Cosmin Budeancă

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România, Bucureşti

cosminbudeanca@yahoo.com

 

 

Rolul istoriei orale în reconstituirea regimurilor totalitare /

The role of oral history in reconstituting the totalitarian regimes

 

 

Abstract: In the 20^th century a genuine revolution of sources took place in the field of history. Among these, one can easily mention oral sources. The importance given to one’s memory as source in recovering the past generated adverse reactions, especially from the part of traditionalist historians. With the passing of time, oral history developed and created its own rules or adopted some of them from either psychology or sociology.Although there are certain problems in using oral sources, these can be easily overcome. Oral testimonies may constitute valid sources in recovering the past. The information they bring is all the more important for the researches made on totalitarian regimes as the “official” documents stand in poignant contradiction with the realities of living of that time.In these circumstances, if the protagonists of the events of the recent past are still alive and able to recount the history they lived through, it is important that they be listened to and that their testimonies be recorded. In other words, their contribution should be considered as valuable as other types of sources.

Keywords: oral history; memory; totalitarian regimes.

 

Istoria ca ştiinţă a cunoscut în secolul XX o adevărată revoluţie a surselor. Dintre acestea, sursele orale, deşi pot fi considerate printre primele surse ale scrisului istoric, au reuşit în ultima jumătate de secol să îşi recâştige poziţia pierdută, şi să redevină ce au fost cândva. Astfel, în special după 1950, şi mai ales în ultimele decenii, utilizarea surselor orale a făcut să se vorbească despre o adevărată revoluţie a memoriei.[1]

Importanţa acordată memoriei în reconstituirea trecutului a generat un adevărat disconfort printre istorici, în special pentru că memoria transcende uşor sau chiar neglijează acele strategii de a gestiona trecutul, care au făcut din studiile istorice o disciplină, o „ştiinţă” şi o profesie a istoricilor. Datorită tehnicilor speciale pe care le presupun şi mai ales implicării pe care o cer din partea istoricului, sursele bazate pe memorie au modificat destul de mult problematicile clasice şi tradiţionala distanţă dintre cercetător şi obiectul cercetării sale, fapt care a generat numeroase critici din partea istoricilor tradiţionalişti.[2]

În paralel, în acelaşi interval de timp, se poate observa o anumită schimbare de abordare a caracteristicilor scrisului istoric, care promovează din ce în ce mai mult microistoria, ca formă de prezentare a istoriei, opusă macroistoriei. Specialiştii în reconstituirea trecutului au început să se ocupe mai mult de semnificaţia unor evenimente şi mai puţin de o reconstituire pozitivistă a lor, fără ca acest lucru să excludă o anumită validitate factuală. În acest nou context, istoria orală a oferit posibilitatea relevării unor întâmplări adesea neştiute sau a unor aspecte necunoscute ale unor evenimente cunoscute, sau a oferit posibilitatea de a pune într-o lumină nouă zone neexplorate ale vieţii cotidiene a claselor non hegemonice.[3] De asemenea, această abordare de factură postmodernă poate contribui la reconstituirea anumitor aspecte privind istoria vieţii private, care nu pot fi abordate făcându-se abstracţie de mărturiile orale. În acest sens se pronunţă şi Philippe Joutard, care consideră că domeniul privilegiat al istoriei orale este în special „cel al vieţii cotidiene celei mai banale, de la comportamentele în familie până la gesturile cele mai obişnuite ale meşteşugarului sau menajerei, trecând prin ritualuri, sărbători şi reţele de sociabilitate”.[4]

Practic, istoricii şi în special istoricii oralişti au devenit mai puţin interesaţi de reconstituirea condiţiilor structurale ale vieţii umane din trecut şi de explicarea vieţii reale a oamenilor, insistând, în schimb, asupra modului în care oamenii experimentează şi interpretează propria lor lume. Istoricii investighează impresia oamenilor în cauză privind condiţiile de viaţă, încercând, astfel, să le redea autonomia culturală în gestionarea propriei lor lumi, în modul lor specific de a vedea lucrurile, care este diferit de al nostru.[5]

Dar dacă procesul de recuperare de către sursele orale a unei poziţii alături de celelalte surse a avut o evoluţie complexă, şi în Occident se poate spune că el s-a încheiat, istoria orală fiind acceptată de cea mai mare parte a istoricilor, în statele din fostul lagăr comunist acest proces este în plină desfăşurare, întâmpinând încă anumite dificultăţi.

