Codruţa Cuc

 

 

Receptarea în cheie sceptică a lui Carlos Castaneda

 

 

Lectura cărţilor lui Carlos Castaneda ridică spontan o întrebare: cărui gen îi aparţin aceste cărţi, sunt ele ficţiune sau nonficţiune, aşa cum pretinde autorul? Dacă acceptăm încadrarea lor în literatură, problema veridicităţii celor narate de personajul Carlos devine improprie. Însă problema rămâne validă tocmai pentru că autorul a susţinut mereu că a relatat experienţe reale, la care a fost martor sau, mai convingător, trăite de el însuşi. Calitatea de antropolog pe care şi-o atribuie Castaneda de la început, precum şi perspectiva cercetătorului implicat în experienţele pe care le consemnează sunt destinate să susţină veridicitatea faptelor şi pretind creditarea cărţilor ca nonficţiune. Chiar acceptându-le ca atare, receptarea ridică o problemă spinoasă, pe care lucrarea de faţă va încerca să o pună în discuţie: cum pot fi integrate incredibilele experienţe trăite de Carlos Castaneda în sistemul de valori, credinţe şi percepţii despre realitate al omului secolului XXI? Cum ajungem să acceptăm sau să ne explicăm că trăim într-o lume în care este posibil să transcenzi realitatea obişnuită, să cunoşti alte dimeniuni ale realităţii într-un mod care implică şi corpul fizic, nu numai spiritul? Că există fiinţe anorganice dotate cu conştiinţă care trăiesc într-una din aceste dimensiuni şi că putem avea acces la ele, odată iniţiaţi?

 

Câteva mostre de neverosimil

 

Lectura succesivă a cărţilor lui Castaneda înregistrează o serie de evenimente neverosimile, pe care autorul le prezintă, însă, ca fenomene reale şi explicabile printr-un sistem de credinţe omologabil unei filosofii sau religii. Trecerea în revistă a câtorva dintre aceste evenimente ar releva natura elementelor greu acceptabile sau ininteligibile pentru raţiunea unui cititor neavizat – id est, neiniţiat –, cu care ne identificăm.     

O scenă la care Carlos este martor – şi, din acest punct de vedere, poziţia lui este cu puţin mai privilegiată decât a cititorului – este aceea a salturilor peste cascadă ale lui don Genaro, prietenul lui Juan Matus – cei doi maeştri ai lui Carlos. Ceea ce vede el este greu compatibil cu legile dinamicii şi ale gravitaţiei: Genaro sare de pe o stâncă pe alta, aflate la mari distanţe, fără a se sprijini de ceva, alternând mişcări de o mare agilitate cu o completă imobilitate în stările de repaus. “A fost un salt magnific, straniu. Pentru o clipă, am avut senzaţia clară că văzusem o serie de imagini suprapuse ale corpului său făcând un salt în gol spre mijlocul curentului. (…) De două ori a atârnat deasupra prăpastiei şi n-am putut să-mi dau seama cu ce se ţinea.” (Castaneda, 1995b, 134) Carlos însuşi nu ştie cum să îşi explice ceea ce a văzut, ipoteza că a fost o iluzie optică fiind nulă, pentru că şi Juan, Pablito şi Nestor, care mai erau acolo, au văzut acelaşi lucru, cu diferenţa că ei au înţeles semnificaţia lecţiei lui Genaro. Deocamdată Carlos nu face decât să aplice o etichetă scenei la care a fost martor: “o faptă incredibilă de capacitate fizică” (Ibidem, 136) în care toate gesturile, armonioase şi ritualizate, au o semnificaţie simbolică ascunsă. În termeni raţionali, este imposibil de explicat cum a reuşit vrăjitorul Genaro să sară peste distanţe periculos de mari, fără a se răni.

Mult timp după ce iniţierea lui Carlos a luat sfârşit, iar don Juan a dispărut în necunoscut, el întâlneşte un grup de vrăjitori ca şi el, pentru care trebuie să îşi asume rolul de lider spiritual. Aspectul şocant al întâlnirii cu ei este faptul că, deşi nu îşi aminteşte, i-a cunoscut bine pe toţi, în anii uceniciei lor comune sub tutela lui don Juan şi don Genaro. Mai mult, într-un anumit fel, Carlos le influenţase iniţierea, în calitate de ajutor al lui Silvio Emanuel, spiritul suprem. Explicaţia unei amnezii ar fi plauzibilă, dacă nu ar fi prea simplistă pentru complicatul sistem de convingeri despre realitate, pe care îl articulează cărţile lui Castaneda. Întâlnirile lor se petreceau într-o altă dimensiune a realităţii, în aşa-numitele stări de conştiinţă elevată, la care Carlos poate reveni doar după ce mai dobândeşte putere personală. În ce măsură, însă, este aceasta o explicaţie mai uşor de acceptat?

