Sanda Cordoş

Revoluţia, un prag între două vieţi

Înainte de a observa care au fost cuvintele scriitorilor despre decembrie 1989 (majoritatea pronunţate sau scrise în proximitatea vibrantă a acelor zile), trebuie spus că momentul este frecventat şi de comunitatea ştiinţifică cu termeni inefabili şi incandescenţi. Beneficiar al unei duble distanţe (ştiinţifică şi geografică, ca universitar emigrat în S.U.A), Vladimir Tismăneanu mărturiseşte într-o pagină de cercetare: “Multora din generaţia mea comunismul le apărea drept nemuritor. Noi cei din Europa Răsăriteană (în care includ şi Uniunea Sovietică) am crescut cu convingerea că ordinea lucrurilor, aşa cum e dictată de cei de la putere, poate fi înfruntată, dar nu răsturnată radical. Spectacolul oferit ochilor noştri uluiţi a fost aproape incredibil. A fost miracolul prăbuşirii bruşte a unei formaţiuni care pretinsese că încorporează speranţele milenare ale izbăvirii pămînteşti”[1]. De altfel, Tismăneanu pledează pentru recunoaşterea unei constitutive trăsături “miraculoase” (şi, tocmai de aceea, autentic eliberatoare) a revoluţiilor, înţelese ca “explozie a unui principiu diferit al realităţii”[2] şi ca “momente de ardere intensă şi de extaz”[3]. Fără să ignore limitele şi nereuşitele revoluţiilor anti-comuniste, acelaşi politolog le subliniază atît importanţa, cît şi raţiunea pentru care termenul merită păstrat: “Cu toată slăbiciunea şi ezitările, ele au atins un ţel major: sentimentul de frică din trecut, sentimentul general de frustrare şi neputinţă politică, precum şi convingerea subiectivă că individul nu înseamnă nimic au dispărut. Departe de a se fi încheiat, aceste revoluţii traduc o caracteristică a timpurilor moderne: diversitatea, lipsa omogenităţii, absenţa grandioaselor proiecte ideologice. (…) Paradoxal, (…) revoluţiile care au început în 1989 rămîn importante tocmai pentru că nu s-au terminat încă”[4]. Un alt politolog, Stelian Tănase, îşi intitulează densa cercetare consacrată căderii comunismului Miracolul Revoluţiei[5]. Dacă, din punctul de vedere al grupărilor şi modalităţilor politice implicate în jocul de preluare al puterii, termenul trezeşte rezerve, din punctul de vedere al modificărilor intervenite la nivelul vieţii cotidiene, acelaşi termen pare cel mai potrivit să desemneze calitatea şi gradul schimbării. Acesta este, între altele, motivul pentru care, chiar şi atunci cînd au ezitări, istoricii sfîrşesc prin a-l întrebuinţa, precum – în România.Ţară de frontieră a Europei – Lucian Boia: “Revoltă, lovitură de stat? Şi totuşi a fost o revoluţie. Indiferent de motivaţiile protagoniştilor, la 22 decembrie istoria a fost eliberată şi nimic n-a mai putut să o ţină în loc. Încet şi şovăielnic, mai mult frînată decît stimulată de noii săi lideri, România a pornit spre democraţie, spre economia de piaţă, spre… Occident”[6]. Dincolo de felul în care o dispută taberele politice, revoluţia este – consideră şi Adrian Cioroianu – “evenimentul fondator al (inevitabilei) noii Românii”[7] .