Aşadar, pornind dinspre o şcoală istoriografică în care documentului îi este acordată o valoare absolută, ce rol poate să joace mărturia orală? Regimurile totalitare din secolul XX ar putea să ne ofere răspunsul la această întrebare. În condiţiile în care documentele „produse” de un regim politic „oglindesc” realităţile acestuia, este foarte important modul în care acestea sunt privite, şi mai ales interpretate. Astfel, mai ales în cazul regimurilor totalitare, istoricul are acces de cele mai multe ori doar la surse „oficiale”, puternic ideologizate şi adesea în contradicţie flagrantă cu realităţile vremii.

 

Complementaritatea surselor

 

Aşa cum am afirmat, încet, dar sigur, sursele orale au ajuns să câştige din ce în ce mai mult teren, iar mărturiile orale s-au impus atât ca o complementaritate la celelalte surse (documente de arhivă, presă, lucrări cu caracter istoric), cât şi, uneori, ca o alternativă la acestea. A existat chiar tendinţa de a se pune semnul egalităţii între memorie şi istorie, sau tendinţa de a se prefera memoria, considerată autentică în raport cu istoria, aceasta din urmă fiind văzută ca o creaţie artificială, bazată pe manipularea memoriei.[6] Dar, desigur, nici exagerările nu sunt de dorit.

Nu ne-am propus, însă, să susţinem sursele orale excluzându-le pe celelalte, pentru că între acesta există unele caracteristici comune, dar şi unele deosebiri, care fac ca, în unele situaţii, un tip de surse să se potrivească mai bine decât altele, fiecare dintre ele solicitând instrumente interpretative specifice.[7]

Am considerat că este necesar de făcut această precizare pentru că subestimarea ori supraestimarea surselor orale poate avea ca rezultat anihilarea calităţile specifice, prin transformarea lor în simple suporturi pentru sursele scrise tradiţionale, sau, dimpotrivă, într-un panaceu universal.[8]

 

Probleme care pot să apară în utilizarea surselor orale

 

Dar şi sursele orale, ca şi alte surse, pot crea probleme, în condiţiile în care nu sunt interpretate în mod corespunzător. Istoricii oralişti şi psihologii au observat că memoria este, în fond, o chestiune de interpretare personală. Individul îşi reconstruieşte experienţele astfel încât memoria sa reprezintă un act de recitire şi de ansamblare, rezultând o „memorie organizată”.[9]

De asemenea, majoritatea sunt de acord că memoria individuală este departe de a fi infailibilă, că, odată cu trecerea timpului, uităm multe detalii ale evenimentelor sau chiar evenimentele la care am participat, că putem să integrăm informaţii false în amintirile noastre şi să le relatăm cu convingerea că sunt autentice. Aceste probleme apar pentru că memoria umană nu păstrează „fotografic” toate aspectele realităţii, aşa cum au fost ele trăite, ci este un proces reconstructivist, amintirile evocate nefiind o „aducere la suprafaţă” a detaliilor evenimentului original, ci o regăsire a diferitelor detalii şi o reconstituire a „imaginii” evenimentului original din aceste detalii disparate.[10]

Unele schimbări care s-au petrecut în timp în conştiinţa personală a naratorilor sau în starea lor socio-economică, pot afecta, dacă nu repovestirea principalelor evenimente, cel puţin evaluarea şi „colorarea” poveştii. Unii oameni pot fi reticenţi când trebuie să descrie desfăşurarea unor evenimente la care au luat parte, dacă, în timp, a avut loc o schimbare a opiniilor lor. Astfel, fapte care în trecut erau considerate legitime, normale sau chiar necesare, pot fi percepute acum ca inacceptabile. Dar, de cele mai multe ori naratorii sunt capabili să îşi reconstruiască atitudinile din trecut chiar dacă acestea diferă de cele din prezent.[11]

La acestea se adaugă probleme legate de subiectivitatea mărturiilor şi avem, practic, cele mai des invocate contra argumente din partea celor care contestă sursele orale.