 

Poziţia scepticului inflexibil

 

O posibilă reacţie la neverosimilul situaţiilor de acest fel este scepticismul – atitudine prin care atât protagonistul evenimentelor, cât şi cititorul, valorizează negativ circumstanţele, considerându-le de neînţeles sau imposibile, şi încearcă să găsească o explicaţie convenabilă, în sensul plierii pe ordinea raţională deja inteligibilă şi cunoscută. La extremă, scepticismul devine vehement, zgomotos, ca în cazul indianului Genaro, din comunitatea din care provine don Juan şi de care acesta s-a izolat. El respinge totul – de la utilitatea ingurgitării de plante halucinogene, la validitatea principiilor pe care le susţine Juan – , poziţie datorată, în parte, şi unui nivel scăzut de înţelegere a fenomenelor la care a fost martor în alte ocazii. Pentru el, ca şi pentru alţi indieni, tineri sau mai vârstnici, Juan nu este decât un bătrân înstrăinat de comunitate, ciudat, întunecat, care pretinde că ar cunoaşte practicile vrăjitoreşti, şi de care, în consecinţă, cel mai bine este să te fereşti. Reprezentările pe care le au membrii comunităţii despre vrăjitori sunt parţial modelate de tradiţie, de încrederea pe care au avut-o în medicii-magicieni, capabili să comunice cu lumea spiritelor, să le manipuleze; datorită posibilităţilor cu care sunt înzestraţi şamanii, ei au un statut singular în cadrul comunităţii, privilegiat într-un sens negativ: sunt figuri de temut, aproape înspăimântătoare. “La început, l-am luat pe don Juan drept un personaj cam ciudat, care ştia multe lucruri despre peyotl (…). Însă, oamenii care locuiau cu el credeau că poseda anumite ‘cunoaşteri secrete’ şi că era un brujo. Cuvântul spaniol brujo înseamnă lecuitor, vraci, vrăjitor. Acesta desemnează în mod special o persoană care are puteri extraordinare şi de obicei nefaste.” (Castaneda, 1995a, 10) Puterea vrăjitorilor vine mai ales din conştiinţa că au capacitatea de a comunica cu lumea supranaturală – numai că acelaşi fapt constituie o sursă de anxietate pentru ceilalţi, privaţi de această putere. Una dintre mărturiile consemnate de Castaneda şi aparţinând unui localnic bătrân relevă că oamenii i-au omorât pe brujo de frică – o crimă care, în ordinul imaginarului colectiv, semnifică atitudinea de negare a existenţei reale a magicienilor. Teama pe care o insuflă don Juan unora dintre indieni este, credem, o reminiscenţă din perioada în care comunitatea învestea vrăjitorul cu autoritate supremă, chiar dacă acum există şi atitudini contestatare de genul celei a lui Genaro. În fond, şi el trădează o spaimă acută de practicile pe care le propune Juan, ce reprezintă, pe de o parte, necunoscutul, iar pe de alta, antipodul credinţelor sale religioase. Fără a cunoaşte din experienţă directă efectele mescalinei, el le asociază, valorizîndu-le negativ, cu nebunia: “[oamenii care mâncaseră peyotl] se comportau de parcă erau turbaţi. Făceau spume, vomitau şi urinau peste tot. Poţi face epilepsie dacă consumi din chestia asta blestemată.” (Castaneda, 1995b, 82) El contestă mai ales aşteptările pe care practicanţii le au faţă de “aliaţi”, entităţi străine de credinţa creştină şi inexistente, a căror invocare este o erezie, un păcat capital; protectorii adevăraţi ai oamenilor sunt Iisus Hristos, Maica Fecioară şi Mica Fecioară din Guadelupe, la care credinciosul are acces fără aportul periculos, deviant al halucinogenelor. Echivalăm atitudinea îndârjită de negare a lui Genaro cu poziţia scepticului inflexibil.

