Jean-Pierre Sironneau: Milenarisme si religii moderne

Constantina Buleu

Milenarisme şi religii moderne sau Spiritul milenarist şi ideologia politică modernă, Cluj, Dacia, 2006

Apărut în colecţia Mundus imaginalis a editurii Dacia într-o versiune românească realizată cu sprijinul Centrului de Studii asupra Imaginarului şi Raţionalităţii “Mircea Eliade” de la Universitatea din Craiova, volumul lui Jean-Pierre Sironneau Milenarisme şi religii moderne grupează şapte conferinţe (traduse de Ioan Lascu şi prefaţate de Ionel Buşe) despre imaginarul politic pe care autorul le-a ţinut la diverse colocvii şi seminarii internaţionale.
Prima parte a versiunii româneşti cuprinde patru studii dedicate milenarismelor moderne. În dialogul nuanţat polemic din Milenarisme şi modernitate, dialog purtat cu nume de referinţă în domeniu precum Karl Mannheim, Jean Servier, Gilles Lapouge sau Henri Desroches, teoreticianul diferenţiază milenarismele secularizate moderne de utopie şi urmăreşte metamorfoza celor dintâi în ideologii politice (cazul unor totalitarisme de secol XX ca naţional-socialismul şi comunismul), în rama unei relaţii necesare între doi termeni aparent incongruenţi: individualismul care a triumfat în societatea modernă şi ideologia revoluţionară care conservă idealurile milenarismelor a căror moştenitoare este (Jean-Pierre Sironneau vorbeşte despre un ,,dinamism mitic subiacent care permite apropierea ideologiei revoluţionare de milenarism şi îşi face înţeles succesul”). Autorul explică acest fenomen de congruenţă prin fenomenul de “atomizare a socialului” (sintagmă preluată din Hannah Arendt), care facilitează mobilizarea şi politizarea omului-masă, şi prin deriva individualistă pe care a cunoscut-o concepţia iluministă a omului autonom şi responsabil, prin alunecarea de la autofondare la grija pentru sine, ceea ce acreditează în ultimă instanţă ideea de revoluţie individualistă.
Planarea diacronică asupra fenomenului de secularizare a milenarismelor religioase din Metamorfoze sau declin al milenarismului în epoca modernă? (dar şi din Ideea de progres şi ideea de revoluţie – avataruri moderne ale milenarismului) împinge războiul ţărănesc german şi mişcarea anabaptistă în avanscena milenarismelor moderne, în care progresul şi revoluţia constituie elementele unei alchimii care poate privilegia fie ideea de progres, de perfectibilitate infinită a omului – variantă filtrată de Lumini, mai echilibrată şi mai moderată, a teologiei creştine a istoriei, fie ideea de revoluţie – variantă radicală, apocaliptică a aceleiaşi teologii. Ambii poli au cunoscut o realizare paradigmatică în Revoluţia Franceză prin proiectele înaintate de Condorcet, respectiv de Robespierre, Saint-Just, Le Pelletier. Mesianismul iacobin, cumul de mesaje apocaliptice şi mesianice în care ruptura şi progresul sunt complementare, a inspirat la rândul lui ideologiile revoluţionare ale secolelor următoare.
În cadrul raporturilor metodologice dintre istorie şi imaginarul timpului, capitolul Ideea de progres şi ideea de revoluţie – avataruri moderne ale milenarismului discută milenarismul “ca o conjuncţie a două structuri mitice fundamentale ivite din experienţa timpului, experienţă trăită  ca deschidere către un trecut imemorial şi către un viitor misterios, către o arche şi către un telos” (regăsite în miturile originii şi în miturile eschatologice). Teoreticianul religiilor politice detectează originea perspectivei progresiste în vechile teologii creştine ale istoriei şi evidenţiază istoricizarea ideii antice de revoluţie şi integrarea ei în milenarismele medievale în care revendicările politice şi sociale câştigă tot mai mult teren în detrimentul celor religioase. Dezvoltările revoluţionare ulterioare, culminând cu ceea ce Eric Hobsbawn numeşte “era revoluţiilor”, reprezintă rezultatul unei secularizări care conservă scenariul milenarist (mai ales speranţa milenaristă) şi ideea de progres.