Dar să încercăm să facem scurte analize pentru fiecare dintre aceste „probleme”, pentru a înţelege mai bine avantajele şi dezavantajele lor. Lipsă de fiabilitate a mărturiei, datorată pe de o parte limitelor memoriei umane este un fapt evident, pentru că odată cu creşterea intervalului de timp dintre petrecerea unui eveniment şi momentul mărturiei creşte şi probabilitatea ca răspunsurile să conţină lacune de informaţie, la fel cum este evident că acelaşi eveniment poate fi perceput diferit de mai mulţi indivizi, în funcţie de diverşi factori. În astfel de situaţii, de regulă, istoricul oralist apelează la alte surse, pe care nu le exclude din documentare, ci le consideră ca surse complementare, după cum am şi prezentat anterior.

O altă falsă problemă este cea referitoare la subiectivitate, şi este unul dintre cele mai uzitate argumente împotriva istoriei orale. Dar, contestatarii uită faptul că şi documentele clasice sunt impregnate de subiectivitate, fiind tot mai numeroase vocile care le critică, în condiţiile în care ele nu sunt materiale inocente, ci exprimă puterea societăţii din trecut asupra memoriei şi viitorului.[12] De altfel, exagerarea importanţei documentului brut şi sacralizarea izvoarelor arhivistice de către istoricii pozitivişti constituie, fără doar şi poate, o limitare a cunoaşterii şi o îngustare a unui câmp de cercetare care nu mai poate fi acceptată astăzi, când viziunea inter/pluri/transdisciplinară a devenit o metodă curentă în abordările umaniste.[13]

În plus, atunci când se analizează scrisul istoric, ar trebui să se ţină cont că avem pe lângă subiectivitatea surselor şi o subiectivitate a istoricului. Astfel, avem de-a face cu o complexitate de subiectivităţi, putându-se vorbi deopotrivă de existenţa ei atât la martori cât şi la intervievatori. În privinţa obiectivităţii atât de mult clamate de unii istorici, suntem de părere că aceasta stă sub semnul unei mari relativităţi. Încă de la alegerea unui subiect şi până la finalizarea cercetării, se creează o legătură între istoric şi temă, care în mod inevitabil este marcată de o subiectivitate mai mult sau mai puţin conştientizată. Astfel, putem afirma că, în ultimă instanţă, în procesul de scriere a istoriei, avem de-a face cu o subiectivitate generalizată, indiferent de sursele folosite, iar susţinerea de către unii istorici a „obiectivităţii” scrierilor lor în funcţie de sursele folosite sau de alte criterii are o notă, dacă nu de ipocrizie, cel puţin de inconştienţă.

Referitor la rolului pe care memoria îl are în scrierea istoriei, Paul Ricoeur afirmă: „Nu va trebui să uităm că nu începe totul cu arhiva, ci cu mărturia şi că, oricât de mare ar fi lipsa principială de fiabilitate a mărturiei, nu avem în ultimă instanţă altceva mai bun decât mărturia pentru a ne asigura că s-a întâmplat un anumit lucru la care cineva atestă a fi asistat în persoană şi că principalul, dacă nu chiar singurul recurs, în afara altor tipuri de documente, rămâne uneori confruntarea între mărturii”.[14] De altfel, consideră Paul Ricoeur şi mărturiile orale sunt considerate documente dar asta doar după ce sunt înregistrate.[15]

Deşi aceste argumente invocate împotriva surselor orale sunt reale, la o privire mai atentă şi în urma unei analize „la rece”, ne fac să considerăm şi mărturiile orale pot fi validate ca având cel puţin tot atâta credibilitate ca şi orice alt document.

 

Istoria orală şi regimurile totalitare

 

Înainte de a face trecerea de la această introducere teoretică la o abordare aplicată şi pentru a evidenţia rolul istoriei orale în studierea regimurilor totalitare considerăm că s-ar impune o clarificare terminologică şi în privinţa a ceea ce înseamnă totalitarismul. Astfel, putem afirma că acesta este caracterizat ca fiind un regim politic în care puterea aparţine unui grup de persoane sau unei persoane, însă spre deosebire de dictaturi, în regimurile totalitare opoziţia, reprezentată de duşmanul de clasă sau de rasă, nu este numai reprimată, ci exterminată fizic.