 

Poziţia scepticului nehotărât

 

Contraargumentul pe care i-l dă don Juan lui Genaro este că Mescalito nu numai că nu tulbură mintea, ci dimpotrivă, acutizează toate percepţiile şi ascute simţurile. Imaginea cea mai fidelă a consumatorului de peyotl este – nu aceea a unui animal iraţional, involuat – ci a unui animal de pradă, cu toate simţurile treze şi cu o gamă mult mai largă de percepţii. Carlos, după ce a ingerat mescalină, reuşeşte să perceapă apa trecând prin corpul câinelui (sub forma căruia îi apare Mescalito) şi apoi al său, sub forma unui lichid vâscos şi incandescent, irizându-se la extremităţile firelor de păr. Percepe lumea într-o gamă cromatică mult mai variată şi mai intensă, efecte pe care le atribuie drogului. Într-adevăr, este explicaţia cea mai la îndemână: stările halucinogene provocate de ingestia unor substanţe sunt însoţite de modificări de percepţie asupra spaţiului, timpului, şi de creşterea sensibilităţii senzoriale: se intensifică gustul, mirosul, auzul, lumina şi culoarea, percepute deseori sinestezic. (Pentru explicaţii asupra efectelor drogurilor psihedelice şi a stărilor de conştiinţă schimbată, cf. Würtz, 1994.) Viziunile pe care le are Carlos sunt explicabile pe cale raţională, ştiinţifică – este, de altfel, modul în care Carlos însuşi îşi clarifică la început experienţele, motivându-şi stările şi percepţiile alterate. Cu toate clarificările plauzibile raţional, el nu acceptă prea entuziast propunerile lui don Juan, pentru că are intuiţia că există încă zone de necunoscut şi stări inexplicabile, care îl angoasează. “Peyotl produsese în mine, ca o reacţie întârziată, un disconfort fizic ciudat. Era ca o frică sau o nefericire indefinită, un fel de melancolie ce nu o pot descrie în mod exact. Şi nu găseam în nici un fel nobilă această stare.”  (Castaneda, 1995a, 45) Emoţional, este tentat să îl refuze pe Juan – şi chiar renunţă să mai ingurgiteze peyotl –, în timp ce, sub aspect intelectual, ştiinţific, instinctul de cercetător îi spune să continue experienţele. Don Juan îi relevă stări de realitate neobişnuită, în care percepţia este distorsionată, iar conştiinţa – conectată la o altă dimensiune a realităţii, pe care maestrul i-o explică ucenicului ca aspect al realităţii curente sau o altă descriere a ei. Cu alte cuvinte, Juan infirmă ipoteza unor halucinaţii provocate de ingestia mescalinei sau a altor plante şi încearcă să îl convingă pe Carlos de statutul real, concret al fenomenelor pe care le experimentează împreună. Din nou, reacţia oricărui receptor, fie el cititorul sau Carlos însuşi, poate fi una de reticenţă, dar de data aceasta identificăm un alt pol în atitudinea sceptică, opus negării vehemente, inflexibile: nesiguranţa. Din momentul în care Carlos are primele stări alterate de conştiinţă fără a fi consumat halucinogene, scepticul devine, pe drept, nesigur în refuzul său de a interpreta altfel evenimentele, considerate până atunci viziuni; el oscilează între polul refuzului categoric şi acela de a admite alternativa lui don Juan – aceea a unei realităţi separate. Incertitudinea însăşi generează agravant anxietate, stare pe care o potenţează şi consecinţele acceptării unei alte realităţi, complementare celei cunoscute: renunţarea la o viziune specifică şi coerentă despre lume. “Sarcina lui don Juan (…) era să strice o certitudine specifică pe care o împărţeam cu ceilalţi, şi anume că vederile noastre de ‘bun simţ’ despre lume sunt definitive. Prin folosirea plantelor psihotrope şi prin contacte bine direcţionate între sistemul străin de credinţe şi sistemul meu, el a reuşit să-mi demonstreze că acea concepţie despre lume pe care o aveam nu putea fi definitivă, pentru că era doar o interpretare.” (Castaneda, 1995b, 20) Din această perspectivă, plantele psihotrope se relevă doar ca auxiliar pentru un ucenic dificil, şi nu elementul central al sistemului de credinţe pe care îl dezvăluie don Juan. Aparent, Carlos refuză să le mai ia pentru că îi modifică îngrijorător percepţiile şi îi provoacă stări fizice neplăcute; dar, în realitate, el refuză să întrevadă semnificaţiile realităţii descoperite, care i-ar anula un întreg sistem de convingeri raţionale, acumulate şi sedimentate prin convenţie socială. El vorbeşte despre o poziţie standard a realităţii, de care este ataşat din obişnuinţă şi teamă de necunoscut. Intenţia constantă a lui Juan, aplicată cu ajutorul plantelor halucinogene, este să îi spulbere încrederea exclusivă în această faţetă a realităţii: “trebuie să înveţi noua descriere într-un sens total, în scopul de a o compara cu cea veche, iar în acest fel să spargi certitudinea dogmatică, pe care o împărţim cu toţii, că validitatea percepţiilor noastre, sau realitatea lumii în percepţia noastră, nu poate fi pusă la îndoială.” (Castaneda, 1995c, 14) 

