Stefan Borbély: De la Herakles la Eulenspiegel. Eroicul

Corin Braga 

Cartea lui Stefan Borbély este unul dintre putinele studii de arhetipologie culturala publicate la noi. Ea se apleaca asupra unei tipologii cu o intensa recurenta in mitologiile si literaturile europene, cea a eroului, pe care o dezbate din perspectiva istoriei religiilor si a psihoistoriei. Impresionanta bibliografie utilizata isi propune sa nu lase deoparte nici unul din titlurile majore ale subiectului, de la E. Rohde si J. Frazer, trecand prin J. Harrison, M. Nilsson si W. Burkert, la R. Girard sau J.-P. Vernant. Invocarea atenta si recuperarea tuturor nuantelor din traditia critica face ca studiul tematic sa fie dublat de o biografie a receptarii temei, volumul oferind, in egala masura, material pentru o morfologie a complexului eroic si pentru o istorie a viziunilor filosofice si hermeneutice care au asimilat si prelucrat acest tip. 
Demersul este construit de pe o pozitie subliminiar polemica. Oarecum in spiritul rasturnarii pe care Nietzsche a provocat-o in conceptia asupra Greciei, Stefan Borbély denunta tipologia “apolinica” eroului, interesandu-se de laturile sale tenebroase si stihiale. Pentru aceasta, el apeleaza la instrumentele psihoistoriei, cautand componentele culturale refulate pe care a fost construita imaginea eroului in Grecia clasica. Eseistul distinge trei complexe mitologice si ritualice stratificate. 
Primul, cel dominant, de suprafata, este cultul eroilor, care s-a dezvoltat incepand cu secolul al VIII-lea i.H. si a impus imaginea unui erou civilizator, comunitar, intemeietor al cetatii, aflat in slujba polisului si a democratiei eline. Cultul a fost sprijinit de o serie de institutii religioase si culturale, de la Oracul delfic si administratia oraselor-state la corpusul epopeilor homerice si al tragediilor (una din ipotezele cele mai veridice este aceea ca tragedia greaca s-a nascut nu din ceremoniile dionysiace, ci din spectacolele ritualice care puneau in scena faptele eroilor tutelari ai fiecarei cetati). Prin circulatia freatica a acestor teme, s-a dezvoltat un sistem de stereotipii culturale si literare, care au sfarsit prin a alcatui un fel de “portret-robot” al eroului. Trasaturile sale tipice, dupa cum au fost sistematizate de diversi cercetatori, includ nasterea stigmatizata, abandonarea si supravietuirea miraculoasa, initierea prin rituri razboinice speciale, puteri iesite din comun, uneori de natura magica, confruntarea si distrugerea unor monstri daunatori, moartea prin ocultare sau rapire, eventual dobandirea imortalitatii, asumarea functiei de protector sau tutore al unei familii, clan sau cetate etc. 
Cel de-al doilea este cultul daimonilor, asociat cultului zeilor chtonieni, practicat in epoci anterioare, in Grecia egeana si miceaniana. Conform acestor credinte, eroii, in principal cei de sorginte regala, isi continua viata si dupa moarte, sub forma de spirite ce locuiesc in mormant. Ei devin astfel niste daimoni, divinitati mai vechi decat cele olimpiene, cu puteri mai restranse si personalitati mai putin clar individualizate, care insa tocmai prin aceasta sunt mai apropiate si mai familiare oamenilor. Riturile inchinate lor urmaresc sa le capteze bunavointa si protectia, cetatea asigurandu-si prin sistemul cultic o relatie fericita cu divinitatile subterane. Aceasta conceptie arhaica despre lumea de apoi, conform careia mortii au o conditie superioara celor vii, a fost inlocuita, in secolele XII-VIII i.H., dupa distrugerea civilizatiei miceniene de catre invazia triburilor doriene, de catre o conceptie pesimista, conform careia umbrele mortilor pleaca definitiv in Hades, unde isi pierd constiinta si duc o existenta larvara. Abia cu dezvoltarea, incepand cu secolele VIII-VI i.H., a cultului eroilor si apoi al sufletelor, Grecia a revenit la idea ca existenta post-mortem este totusi superioare celei terestre. 
Cel de-al treilea complex mitologic si ritualic ce intra in compozitia tipologiei eroice este cultul resurectionar asociat cultelor agricole, cu o origine de asemenea mult mai veche decat politeismul clasic. Conform acestor credinte, cu radacini in animismul samanic, eroii se impartasesc din forta magica a naturii, personificata mai tarziu in zeitati precum Dionysos. Furia razboinica “se leaga, la origine, de roata cosmica, de marea energie resurectionara care anima universul”. Aceasta energie stihiala este canalizata, ca printr-un paratraznet, in personaje cu fapte adeseori ambivalente, nu rareori destructive si haotice. Eroii au adeseori trasaturi monstruoase (spre exemplu, corp sau membre de sarpe, ori posibilitatea de a se metamorfoza in sarpe, ori relatii de rudenie cu dragoni si balauri), la fel cu daimonii sau zeii naturii, ce adorm sau mor periodic si apoi renasc si regenereaza intreaga viata terestra. 
Analizand etajele tipologiei eroice, Stefan Borbély pune in evidenta structurile si antistructurile pe care s-a constituit antropologia deloc simpla a lumii antice. Amandoua cultele de substrat, atat cele daimonice cat si cele resurectionare, au fost preluate si sublimate in cultul eroilor din Grecia clasica, fara insa ca tipul sa-si piarda complet latura nelinistitoare refulata. Herakles, Tezeu, Perseu, Iason sau Ahile dezvaluie adesea, sub chipul eroului olimpian exemplar, personalitati psihopate, dubli de umbra posedati de soarele negru al Hadesului. De obicei, eroul are chiar un frate sau un prieten complementar. Ghilgames si Enkidu, Herackles si Iphikles, Pollux si Castor, Tezeu si Pirithous, sunt dublete mitice in care unul este purtatorul valorilor pozitive, lumina, imortalitate, civilizatie etc., in timp ce al doilea este condus de impulsuri negative, este muritor, barbar, brutal etc. Prin asemenea dedublari, civilizatia antica pare sa fi incercat sa separe componenta civilizatoare, integrabila intr-un efort social constructiv, de componenta stihiala si tenebroasa a eroicului. Figurile eroilor clasici eufemizeaza, “imblanzesc” trasaturile bestiale ale eroilor originari. Nu este mai putin adevarat ca, in momentele de criza (calamitati, razboi), societatea recupereaza, din potentialul secret al eroismului, forta si agresivitatea sa pre-civilizatorii. 
Eroicul ii apare astfel lui Stefan Borbély ca un veritabil “construct cultural”, a carui geologie ii permite sa puna diagnostice asupra evolutiei mentalitatii europene, in acelasi fel in care E. R. Dodds sau René Girard extindeau analiza unor mituri si rituri la studii de mentalitate abisala. in plus, in proiectul autorului, cercetarea asupra eroului ofera premisele analizei complementare a antieroului, precum si a avatarurilor neasteptate pe care cele doua tipuri le-au dezvoltat in epoca moderna. Volumul de fata ar urma sa fie continuat prin altele doua, intr-o trilogie erudita care aliniaza cercetarea autohtona la standardele studiilor occidentale.