Aşadar, în condiţiile în care Statul deţine controlul total asupra societăţii, şi sursele istorice în mod direct vor fi afectate de măsuri întreprinse de autorităţi. Pentru o mai bună înţelegere a modului în care această ingerinţă funcţionează şi cum afectează scrisul istoric, vom porni de la un caz care ne este mai bine cunoscut, şi anume cel românesc, însă caracteristicile acestuia pot fi generalizate pentru toate statele care au cunoscut regimuri totalitare. Astfel, în special după 1989, s-a putut vedea cât de mult a fost alterat discursul istoric în timpul regimului comunist, fapt ce atrăgea după sine, în regim de urgenţă, un demers amplu de recuperare a memoriei, de culegerea de mărturii de la un număr cât mai mare de persoane, de profesiuni sau cu apartenenţă socială diferită, opozanţi cu trecut politic sau oameni simpli, astfel încât să se asigure o alternativă la sursele istorice din perioada totalitarismului.[16] În aceste condiţii istoria orală a început să câştige din ce în ce mai mult teren, şi, la fel ca şi în alte state, să se impună ca o alternativă viabilă la scrisul istoric tradiţionalist.

Dar de ce sunt/pot fi considerate importante sursele orale? Pornind de la afirmaţiile de mai sus, considerăm că trei exemple ar putea fi edificatoare.

În istoriografia post-decembristă au existat controverse cu privire la situaţia populaţiei evreieşti din Basarabia şi Bucovina de Nord care în august 1940 a fost concentrată în lagăre şi ghetouri, iar ulterior deportată în Transnistria. Aici o parte dintre cei deportaţi şi-au pierdut viaţa datorită condiţiilor nefavorabile, a frigului, foamei, epidemiilor. Unii istorici neagă implicarea românilor în aceste acţiuni îndreptate împotriva evreilor, însă unii dintre care au supravieţuit şi au acceptat să-şi povestească experienţele tragice au opinii contrare, şi relatează cu lux de amănunte despre această implicare.[17]

Referitor la perioada comunistă am putea avea în vedere partizanii implicaţi în mişcarea de rezistenţa anticomunistă. Pornind de la documentele de arhivă, aceştia erau catalogaţi drept „bandiţi” sau „tâlhari”, iar acţiunile lor erau încălcări flagrante ale legii şi sunt prezentate adesea ca fiind îndreptate şi împotriva populaţiei civile. Faptul că unii dintre aceşti partizani au reuşit să supravieţuiască anului 1989 şi să povestească despre activităţile şi acţiunile desfăşurate de ei în munţi schimbă în mod radical optica unui istoric care se ocupă de acest subiect, şi care are acces exclusiv la documentele fostei Securităţi.