Numai că ucenicul Carlos se lasă consumat de îndoieli, conştiinţa lui e acaparată de interpretarea experienţelor sale – preponderent în codul aşa-zis standard – şi de lămurirea introspectivă a evenimentelor neverosimile la care ia parte. Pentru Juan, complacerea lui în bănuieli, nesiguranţă şi temeri este cauza care îi încetineşte şi chiar îi stopează iniţierea, înţelegerea, vederea. Promisiunea repetată că toate vor căpăta coerenţă când Carlos va reuşi să vadă se constituie într-o înţelegere amânată mereu, care îi creează lui Carlos imaginea unui antropolog puţin dotat, preocupat, în defavoarea sa, de consemnarea tuturor evenimentelor, şi mai puţin de înţelegerea lor. “[Castaneda’s] accounts (…) are brilliant examples in the ‘anthropology of not-knowing’. Indeed, they show clearly how anthropology, as a system of knowledge with professionally defined goals and registrative devices for recording events, leads to failure to comprehend. Castaneda is, as Don Juan claims, dumb. He tries to use language to record what is outside language, to ‘know’ what is actually a matter of ‘being’.” (Crick, 1982, 301) Apare, atunci, întrebarea dacă ucenicul Carlos reuşeşte să surprindă esenţa învăţăturilor lui don Juan. El mărturiseşte, la începutul celui de-al treilea volum (Castaneda, 1995c), că a conştientizat târziu miza experienţelor conduse de maestrul său; în timp ce el îşi focalizase atenţia excesiv asupra plantelor psihotrope şi a efectelor lor, don Juan încercase, de fapt, să-i transmită articulaţiile unui sistem abstract despre aspectele realităţii. Astfel că volumele trei şi patru reiau aproximativ aceeaşi perioadă de iniţiere, însă din perspectiva învăţăturilor teoretice, ignorate până atunci ca neesenţiale. Cititorul este tentat, astfel, să diminueze creditul pe care i-l acordă antropologului Castaneda şi, deci, întregii perspective. Dacă poziţia de sceptic a lui Carlos se modelează pe parcurs, glisând înspre convingere şi acceptare, cititorul poate rămâne un sceptic: deşi a înţeles, o dată cu ucenicul, că nu toate experienţele sunt provocate de halucinogene, nu se poate decide să accepte integral explicaţiile lui don Juan, aşa cum le redau cărţile; persistă suspiciunea că poate nici de data aceasta, Carlos nu a înţeles ce trebuia, că există o continuare clarificatoare sau, mai bine zis, de vreme ce Castaneda a murit, nu va mai apărea nici o carte care să limpezească confuziile de până acum.

 

Poziţia scepticului flexibil sau convertibil

 

Volumele ulterioare, mai cu seamă ultimele, reiau însă atât de insistent conceptele însuşite de la don Juan, încât poziţia scepticului nehotărât devine destul de vulnerabilă. El e oarecum presat să se decidă înspre acceptarea unui sistem coerent, construit foarte atent, cu privire la o realitate multiplă în manifestările ei.

