Ovidiu Pecican: Realitati imaginate si fictiuni adevarate in Evul Mediu romanesc

Liana Hăitaş

Cartea lui Ovidiu Pecican, Realităţi imaginate şi ficţiuni adevărate in evul mediu romanesc. Studii despre imaginarul medieval deschide o situaţie-problemă. Este vorba de dificultăţile in definirea statutului istoriei, fie ea ca ştiinţă, fie ca “altceva” decat stiinţa. Istoriografia actuală se confruntă tocmai cu această problemă, de unde şi starea ei de criză. Criza se amplifică şi din cauza tendinţelor divergente din interiorul istoriei ca domeniu al ştiinţei (dacă acceptăm prin convenţie acest termen), şi anume abordarea tradiţionalistă a istoriei, pe de o parte, şi cea (post)modernă, de cealaltă, adică o abordare conservatoare şi, in opoziţie, una liberală, democratică.
insă feţele crizei sunt multiple şi vin in prelungirea unei alte situaţii problematice, aceea a literaturii (de la fisurarea ideii de canon, in criză şi ea). Neputinţa găsirii unei definiţii unice pentru literatură, sau măcar a unei definiţii destul de cuprinzătoare şi complexe, ci doar a uneia fragmentate, face ca, plecand de la definiţia etimologică, ca literă şi, extrapoland, text scris, literatura să cuprindă şi textele istorice (pe langă altele). Consecinţa, de neignorat, este aceea că istoria pierde din ce in ce teren lăsand locul ficţiunii. Criza istoriografiei, precum şi cea a literaturii, ca text care e inclus intr-un canon, se permanentizează in momentul recunoaşterii ca premisă a cercetării ambelor domenii inevitabila subiectivitate umană. in cazul istoriei, această subiectivitate nu inlătură referenţialitatea, dar o poate modifica (şi adeseori o face). De aici apar o serie de neajunsuri descrise foarte bine de variantele asupra unuia şi aceluiaşi fapt, care, prin aceasta, se ambiguizează, devine imposibil de reconstituit. Şi, chiar dacă reconstituirea se produce, suspiciunile nu sunt deloc inlăturate, deoarece interpretarea critică a istoriei, prin prisma deconstructivismului postmodern, duce la conştientizarea faptului că nu există un adevăr istoric unic, tocmai pentru că istoria este scrisă de oameni şi mai exact este scrisă in interiorul unui curent de gandire, al unei tradiţii, fiind supusă unei ideologii. 
in acest cadru, cartea lui Ovidiu Pecican acutizează şi mai mult toate aceste probleme. Chiar din titlu, ea anunţă o răsturnare a logicii obişnuite, a previzibilului istoriografic. Ordinea “canonizată” de combinare a termenilor: realitate, imaginaţie, ficţiune, adevăr ar fi lanţul de perechi realitate-adevăr, imaginaţie-ficţiune, schimbarea valorii gramaticale şi a determinării neschimband relaţionarea, venită din “inerţie” aproape. insă Ovidiu Pecican desfiinţează acest scenariu logic, inlocuindu-l cu un altul care conţine intarsiat, la mai multe niveluri, şi problemele istoriografiei şi descrierea propriului demers. Perechile se grupează aşadar astfel: realitate-imaginaţie, ficţiune-adevăr, determinarea scoţand in evidenţă şi mai mult noile nuanţe: realităţi imaginate, ficţiuni adevărate. Toate acestea vin să completeze felul in care Ovidiu Pecican circumscrie istoria, lărgindu-i graniţele. Un alt raport de subordonare se răstoarnă, fiindcă nu istoria este inclusă in literatură, ci literatura, textele narative, duc la descrierea unui fapt istoric. Deşi lumea “istoriei” pare ocultată de inexactitatea surselor sau de inexistenţa lor, aceasta se intamplă doar la o primă vedere, fiindcă pe langă sursele considerate documentare, consacrate prin acest termen, Ovidiu Pecican se slujeşte şi de surse narative sau literare, consacrate ca atare. Fiind conştient de faptul că: “in mediile nostre de specialitate documentele răman pe mai departe mediul preferat de exersare a meseriei, deşi textul lor nu reprezintă, la urma urmei, decat o altă modalitate de a nara faptele