În ce îi priveşte, scriitorii pun decis (în acele zile din decembrie) semnul de echivalenţă între revoluţie şi miracol, apăsînd mai cu seamă pe cel de-al doilea cuvînt. Cenuşia pagină a însemnărilor de pînă mai ieri se luminează (Florenţa Albu notează senzaţia fizică a paginii devenite albe[8]) de la un lexic – prin excelenţă al – transsubstanţerii. Pe muchia aceea extrem de îngustă dintre lumi trecerea s-a făcut prin mijlocirea cuvintelor mari şi patetice. Autorul unuia dintre cele mai tulburătoare reportaje ale momentului, Stelian Tănase vorbeşte, în marginea filmului evenimentelor, despre “gîndul morţii (mai mult prezenţa iminentă a morţii) /care/ nu ne mai paraliza, dimpotrivă, ne întărea”, despre “ceasul de fericire trăit acolo, după fuga dictatorului, în comuniune cu bucureştenii”[9]. Adriana Bittel a redescoperit în acele ore “caratele fierbinţi ale sentimentelor pentru cuvintele popor (…), eroism (…), libertate (pîcla suspiciunii, umilinţei, deznădejdii risipită în strălucirea amiezii de 22 decembrie) şi, mai ales, a noţiunii întrezărite doar la calamităţile naturale şi repede pulverizate de degradarea la care ne-au adus foamea şi mizeria, corupţia şi demagogia: f r a t e r n i t a t e”[10](s.a.). Ion Bogdan Lefter vorbeşte despre starea de graţie născută din martiriu: “Glasul mulţimii avea o forţă fantastică, era un vuiet cuprinzînd totul într-o frenezie a eliberării, graţie căreia (era – da! – o «graţie», un miracol) sinistra dictatură s-a spulberat, măturată dintr-o dată de o istorie dezlănţuită. Şi – să nu uităm – de o istorie însîngerată: căci bucuria ne este umbrită de moarte. Însă deasupra a tot şi a toate se aude acel glas al mulţimii, uriaşul strigăt care cerea să se facă lumină. Şi a fost lumină!…”[11]. O ecuaţie asemănătoare, care leagă miracolul de moarte, întrebuinţează şi Ana Blandiana, vorbind despre “miraculoasa cruciadă a copiilor”: “Ceea ce trăim azi şi ceea ce vom trăi în anii şi deceniile următoare este şi va fi opera acestor copii născuţi de mame disperate că trebuie să-i nască, crescuţi în tăcere, în frică, în frig şi în foame, îngrijiţi de părinţi terorizaţi de denunţuri şi epuizaţi de statul la cozi, educaţi de învăţători umiliţi şi obligaţi la duplicitate. (…) Tot ce trăim este fapta acestor copii condamnaţi la naştere şi singurătate, care cu un uriaş dispreţ pentru viaţa care li se dăduse cu sila au aruncat-o pe contoarele nemiloase ale istoriei, plătind cu ea solidaritatea şi iubirea, credinţa şi speranţa şi ne-au făcut să ne naştem cu toţii în acest Crăciun însîngerat şi sublim”[12]. Despre “clipa unui miracol”[13] depun mărturie şi Alexandru Vlad şi, cîteva zile mai tîrziu, Mircea Nedelciu: “Miracolul s-a produs. Ani în şir taţii n-au îndrăznit, temîndu-se nu atît de pierderea propriei vieţi, cît pentru soarta copiilor ce-ar fi rămas orfani. Au îndrăznit însă chiar copiii”[14]. Poeţii, mai ales, nu pregetă să vorbească, în paginile lor, nu doar aluziv, ci într-o manieră directă despre experienţa din decembrie ca despre o experienţă religioasă, izbăvitoare. O face Florenţa Albu, în zguduitoarele sale pagini diaristice scrise la sfîrşit de decembrie: “Am trăit revoluţia, această «cruciadă a tinerilor şi a copiilor», cum a fost numită: m-a mistuit flacăra lor, am ars şi am înviat şi m-am purificat, prin jertfa lor”. Un tragic ceremonial al morţii şi învierierii identifică poeta în mişcările mulţimii căreia i se alătură: “Tinerii se strîngeau în jurul unor pomi şi boschete din faţa teatrului; strigau de acolo, cu lumînări aprinse în mîini: «moartea e cu noi» – şi, într-adevăr, moartea era singura lor aliată, în noaptea care urma – noaptea cea mai lungă din an. (…) Şi ce rezonanţă aveau vocile nopţii – dar mai ales gloanţele – acolo moartea era prezentă – prezenţă: mă gîndeam că brazii acelei mulţimi, brazii meniţi să fie pomi de Crăciun, aveau să însoţească morţii tineri la cer, după vechiul ritual de îngropăciune pentru morţii tineri. Şi obsedant, acelaşi clopot singuratic, bătînd între rafale”[15](s.a.). Puternica viziune a lui Ion Mureşan se exprimă, de asemenea, în cuvinte ale experienţei religioase: “Spaima şi bucuria, frica de moarte şi eliberarea de frica de moarte, întunecarea şi iluminarea minţii au făcut «scurt-circuit», într-o lumină orbitoare s-a făcut cruce şi sufletul fiecărui român a fost răstignit şi a înviat. De pe inimă şi minte, sîngele celor căzuţi, ca un acid binefăcător, îndepărta crusta necurăţeniei, a minciunii, platoşa gîndului rău”[16] .