Don Juan continuă cu aceeaşi vigilenţă să preîntâmpine prejudecăţile culturale şi profesionale ce obturează înţelegerea lui Carlos, atrăgându-i atenţia asupra obişnuiţei lui nefaste de a-şi explica noua realitate percepută în termenii în care e obişnuit să gândească: “era o obişnuinţă veche de a vedea lumea întotdeauna conform cu ceea ce ştim despre ea. Atunci când nu se poate, o facem, pur şi simplu, să fie conformă. Ideea că o molie e cât un om nu poate fi nici măcar concepută; de aceea, pentru tine ceea ce era în tufişuri trebuia să fie un om.” (Castaneda, 1995d, 33) Carlos încă mai are uneori impresia că este păcălit, manipulat, încât don Juan trebuie să facă eforturi pentru a-l pune în acord cu propriile percepţii, care sunt reale – în sensul că ţin de o faţetă a realităţii, nu sunt înscenate. Explicaţia cea mai accesibilă pe care i-o dă este aceea a discrepanţei dintre corpul şi raţiunea umană, pe care doar “omul cunoaşterii” reuşeşte să le armonizeze. Corpul poate experimenta lucruri de neînţeles, de aceea raţiunea are tendinţa de a le cenzura, ascunde, ignora, răstălmăci, lăsându-le nevalorificate în planul cunoaşterii. Calea raţională este unul din cele două inele ale puterii cu care se naşte un om, şi acesta este inelul prin care oamenii îşi creează lumea de obicei. Inelul nevalorificat este voinţa, pe care numai vrăjitorii ştiu să o folosească şi prin care ei îşi descriu lumea în felul lor, mai complex şi mai proteic decât reuşesc oamenii obişnuiţi. Cele două inele ale puterii sunt descrise în termenii tonal, respectiv nagual, echivalente cu cele două descrieri posibile ale realităţii. Faptul – indus social – că tonalul suprimă orice manifestare a nagualului, explică de ce Carlos nu este capabil să pătrundă sensul experienţelor sale: incursiunile în nagual, pe care le face cu ajutorul lui don Juan, se soldează cu eşecuri, câtă vreme el continuă să gândească în termenii reductivi ai tonalului. “Ochii noştri au fost antrenaţi de tonal, de aceea tonalul are pretenţie asupra lor. Una dintre sursele uimirii şi stânjenelii tale este că tonalul tău nu a dat drumul ochilor tăi. În ziua în care o va face, nagualul tău va fi câştigat o mare bătălie. Obsesia ta, sau mai bine zis obsesia oricui, este să aranjezi lumea conform legilor tonalului” (Castaneda, 1995d, 208) Consecinţa opresiunii exercitate de cenzura tonalului este spaima pe care o resimte de fiecare dată când acţionează nagualul. O altă urmare e starea de anxietate care i-a amânat iniţierea şi care l-a menţinut în poziţia scepticului nehotărât. 

Postura de Nagual în care este adus Carlos pe neaşteptate, după dispariţia lui don Juan, este esenţială pentru reconsiderarea poziţiei sale de sceptic. El devine, brusc, liderul unui grup de vrăjitori pe care trebuie să îi conducă în lumea de dincolo – nimeni nu ştie cum –, dar pe care îi suspectează mereu că îi întind capcane sau că îl supun unor teste primejdioase pentru viaţa lui. În mai multe din situaţiile conflictuale în care este pus de către femeile din grup i se activează, fără a avea o cunoaştere măcar aproximativă prin ce mecanisme, dublura, o entitate care concentrează în nagual puterea personală a fiecăruia. “El [Juan] spusese de nenumărate ori că raţionalitatea mea cuprindea doar o parte foarte mică din ceea ce el denumise totalitatea eului. Sub impactul pericolului cunoscut şi în acelaşi timp real de a fi anihilat fizic, corpul meu a trebuit să recurgă la resursele sale ascunse, sau să moară. Se pare că trucul consta în acceptarea reală a posibilităţii ca astfel de resurse să existe şi să poată fi atinse.” (Castaneda, 1997, 84, s. n.) Cum îi reproşează adesea membrii grupului, noua postură îl relevă pe Carlos un “vrăjitor” la fel de puţin înzestrat ca până acum, chinuit de întrebări fără noimă pentru ceilalţi şi de îndoieli. Totuşi, încrederea în ceea ce a trăit şi a văzut pare să se fi inserat în conştiinţa sa, ceea ce constituie un prim pas al convertirii. El nu s-a desăvârşit încă drept om al cunoaşterii, dar progresele pe care le face sugerează o flexibilizare a scepticismului său, acum evanescent. De pildă, vederea de aproape a aliaţilor îi provoacă separarea raţiunii de percepţie: în timp ce raţiunea îi spune că nu are nici un temei să crediteze ca real ce i se întâmplă, ştie că percepţia pe care o are este indelebilă. Obsesia că are halucinaţii e substituită, în timp, cu realitatea că are, în stări de conştiinţă elevată, percepţii speciale, asupra cărora planează încă, asemenea unui bagaj împovărător, raţiunea: “gândul că pe acest pământ există efectiv fiinţe care provin dintr-o altă lume [aliaţii], fără a fi străine de pământ, era mai mult decât puteam suporta. I-am spus La Gordei, jumătate în glumă, jumătate serios, că aş fi dat orice să fiu nebun. Asta ar fi absolvit o parte din mine de responsabilitatea zdrobitoare de a trebui să-mi reajustez modul de înţelegere a lumii. Ironia situaţiei consta în faptul că eram mai dornic ca oricând să-mi reevaluez concepţia asupra lumii, la nivel intelectual (…)” (Castaneda, 1997, 146, s. n.) Dificultatea acceptării totale şi dintr-o dată a învăţăturilor lui don Juan constă în consecinţele uriaşe pe care le presupune: într-un prim stadiu, depăşirea fricii şi acceptarea necunoscutului, cu toate riscurile pe care le include, şi, apoi, reconsiderarea majoră, cutremurătoare a viziunii personale despre viaţă şi lume. Când Carlos îşi doreşte să fi fost mai bine nebun, el afirmă, de fapt, dorinţa, până acum subconştientă, de a nu îşi asuma noua realitate şi abisalul ei, înfiorător pentru conştiinţa umană. Dar în faţa evidenţelor în care este pus, scepticismul său tinde să facă loc unor atitudini mai flexibile, de acceptare şi chiar convertire. Însă nicăieri în volumele pe care le-a scos, Castaneda nu prezintă despre sine imaginea unui vrăjitor desăvârşit în felul lui don Juan sau don Genaro, ci mai degrabă pe aceea a unui cvasivrăjitor, a unui semiconvins (ibidem) – semn că există în el reminescenţe din atitudinea scepticului.