trecutului”, Ovidiu Pecican completează voluntar sursele cu texte recunoscute a fi de ficţiune, tocmai in vederea imbogăţirii izvoarelor, fiindcă “recursul la izvoare din categoria aceasta este obligatoriu pentru cineva care doreşte o inţelegere mai adancă şi mai amplă a omului medieval şi a lumii sale”. Autorul, după propriile-i mărturisiri (din momentul lansării cărţii), scrie obstinat despre aceleaşi mici texte, cum ar fi Cronica moldo-rusă, abordarea aceasta poliedrică inrudindu-se cu demersurile etnologice: “Demersul istoriografic de inţelegere a izvoarelor narative medievale, fie ele ficţiuni declarate, fie opere cu pretenţii de veridicitate ori consemnări brute ale unor fapte controlabile, se inrudeşte, deci, cu abordarea antrolopologic culturală”. Observarea exactă a documentelor “oficial” istorice se combină aşadar cu cea a textelor ficţionale, reducand riscurile unor interpretări abuzive, deoarece ficţiunile descriu şi ele o anume epocă, un anume fapt istoric, chiar dacă o fac la nivelul imaginarului perioadei respective. Un anume fapt istoric se caracterizează, din acest punct de vedere, mult mai complex, putand duce mai uşor la o imagine cat de cat intreagă sau, cel puţin, cu zone de blancuri reduse.
Problema subiectivităţii umane rămane totuşi mereu deschisă, avand in vedere că insuşi “scribul varstei feudale a istoriei europene, deşi se străduieşte să deceleze adevărul de fals, totuşi ezită”, situat fiind “intre legendă şi consemarea corectă a faptelor petrecute aievea”. Această oscilaţie este inevitabilă, iar Ovidiu Pecican nu-şi propune să-i dea o rezolvare, ci doar să analizeze fiecare compartiment intr-o manieră “empirică” (deşi ca rezultat al unei “pasiuni teoretice”), in vederea extragerii unui adevăr sau, mai bine spus, a unei corecturi documentare. Din cauza acestor premise, acea logică minimală necesară unei stiinţe nu are cum fi păstrată, nu are cum fi verificată, deoarece cauzele, parcursul şi mai apoi rezultatul pot oscila, in funcţie de poziţionare. Soluţia ar fi poziţionarea istoricului in toate punctele posibile (şi chiar imposibile), totuşi, nici măcar cunoaşterea tuturor acestor puncte nu ar rezolva problema, ci doar i-ar face vizibilă stuctura flexibilă. Cert este că s-a dat startul pentru un dialog cultural, in vederea recuperării unui trecut care “nu figurează prin manuale”.
Ovidiu Pecican vorbeşte in Introducere despre “scrisul istoric medieval”, despre “metamorfozele şi alianţele sale”. Accentul studiilor sale cade pe transformare, in funcţie de o condiţie sau alta, şi pe alianţă, deci pe alăturarea unor elemente pană la un anume moment separate, cu scopuri separate de asemenea, alăturare care este rezultatul unui compromis, iar scopul este, din acel moment, şi el unic (momentan, insă). A vorbi in asemenea termeni despre scrisul “istoric”, reprezintă echivalentul desfiinţării acestei ştiinţe, care devine rezultatul unei intelegeri cu aer tranzacţional. Ovidiu Pecican vine oarecum impotriva propriei profesii, insă nu şi impotriva propriei vocaţii. De asemenea, “a constitui dosare ” şi “a construi naraţiuni” se inscriu in aria aceleiaşi probleme, a justificării temeiului conform căruia istoria este considerată ştiinţă, avand in vedere faptul că ea reprezintă un construct pur subiectiv. O declaraţie de “obiectivitate” nu are cum rezolva problema, doar ii reia punctele de plecare.
Situarea in această zonă a neclarului nu distruge importanţa cărţii, care introduce un nou punct de vedere şi propune noi soluţii unor probleme recurente (v. spre exemplu problema continuităţii romanilor in nordul Dunării in raport cu presupusul “vid demografic”), noi incercări de a explica zone ce stau in umbră. Volumul lui Ovidiu Pecican iniţiază intr-un dialog ce demonstrează latura agonală a istoriei sau, mai bine spus, a “discursului” istoric.