu după o asemenea muncă … altfel ar fi ajuns să nu mai aibă ce munci – toţi par eroi din frumoasele noastre basme populare care creşteau şi învăţau într-un an cât alţii în zece!… doar că aici “muncesc” şi nu mai trebuie să şi gândească).
În iulie 1953 ia fiinţă mişcarea doisutistă, ce consta în realizarea până la Festival (de ce nu şi după, dacă oricum se putea?!), a câte două norme zilnic, “făcând în acelaşi timp şi lucrări de bună calitate”. Succesul în toate e explicat prin folosirea metodelor sovietice: de exemplu, la Paşcani, un muncitor “vine la muncă cu 10-15 minute înainte“, ceea ce duce la depăşirea normei zilnice cu 60-80 %! Tot în fabrici şi uzine se înfiinţează brigăzi de economii – la “Carbochim” Cluj, în urma înfiinţării unor astfel de brigăzi, în 15 zile s-au realizat economii de materiale în valoare de 39.513 lei (o sumă extrem de mare la acea dată). În 17 iunie, uzina “Progresul” din Brăila adoptă sloganul “Să realizăm din economii cât mai multe produse finite”, fiind urmată şi de alte fabrici, printre care “Flacăra Roşie” din Bucureşti, unde se realizează o economie de 10.000 decimetri pătraţi de piele, ceea ce duce la confecţionarea a 6.000 de perechi de încălţăminte peste plan.
În întâmpinarea Festivalului elevii şi studenţii din capitală “pornesc voioşi la muncă voluntară” şi îşi propun să contabilizeze “cât mai mulţi fruntaşi la învăţătură”. Locuitorii Bucureştiului adoptă cu mult entuziasm lozinca “Să mergem cu toţi duminică la muncă voluntară!”. Chiar şi elevii unei şcoli speciale sunt gata să facă orice pentru Festival: “Avântul în muncă al acestor tineri este atât de mare, încât invalidităţile lor nu constituie o piedică în muncă”. Adunând atâta forţă, atâtea eforturi, unite de ideea măreaţă a realizărilor rapide şi eficiente, oraşul-capitală se transformă ca prin minune în fiecare zi: este construit stadionul cu 80.000 de locuri, se amenajează două teatre în aer liber, 50 de parcuri, săli de teatru, cinematografe, săli de expoziţii, se repară drumurile şi locuinţele sub lozinca: “Pentru cea mai frumoasă stradă, pentru cea mai frumoasă casă!”
Echipele artistice manifestă şi ele, după cum era normal, un viu interes pentru Festival. Tinerii de la “Griviţa Roşie” pregătesc un program ce cuprindea un joc în două tablouri evocând luptele de la 16 Februarie 1933. Se organizează concursul Noi talente, sunt compuse cântece şi dansuri populare: Cântecul tinerilor din Bucureşti; Cântec pentru cel de-al IV-lea Festival; Cântecul prieteniei tineretului mondial. Artiştii plastici “prin lucrările lor vor să arate oaspeţilor dragi viaţa liberă şi fericită pe care o trăieşte poporul nostru muncitor”. În întâmpinarea Festivalului se organizează un Concurs de creaţie, având secţiunile: literară, muzicală şi de artă plastică. Se acceptă şi sunt valorizate doar acele lucrări ce urmăresc teme ca: prietenia tineretului lumii, lupta pentru pace şi un viitor mai fericit, pregătirile pentru cel de-al IV-lea Festival şi construirea socialismului în ţara noastră.
Tinerii de la ţară, “înflăcăraţi de dorinţa de a contribui la îndeplinirea planului cincinal în patru ani [dar şi la reuşita Festivalului…] obţin noi succese în munca pentru realizarea unei recolte bogate”. Întâmpinând Festivalul, “brigada de câmp condusă de utemista Elena Vătăşelu a reuşit să plivească 60 ha de grâu de toamnă şi 10 ha de orz de primăvară, numai în patru zile, faţă de 12 cât erau planificate” (nu cred să putem găsi o explicaţie logică acestei forţe supranaturale de muncă!). La Craiova, “plivitul păioaselor de toamnă este o preocupare de seamă a membrilor gospodăriei comunale. Ei au pornit o luptă hotărâtă împotriva buruienilor.”…
Pentru oaspeţii dragi se pregătesc şi daruri, care mai de care mai interesante: tinerii de la “Griviţa Roşie” realizează o locomotivă în miniatură – “simbolizând legătura indestructibilă care uneşte pe tinerii din ţara noastră cu tinerii iubitori de pace de pretutindeni”. La Palatul Pionierilor din Bucureşti, cercul “mâinilor îndemânatice” confecţionează păpuşi în costume naţionale, albume, genţi, cutii, pungi – pe ele fiind înfăţişate “scene din viaţa fericită a copiilor patriei noastre”. La Şcoala Profesională de Energie Electrică din Bucureşti se pregătesc: o machetă transformator sudură electrică de 300 amperi, o machetă maşină de găurit, o machetă cu aspecte din munca elevilor în practică, o machetă reţea aeriană. Pionierii din Buzău realizează “Kremlinul în miniatură”, un ierbar, o lampă minieră de siguranţă. În Cluj studenţii de la Arte Plastice fac nişte basmale desenate cu motive naţionale şi un album cu desene din viaţa şi lupta tineretului nostru pentru îndeplinirea planului cincinal în patru ani. La Timişoara se confecţionează 15 curele de ceas, 10 port-ţigarete, 10 port-ochelari, 12 motoare electrice în miniatură, două feţe de masă brodate – una avea stema RPR, alta emblema FMTD (trebuie să precizez că toate “aparatele” în miniatură funcţionau efectiv!).
Din tot ceea ce am prezentat până acum s-ar părea că întreaga ţară s-a “deşteptat” din amorţire, toţi sunt plini de viaţă, elan, bucurie şi energie – de la copii la muncitori şi chiar intelectuali. Cu toate acestea “gură-cască” nu au dispărut cu desăvârşire. Ei sunt semnalaţi în atelierele centrale ITB – “tinerii de acolo nu au participat [la 22 mai se face sesizarea] la muncă voluntară” şi aceasta nu pentru că ei nu ar fi dorit foarte mult acest lucru, ci fiindcă utemiştii-conducători ai acestei unităţi au dat dovadă de ignoranţă şi iresponsabilitate. Depistată fiind atitudinea de “gură-cască”, se cer luate măsuri urgente: “Această rămânere în urmă trebuie lichidată”. Există şi un alt aspect al căderii în periculoasă stare de “gură-cască” în cazul unor organizaţii de bază UTM care “s-au îmbătat de succesele obţinute până acum [6 iunie] şi s-au culcat pe laurii victoriei, n-au sprijinit intens dorinţa vie a tineretului de a-şi da efortul la terminarea construcţiilor Festivalului.” Şi aceştia trebuie “scuturaţi”, pentru a ieşi din amorţeală şi pentru a participa până la capăt, cu mult entuziasm, la acţiunile de pregătire a Festivalului…