În ceea ce priveşte atitudinea unui receptor neimplicat, flexibilitatea sa depinde în mare măsură de cât de mult supranatural poate accepta ca parte constitutivă a universului. Sau, altfel spus, de eficienţa cu care depăşeşte teama de a-şi asuma o perspectivă complet diferită asupra realităţii.

Personal, am în vedere afirmaţia că accesul la cealaltă realitate se face numai în timpul stărilor de conştiinţă elevată, care pot fi declanşate nu numai prin ingestia plantelor halucinogene, ci şi “prin reducerea de stimuli şi excitaţii sau prin suprastimulare senzorială, prin luciditate sporită sau activitate mentală intensificată, de asemenea, prin luciditate diminuată şi prin factori somato-psihologici.” (Würtz, 1994, 271) Viziunea lumii ca un câmp de energii s-ar face în timpul acestor stări, fără a presupune neapărat credinţa în spiritele lumii astfel dezvăluite – în aliaţi, de exemplu. Aici, poziţia mea este apropiată cu aceea a unor cercetători ai şamanismului, care încadrează transele şi experienţele şamanice în categoria mai largă a stărilor alterate de conştiinţă: “behavioral scientists skeptical about the ontological basis of spirit worlds have found epistemological bedrock in the concept of altered psychological states.” (Atkinson, 1992, 310)

 

În loc de concluzii              

 

Cum pot fi evaluate cărţile lui Castaneda din perspectiva celor trei poziţii sceptice pe care le-am identificat? (cu menţiunea că păstrăm ipoteza conform căreia ele ar fi opera unui antropolog şi, ca atare, nonficţiune) Pentru scepticul inflexibil, ele nu sunt decât impostură, o colecţie de întâmplări inventate sau, în cel mai bun caz, transcrierea viziunilor mijlocite de plantele psihotrope. Pentru scepticul convertibil, scrierile lui Carlos Castaneda pot constitui fundamentul unei noi religii, mai democratică decât religiile occidentale tradiţionale şi care oferă o cale mai rapidă, s-ar părea, spre autodesăvârşire şi eternitate. Pentru scepticul nehotărât, însă, aceleaşi cărţi nu reprezintă nici una, nici alta – şi, de fapt, nu reprezintă concret nimic. Lectura îl lasă mereu în aceeaşi stare de indecizie, stimulată de prestaţiile vrăjitoreşti neconvingătoare ale lui Carlos, care nu-şi poate explica, de cele mai multe ori, nici lui însuşi ce i se întâmplă. Scepticului îi rămâne, totuşi, posibilitatea de a opta oricând între cei doi poli, de anulare sau acceptare completă, ca şi posibilitatea de a accepta doar parţial elemente ale viziunii lui Castaneda. O poziţie consumptivă prin indecizia ei funciară, dar care oferă o mai mare libertate de opţiune.