Unicitatea şi intensitatea acestei treceri o fac comparabilă cu irepetabila (şi nu mai puţin întemeietoarea) experienţă estetică. Astfel crede Mircea Nedelciu (“Revoluţia (…) a fost un act poetic. Politic, nu-l prevăzuse nimeni”[17]) şi, cîţiva ani mai tîrziu, Cristian Popescu: “Acesta e un mod estetic al lumii – singurul integral. Post – sau pre – revoluţia sînt date organizatorii. Durabile, hotărîtoare chiar, dar ne-permanente. Eterne, unice, fixate, inalienabile sînt doar clipele Revoluţiei înseşi, ne-repetabile ca şi o operă de artă. De aceea se şi pun statuile, ca să o marcheze”[18]. Distanţa dintre momentele de dinainte şi de după revoluţie reclamă – crede Stelian Tănase – o unitate de măsură temporală neobişnuită: “Nu ne văzuserăm de cîteva zile, dar pare ca şi cum am fi fost plecaţi de zeci de ani. Sîntem alţii”[19]. Gabriela Adameşteanu are convingerea (comună cu a multora, crede scriitoarea) că “decembrie 1989 a însemnat un prag între două vieţi”[20]. Dacă nu într-o altă viaţă, atunci “într-o bravă lume nouă”[21] se simte intrat Mircea Cărtărescu. Sentimentul intrării într-o lume nouă, renăscută, este, de altfel, unul răspîndit şi el a fost exprimat de scriitori din generaţii şi sensibilităţi diferite, de la Dumitru Ţepeneag la Emil Hurezeanu, de la Victor Felea la Radu Mareş sau la Simona Popescu. Lumea aceasta nouă în care am intrat propulsaţi de însăşi puterea oarbă şi încrîncenată a disperării şi umilinţei noastre cotidiene, în care am trecut “prea copleşiţi de speranţă”[22](Al.Paleologu), lumea aceasta – previne Ion Negoiţescu – nu seamănă cu vreuna dintre cele deja cunoscute: “Lumea în care intrăm este cu totul nouă şi nu seamănă deloc cu aceea în care majoritatea dintre noi am trăit toată viaţa, dar nici cu lumea dintre cele două războaie, în care a existat totuşi democraţie”[23].

