Philippe Walter: Limba pasarilor

Radu Toderici

Intenţia cărţii lui Philippe Walter, Limba păsărilor, este în aceeaşi măsură politică pe cât doreşte să exemplifice metoda comparată în analiza literaturii orale europene. Surprinzătoare e măsura în care această intenţie e afişată fără menajamente. Fără îndoială, e vorba de ceea ce un comparatist radical, în terminologia lui Adrian Marino, ar desemna drept “eurocentrism”: în încercarea de a egala lingvistica, care încearcă să identifice o rădăcină comună a limbilor europene, sarcina mitologiei comparate, o spune textual Walter, e aceea de a regăsi un fond mitic comun; cum literatura scrisă e târzie, rămâne ca obiect de studiu privilegiat literatura orală, care ar trebui să conserve, în reziduu, miteme comune, ba, mai mult, structuri mitice cu aceeaşi semnificaţie. Pusă în acest sens, desigur că demersul lui Philippe Walter e unul lipsit de inocenţă ideologică; el poate fi suprapus peste un curent cultural modern, ataşat încercărilor europene de a-şi defini o cultură comună. Ceea ce diferenţiază însă intenţia de rezultat e eficienţa demersului comparat.
Secretul trebuie să stea în măsura în care Philippe Walter e un adept al analizei comparate de text. Permanent, în secţionare diverselor miteme, el pune faţă în faţă două, trei, patru texte. Demersul lui este astfel verificabil în toate punctele lui în partea aplicată. Chiar dacă grila teoretică restricţionează analiza la spaţiul (indo-)european, mulţimea exemplelor acoperă un spaţiu extrem de omogen din zona decupată. Căutând miteme ale unei naraţiuni mitice, aceea a ingurgitării de către un erou a unei substanţe magice, substanţă care îi conferă proprietăţi divine, în acest caz abilitatea de a înţelege limba regnului animalelor, fragmentele selectate de Philippe Walter dau pe bună dreptate senzaţia rigurozităţii. Diferenţa în analiza basmului faţă de o tradiţie formalistă, pe urmele lui Propp, de exemplu, este că Philippe Walter restrânge pe de o partea arealul de cercetare; mai mult, prin introducerea unor criterii contextuale, el nu mai urmăreşte structura basmului în general, ci structura mitică decriptabilă prin analiză comparată, pe cât posibil exhaustivă, a variantelor. Dintr-un inventar al variantelor şi cu ajutorul istoriei religiilor, se selectează sensul camuflat, reziduul mitic deformat prin trecerea lui într-o cultură orală deconectată de la sursa ei, sensul ritualic şi plasabil într-un trecut pre-indo-european.
Interesant este clivajul dintre imaginarul religios creştin şi cel mitic, anterior; comform lui Walter, sensul mitic s-a păstrat tocmai pentru că simbolistica lui s-a aflat în relaţii de izomorfie cu miturile creştine. Acestea au “transportat” sensurile, care precedau temporal creştinismul; drept urmare, grila de interpretare a autorului francez nu include simbolistica de tip creştin decât ca o ipostaziere de grad secund a sensului mitic, originar; de unde o răsturnare a felului în care sunt tratate legendele apocrife legate de hagiografii. O linie directă leagă, în această perspectivă, figura sfântului de figura eroului, schimbându-se în trecere doar semnul unor simboluri, într-o naraţiune similară. Problema cu această trecere stă în liniaritatea ei: pe de o parte, ea parcurge, în opinia lui Walter, drumul înapoi, înspre structuri şamanice, care sunt presupuse a se afla la origine, fiind anterioare culturii indo-europene; pe de alta, ea uneşte în sens invers miturile cu ritualul creştin, pentru a se perpetua apoi în literatura orală medievală; o durată atât de extinsă pune sub semnul întrebării orice concluzie legată de transmiterea pe cale orală a mitemelor; pe de altă parte, o ipoteză care uneşte structuri religioase de tipuri diferite ar trebui să conţină şi o analiză mai precaută a discontinuităţilor, în loc să propună pur şi simplu ca ipoteză continuitatea. Cu aceste precauţii luate, Limba păsărilor se prezintă drept o excelentă analiză comparată a intersecţiilor mitologiei cu literatura orală medievală din Europa.