În capitolul Mit şi naţiune în Germania modernă: de la etnie la ideologie, episodul nazist al istoriei secolului XX este supus de către cercetătorul francez unei investigaţii care valorifică teoriilor lui Jung pentru a decela reprezentările reactivate în ideologia naţional-socialistă, şi reliefează mitemele ideologice actualizate de mitologia nazistă şi locul central pe care imaginarului naţiunii (“comunitate inventată”, în termenii lui Benedict Anderson) şi mesianismul corelativ îl ocupă în evoluţia unei societăţi germane pseudo-holiste de la momentul romantic la Hitler.
Statutul modern al religiei şi credinţei constituie subiectul celor trei conferinţe grupate în partea secundă a volumului. La un prim palier, în Statutul modern al fenomenului religios, Jean-Pierre Sironneau reia critic discursurile teoretice asupra transformărilor vieţii religioase în modernitate şi în postmodernitate – secularizarea, dezvrăjirea lumii şi individualismul – şi nuanţează opoziţiile prime care le guvernează. Astfel, el nu vede în individualism şi în raţionalizarea modernă inamicii absoluţi ai fenomenului religios (care, cel puţin în manifestarea sa iudaică şi creştină, funcţionează ca fundal atât pentru individualism, cât şi pentru raţionalitatea modernă) şi nu se declară adeptul radicalităţii înscrise în ideea că ,,dezvrăjirea lumii” (expresie-pivot în studiul lui Marcel Gauchet, dar cu o dezvoltare teoretică anterioară în opera lui Max Weber şi cu o intuiţie in nuce în cea a lui  Durkheim) desemnează sfârşitul religiei şi, implicit, al tradiţiei. Un suport valid în demersul relativizant al autorului este menţinerea experienţei religioase, derulate în alte contexte culturale. Un altul este “supravieţuirea” vitală a limbajului simbolic şi preeminenţa sa faţă de construcţiile conceptuale. 
Cu un reper în teoria “raţionalităţii subiective” a lui Raymond Boudon (în Trei aspecte istorice ale raporturilor dintre credinţă şi raţionalitate), un nivel mai profund al demonstraţiei disecă avatarurile raportului dintre credinţă şi raţionalitate, accentuând punctele lor de conjuncţie, fenomen detectabil în raţionalitatea subiectivă a miturilor ca producţie de “adevăr” sau în hibridările credinţei şi ştiinţei în epoca modernă (cum ar fi sincretismul mistico-ştiinţific gen New Age). Un relief aparte capătă secolul al XIX-lea, scientist şi pozitivist, dominat de mitul progresului şi de secvenţe de cult laic care-l circumscriu. 
Forme hibride cu bătaie lungă în istorie (create în secolele VIII-XIX şi atingând un maxim nivel de eficienţă în totalitarismele de secol XX), ideologiile politice – “sisteme coerente de idei şi credinţe”, melanj de ştiinţă şi credinţă cu miză milenaristă -, au fascinat imaginarul colectiv şi au generat reacţii de adeziune tocmai datorită potenţialului lor religios. Astfel de ideologii sunt naţional-socialismul şi comunismul. Eşecul lor în secolul XX se explică – după cum susţine autorul în Privatizarea religiei şi sfârşitul teologico-politicului – şi prin fenomene corelative cum sunt privatizarea religiei şi pierderea legitimării religioase a puterii (consecinţe ale secularizării politice), dublate de incapacitatea “religiilor de înlocuire” (Max Weber) şi a sistemului simbolic modern de a prelua funcţiile religiei tradiţionale. Acest eşec al “religiilor politice” (sintagma lui E. Vögelin echivalentă celei de “religii seculare” din terminologia lui R. Aron)  cu mesaj milenarist marchează ceea ce Jean-Pierre Sironneau numeşte “sfârşitul teologico-politicului”.
Imaginea despre lume a lui Jean-Pierre Sironneau, elev al Şcolii de antropologie a imaginarului întemeiată de Gilbert Durand şi profesor de sociologie şi antropologie la Universitatea Pierre Mendés din Grenoble, se configurează într-un discurs flexibil care demonstrează nu numai o bună cunoaştere a lucrărilor de referinţă din domeniu, ci mai ales o capacitate de raportare critică la tezele susţinute în acestea şi de impunere fermă a propriilor intuiţii şi idei. Liniile de forţă ale gândirii teoreticianului francez sunt susţinute de o demonstraţie care, în ciuda fragmentării formale, dovedeşte o structură de reţea de termeni interdependenţi la nivelul conţinutului. În cadrul acestei ultime conferinţe, intersecţia fericită dintre universul livresc şi analiza unor secvenţe de istorie – analiză operată în registrele noii practici istorice, aşa cum o înţelege, de exemplu, Paul Veyne – se soldează cu  o imagine coagulată a evoluţiei “teologico-politicului”.