Ca în atîtea alte rînduri, ca întotdeauna, probabil, în istorie, lumina, graţia şi miracolul din decembrie 1989 n-au deschis o cale regală. Dacă “această lume in statu nascendi este un spectacol extraordinar, dantesc”[24] (Stelian Tănase), atunci el nu se desfăşoară, desigur, în paradis. Ca în atîtea alte dăţi[25], lumea nouă se clădeşte pe o lume de noroi, pe glodul descurajant al lumii fizice, ca şi pe mîlul (atît de frecvent invocat de scriitori în însemnările lor) sedimentat în cele interioare. De altfel, în chiar acele zile inaugurale, scriitorii reţin starea de graţie alături de notaţia spaimelor sau de previziuni ale suferinţelor ce stau să vină. În aceeaşi “noapte de decembrie”, Ion Mureşan n-a avut doar viziunea învierii şi a iluminării, ci şi pe aceea a unei alt fel de orbiri care cuprinde, nu mai puţin îngrijorătoare, ochii de curînd treziţi la viaţă: “În ajunul Crăciunului, în faţă la «Continental», pe locul unde căzuseră cîţiva martiri, lîngă un brăduţ împodobit, între lumînări, cineva aşezase o cutie. Un gest spontan de ajutorare a familiilor care au dat tribut de sînge. (…) Atunci şi acolo am văzut lîngă acelaşi perete, la nici trei metri, un cerşetor. Prin ceaţa lacrimilor, l-am văzut cu mîna întinsă cerînd milă. O, nu era orb, ochii lui vedeau şi văzuseră. Atunci şi acolo am ştiut că nu ochii sănătoşi dau vederea, iar el era orb în sufletul său. Nu aş fi scris nicicînd relatarea aceasta dacă nu m-ar fi cutremurat, ca un spasm organic dureros, un ultim şi cumplit val de frică. Dacă nu l-aş fi văzut, pentru o secundă, cu cei cîţiva bănuţi în palmă, tot mai limbut, tot mai orb, multiplicîndu-se, iar cei trei metri, ce îl mai despărţeau de eroi, împuţinîndu-se”[26]. Tot o imagine centrează şi viziunea de mare forţă a Florenţei Albu despre revoluţie ca naştere incompletă ce poate da pierzaniei trupul zămislitor: “o femeie, abia venită de la cîmp, naşte – aproape îşi leapădă copilul, dar nu mai are putere să nască şi casa – placenta pruncului. Adoarme obosită – şi trebuie să o trezească, să lepede şi restul – astfel, infecţia care se declanşează rapid o poate omorî. Femeia pierde mereu sînge – doctoriţa stagiară nu ştie ce să-i mai facă – îi dă şi palme femeii, dar aceasta continuă să doarmă, atît este de extenuată de muncă, de muncile toate. Şi atunci, vîră mîna în pîntecul femeii şi scotoceşte, şi o răzuie, scoţînd bucată cu bucată placenta copilului. (…) Revoluţia de-acum este copilul născut de o asemenea mamă prea obosită, inertă care poate muri infectată, dacă nu se trece la remediul rapid, chiar brutal, pentru a o trezi, a o salva. Dar cine poate să o salveze? Şi cînd va lua sfîrşit acest proces al extirpării părţii infectate, al purificării interioare – organismul mamei este prea obosit sau bolnav, pare neînstare să-şi ducă naşterea pînă la capăt”[27](s.a.). Prin mijlocirea patriei ca figură maternă îşi construieşte şi Magda Cârneci splendidul text publicat în primul număr al revistei “22”: “Nu-ţi promit în acest al cîtelea reînceput nici munţi de unt, nici oceane de flori, ci sudoare amară şi lacrimi şi scrîşnet al dinţilor, durere de neşters a mîinilor bătătorite de muncă, suferinţă adîncă a cugetului. Ca să te poţi încă o dată tămădui de eterna ta boală, să te poţi ridica din noroi în picioare, să redevii casa albă a inimii mele, patul mîntuit al naşterii noastre, pragul visat al resurecţiei noastre”[28]. La cîteva luni distanţă, într-un caiet de însemnări personale, Mircea Cărtărescu pune un diagnostic necruţător: “criza multietajată dinainte de 22, ultraconcentrată şi centripetă, care a explodat brusc în criza haosului caleidoscopic şi oribil, ca aruncarea în aer a unui depozit cu lame de ras”[29].

Consider aceste două ultime poziţii ca fiind reprezentative pentru două moduri mai generale de situare în această altă lume, înţeleasă, uneori în interiorul aceleiaşi sensibilităţi, fie ca un loc străin, agresiv, fie ca un spaţiu de care te leagă o adîncă, fatală durere, o intratabilă neputinţă şi, urzindu-le, ţinîndu-le împreună şi făcîndu-le, în fond, suportabile, iluzia zilei de mîine. Între o lume care îşi pune ultimele speranţe în propriul sfîrşit şi o alta care crede că şi mîine începe o zi este o distanţă capabilă să măsoare o altă viaţă.