Un alt exemplu asupra căruia intenţionăm să insistăm şi să îl prezentăm mai detaliat este colectivizarea agriculturii, proces „istoric” complex, desfăşurat pe o perioadă de 13 ani, în care eforturile statului comunist şi rezistenţa populaţiei au reprezentat principalele elemente definitorii. Cu un efort, să ne imaginăm că peste 50 de ani, perioadă relativ scurtă pentru istorie, un cercetător îşi propune să realizeze o cercetare despre colectivizarea agriculturii în România. Dacă excludem mărturiile orale, singurele surse pe care le va avea la dispoziţie vor fi documentele vremii, presa, şi lucrările despre acest subiect. În documente se fac referiri la presiunile exercitate de autorităţi, la opoziţia populaţiei, însă în presă acest lucru transpare în mică măsură.[18] Mai mult decât atât, dacă citim unele articole de propagandă din presa vremii, aflăm lucruri în totală contradicţie cu realitatea. Un articol din oficiosul judeţean al PCR din Hunedoara, referitor la colectivizarea agriculturii din Aurel Vlaicu titra în 1959 „Un însemnat număr de ţărani mijlocaşi, printre care pot fi amintiţi Murgu Vasile, Mariş Aurel şi alţii s-au convins primii de avantajele muncii în comun. Ei au depus cereri de înscriere şi după aceea au devenit agitatori înflăcăraţi, pentru înfiinţarea gospodăriei colective în satul lor. Aşa se face că cele 200 de familii de ţărani muncitori din sat, cu o suprafaţă de peste 650 de ha, cu 200 de capete de animale din care 95 sunt vaci pentru lapte şi numeroase maşini şi unelte agricole s-au unit în marea gospodărie colectivă. Fără să-şi piardă caracterul festiv, adunarea generală pentru constituirea G.C. a fost totodată şi o adunare de lucru. Cu chibzuinţă şi cu spiritul gospodăresc care-i caracterizează, colectiviştii au discutat şi au rezolvat o serie de probleme ce se cereau a fi rezolvate”. „Şedinţa festivă s-a terminat. Tineretul a început dansul. Cei bătrâni s-au retras la o parte, formând mai multe grupuri. Ciocnind o sticlă de bere discutau despre viitorul gospodăriei, despre sentimentele de bucurie ce le-a încercat tot satul în acea zi (s.n.). […] Într-un grup de oameni se afla şi tov. Ion Vlaicu, fratele marelui aviator. Era şi el nespus de bucuros. Cineva i se adresă:

De-ar trăi fratele tău Aurel, măi Ioane, cât s-ar bucura şi el acum alături de noi… Da, s-ar bucura, a răspuns Vlaicu. Ştiţi cât de mult ţinea el la satul său natal, cât de mult iubea oamenii şi nu ştia ce să facă… să-i vadă pe toţi fericiţi. Acum, ar putea să-şi vadă împlinit şi acest vis.”[19]

Realitatea era în fapt cu totul alta şi majoritatea participanţilor nu aveau motive de bucurie, colectivizarea fiind făcută în urma unor presiuni deosebite, numeroşi fiind cei arestaţi, anchetaţi, condamnaţi, trimişi în domiciliu obligatoriu, astfel încât, intimidată restul populaţiei să accepte colectivizarea.[20] În ceea ce-l priveşte pe Ioan Vlaicu, acesta fusese la rândul lui arestat, şi e greu de crezut că a făcut afirmaţia care a apărut în ziar.[21] Dar pentru propaganda de partid, folosirea numelui fratelui celebrului aviator, în asociere cu procesul de colectivizarea reprezenta o modalitate de a convinge de beneficiile acesteia.

Încheind periplul imaginativ în viitor, am putea spune că folosind exclusiv sursele menţionate, istoricul nu ar face altceva decât să reia într-o anumită formă scrisul istoric din perioada comunistă. Pentru că, aşa cum reiese din ultimul exemplu, dacă ne referim la colectivizarea agriculturii în România aşa cum este ea reflectată în presă, reiese că milioane de familii au „înţeles” că aceasta reprezintă „un pas pe calea dezvoltării şi bunăstării poporului român”[22], iar înscrierile în formele agricole asociative s-au făcut de bunăvoie, fapt ce nu reprezintă realitatea.

Considerăm că aceste exemple sunt sugestive, însă ele pot fi completate şi de altele.

 

Concluzii

 

Aşadar, chiar dacă protagoniştii unor evenimente din trecutul apropiat mai sunt încă în viaţă şi pot relata despre istoria pe care au trăit-o, mai există istorici preocupaţi de reconstituirea trecutului recent, care îşi manifestă rezerva faţă de acest tip de surse. Dar, se poate afirma pe drept cuvânt, că munca istoricului care foloseşte surse orale este neterminată din cauza naturii surselor sale iar munca istoricului care exclude sursele orale, atunci când acestea sunt disponibile, e incompletă prin definiţie.[23]

În timp, multe din obiecţiile îndreptate împotriva surselor orale au fost demontate, şi istoria orală s-a dezvoltat creându-şi propriile reguli, sau preluând altele din psihologie ori sociologie. În aceste condiţii, istoria orală poate avea o contribuţie majoră în reconstituirea istoriei recente, şi implicit în cea referitoare la regimurile totalitare.