Jean-Jacques Wunenburger: Utopia sau criza imaginarului

Sanda Cordos

Dupa doua lucrari de referinta (Charles Mauron, De la metaforele obsedante la mitul personal, si Stefan Borbély, De la Herakles la Eulenspiegel. Eroicul), colectia Mundus imaginalis a Editurii Dacia, coordonata de Corin Braga, propune, tot in calendarul anului 2001, o carte la fel de substantiala: Jean-Jacques Wunenburger, Utopia sau criza imaginarului. Profesor de filosofie la Universitatea “Jean Moulin” din Lyon si director al Centrului de cercetare a imaginarului si a rationalitatii “Gaston Bachelard” din Dijon, J.-J. Wunenburger este autorul mai multor volume consacrate, in special, problemelor imaginarului, dintre care doua au fost traduse, in anii din urma, in romaneste: Viata imaginilor si Sacrul. in traducerea foarte nuantata a lui Tudor Ionescu (care n-a mizat pe aspectul neutru al limbajului teoretic, ci a valorificat virtutile expresive, personalitatea lingvistica a textului), Utopia sau criza imaginarului (aparuta in Franta in 1979) demonstreaza, prin suprafata culturala, originalitatea ideatica si prin forta reflectiei, ca profesorul din Lyon este unul dintre ganditorii occidentali de anvergura. intelegand, la fel ca si Gilbert Durand, imaginarul dintr-o perspectiva antropologica, Wunenburger opteaza el insusi, asemenea ilustrului predecesor, pentru o metoda de convergenta (“vom prefera sa incercam un rand de chei multiple, importand si exportand concepte si ipoteze venind din filosofie, din istoria artei, din stiinta politica, din istoria religiilor sau chiar din patologia clinica”), ceea ce inseamna ca – prin insasi optiunea metodologica – cartea are o mare deschidere, adresandu-se studiosilor din mai multe domenii ale cercetarii socio-umane. Diferenta sta in faptul ca, daca G. Durand privilegia, in creuzetul sau metodologic, arhetipologia, Wunenburger inclina mai degraba spre sociologie si politologie, ceea ce asaza studiul de fata alaturi de acele cercetari pluridisciplinare consacrate spatiului comunitar care au fost foarte bine receptate la noi dupa ’90.
Privilegierea acestui tip de abordare este reclamata de maniera in care autorul intelege utopia. Mai mult decat un limbaj sau o productie culturala, imaginarul utopic “exprima o anume relatie a omului cu lumea”, ceea ce inseamna existenta unei viziuni, asociata unor valori (metafizice si morale), modele de comportament, atitudini reprezentative si active. Un loc esential il ocupa conduita utopica, definita ca “instrument privilegiat de socializare a imaginarului” in Occident. Plecand de la aceasta complexa intelegere a utopiei, cercetarea se structureaza prin conjugarea a doua perspective: istorica si tipologica. Este vorba in mod real de o conjugare, o complementaritate a perspectivelor, pentru ca, desi le corespund parti distincte ale cartii (Odiseea constiintei utopice, Practici si teorii utopice, Cele trei cai ale imaginatiei utopice), nu o data ele se imbina intr-o maniera profitabila, excursul istoric favorizand aparitia, fixarea sau nuantarea conceptului, dupa cum in mai multe randuri constructia tipologica lumineaza cu mai multa pregnanta semnificatia evenimentului sau a fenomenului istoric. Cateva dintre tezele comune foarte stabile despre utopie sunt dislocate sau chiar inlaturate intr-o demonstratie care ofera astfel prima (cea mai evidenta) proba a fortei sale de innoire si de persuasiune. Spre exemplu, potrivit lui Wunenburger, Platon nu este – cum se crede in mod curent – precursorul utopiei (intaietatea istorica autorul o rezerva stoicilor) pentru ca in Republica nu apare “problema unei pure tehnici a Polisului”, ci ordinea cetatii imaginate are rolul prioritar de a releva o etica si o cosmogonie. in alta parte, autorul deconstruieste ideea foarte rezistenta potrivit careia genul utopic ar fi lipsit de coordonatele spatiale si temporale; de fapt, utopia “nu se elibereaza de figura spatiala” (careia Wunenburger ii schiteaza o succinta tipologie, in baza unor nivele sintactice care opun locurile utopice celor paradisiace), si nici nu poate fi echivalata cu o ucronie, ci, dimpotriva, rod al unei imaginatii marcat istoriciste, utopia apare mai degraba “ca o intensa intrare in posesie a temporalitatii”.
