Jean Libis: Mitul Androginului
Alex Virastau
Jean Libis, Mitul androginului, Traducere de Cristina Muntean,
Colectia “Mundus imaginalis”, vol. 10, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2005
La mai toate comunitatile arhaice, una din etapele cele mai importante ale riturilor de trecere legate de pubertate era circumcizia, modalitate de delimitare sexuala prin anularea caracterelor mixte, ambigue. Cazurile de anomalii genetice reale (hermafroditism, bisexualitate) starneau anxietatea, iar copiii cu astfel de probleme erau ucisi sau abandonati. Totusi, reveriile si miturile despre androginie si auto-suficienta psihosexuala sunt universale. Jean Libis, in Mitul androginului, vorbeste despre un arhetip al androginului. Fantasmele despre androginie apar in cele mai pregnante mituri: teogonice, cosmogonice, antropogonice. Arhetipul androginului intra in conjunctie cu alte miteme si scenarii mitico-religioase: gemenii, incestul sau monstruosul (mai ales in miturile despre haosul teriogenezic).
Miturile despre fiinte androgine au avut o circulatie larga in spatiul mediteranean. in traditii religioase puternic androcentrice precum iudeo-crestinismul, ce exclude in aparenta aceasta problematica, intalnim neconcordante semnificative: “Dumnezeu a facut pe om dupa chipul Sau, l-a facut dupa chipul lui Dumnezeu; parte barbateasca si parte femeiasca i-a facut”. Cabala si mistica iudaica au glosat mult pe acest pasaj ce sugereaza ca Dumnezeu ar fi androgin. Pentru cabalisti, Dumnezeu emana un arbore mistic cu zece Zefiroti masculini si feminini. Al zecele zefirot feminin, Schekinah, face trecerea de la transcendenta la imanenta si are o importanta capitala in economia mantuirii. in istoria crestinismului, diverse erezii sau viziuni mistice incearca si ele o reabilitare a principiului feminin in cadrul matricei imaginare a androginului. Fecioara Maria a fost asimilata, mai ales in randul populatiei rurale, unor figuri din diverse culte pagane, reminiscente locale ale Marii Zeite.
J. Przyluski, un antropolog al religiilor, a propus o explicatie cronologica a mitului: androginia si hermafroditismul ar fi “culte intermediare” intre matriarhat si societatile patriarhale ce i-ar fi urmat. Civilizatiile vechi aveau, sustineau cercetatorii din prima parte a secolului trecut, o structura matriarhala. Aceasta s-ar explica prin necunoasterea de catre “primitivi” a conditiilor reale ale reproducerii sexuale. Ei ar fi asociat feminitatii o putere absoluta asupra vietii si, implicit, asupra mortii. Ulterior, cand rolul reproductiv al barbatului ar fi fost in sfarsit recunoscut, s-ar fi trecut la un panteon guvernat de un Mare Zeu suveran. intre aceste doua paradigme s-ar plasa complexele religioase de tranzitie ale Marii Zeite insotite de un adjuvant masculin, un paredru de obicei zoomorf (taurul este cel mai comun exemplu). in acest context s-ar inscrie si dezvoltarea miturilor despre androgini. Mircea Eliade respinge insa reconstructia lui J. Przyluski deoarece este foarte probabil ca populatii nomade de pastori precum semitii sau indo-europenii sa nu fi cunoscut procesul de trecere de la matriarhat la patriarhat.
Jean Libis opteaza pentru metodologia eliadesca si mai ales jungiana, postuland existenta in inconstientul colectiv a unui arhetip general uman al schemei androgine. Desi ipoteza inconstientului colectiv este problematica, o astfel de abordare are un avantaj euristic asupra celei istoriste. Cu ajutorul ipotezei arhetipului se pot explica revenirile mitului si mitemelor androginului in teozofie sau in speculatiile religioase, mai mult sau mai putin crestine, la un Meister Eckhart sau Franz von Baader. Curente precum Romantismul au facilitat in istoria mentalitatilor o puternica re-emergenta a unui imaginar saturat de arhetipul androginului. in opinia lui Jean Libis, nostalgia refacerii unitatii primordiale constituie si o negare a sexualitatii. Androginul la Jacob Böhme si F. von Baader se afla la inceputul si la sfarsitul timpului: orizontul temporal si diviziunea sexuala nu sunt decat forme ale alienarii si ratacirii. Jean Libis subliniaza substratul non-sexual sau suprasexual al androginiei arhetipale, desi cred ca nu trebuie uitata originea totusi crestina a acestei traditii de gandire.
O alta traditie, ce nu s-a impus, cea gnostica (recuperata spontan de Romantism), pastreaza un anumit izomorfism cu speculatiile de mai sus. Mitologia gnostica se articuleaza in jurul unui principiu feminin (Pistis Sofia, de exemplu) ce se desprinde din pleroma si cade in lumea materiala, declansand drama cosmica in care suntem cu totii inserati. Multe secte gnostice vorbesc despre organizarea pleromei si a emanatiilor divine in perechi sexuate, ce trimit evident la un androginism latent. Dupa modelul pleromei androgine, gnosticii promovau o etica ascetica, encratica, ce neaga sexualitatea pe motiv ca nu face decat sa prelungeasca incarcerarea in materie a partii divine din om. Perechile divine masculin-feminin aveau asadar o dimensiune noetica, nu fiziologica.
Cartea lui Jean Libis este si un proiect de metafizica a sexualitatii (titlul ultimei parti a studiului, inspirat de lucrarea lui Julius Evola), care isi propune sa explice mecanismul fantasmelor legate de androgin, vizand intrebarile fundamentale ale omului despre viata, moarte, sexualitate, ratacire sau redemptiune. Dar, pe langa aceasta ambitie, Mitul androginului constituie o buna panorama a diferitelor articulatii, cenzurari si reveniri ale mitului androginului in traditia iudeo-crestina si greco-romana.