Nu doar in aceste momente ale demonstratiei, ci in intreaga carte creativitatea ideatica este suverana. Tocmai densitatea de idei, substantialele constructii teoretice incitante sau foarte interesante ma obliga la o prezentare selectiva si succinta a lor. in raport cu mitul (si in mod special cu mitul paradisiac), utopia se defineste ca “spartura a mitului, ca subproductie punctuala de structuri imaginare universale” Daca amandoua sunt cautari fantasmatice ale unei spatio-temporalitati privilegiate, generate de acelasi arhetip (al “habitatului visat”), ele functioneaza in regimuri imaginare opuse (mitul paradisului in regim mistic, utopia in regimul eroic, al rupturilor) si promoveaza atitudini si tipuri de afectivitate divergente: “Daca utopia face dovada unui pesimism in ce-l priveste pe individ si a unui optimism in ce priveste colectivitatea regenerata, mitul dimpotriva le harazea grupurilor umane o indiferenta senina, si tocmai din detasarea subiectului prin reintegrarea mitica in timpul primordial facea conditia mantuirii lui”.
Foarte interesanta este tipologia practicilor utopice, ce departajeaza intre utopiile de alternanta sau de schimb (“tentative de edificare a unei contra-culturi, in marginea societatii istorice”) si utopiile de altercatie (care “se rezuma si in acelasi timp culmineaza in scenariile milenariste”, religioase si laice, identificabile atat in comunismul religios, cat si practicile partidelor revolutionare moderne) cu precizarea ca “practicile de altercatie au suscitat charisme politico-mistice care depasesc in alienare si confiscare a libertatii de gandire toate puterile autoritare pe care tocmai ca vroiau sa le inlature in numele unei libertati superioare”. Foarte bune pagini sunt consacrate raporturilor ce se stabilesc intre utopie, tehnici si modele tehnologice (pentru ca de la intrarea in epistema tehnico-stiintifica “utopia poate sa nu mai apara drept o modalitate de a te retrage din istorie, ci dimpotriva ca o modalitate de a credita istoria”) sau scriiturii utopice, mereu relationata si conditionata de practica, pentru ca scriitura este “vectorul rece al unei utopii care se incalzeste altundeva in activismul mesianic”. De maxim interes sunt si ipotezele privitoare la afectivitatea patogena a utopiei, pe care se intemeiaza, mai apoi, investigatiile asupra utopiei in democratie (unde “utopia s-a strecurat, printr-un soi de viclenie ideologica, in tesatura sociala”) si totalitarism (“utopia si totalitarismul se suprapun asemenea modelului si copiei sale”).
Exista in Utopia sau criza imaginarului un anumit militantism (pe care l-am putea numi cel mai potrivit umanism, daca nu ne-am teme de cuvinte), in felul celui practicat de G. Durand sau M. Eliade in studiile lor, prin care ni se aminteste ca de buna functionare a imaginarului depinde sanatatea psihica a omului. Avertizand asupra unei “scleroze a activitatii noastre simbolice”, Jean-Jacques Wunenburger lasa loc sansei de vindecare, ce poate sa vina pe calea artei si a misticii (“memoria vie a imaginatiei paradisiace”), dar si pe calea insasi a constiintei utopice, dupa ce ea se va fi eliberat din sclavia istoriei, “spre a reactiva dimensiunea ei simbolica si fascinatia onirica”.