Doru Pop: Ochiul si corpul. Modern si postmodern in filosofia culturii vizuale

Corin Braga

in Ochiul si Corpul. Modern si postmodern in filosofia culturii vizuale, Doru Pop face un studiu de istorie a ideilor, propunandu-si sa panorameze principale conceptii filosofice si teoretice prin care a fost definita, in secolul al XX-lea, relatia dintre subiect si obiect din perspectiva vizualitatii. Obiectul cercetarii il constituie asadar teoria vizualului, cu toate ramificatiile sale conceptuale: subiect privitor si obiect privit, vedere, privire, viziune, constiinta si corp, idee si perceptie etc., toate rezumabile in cuplul metonimic care da titlul cartii: Ochiul si Corpul. Tema este extraordinar de complexa, ea implicand o serie de distinctii si nuante dintre cele mai rafinate si mai speculative.
Trebuie din start observat ca avem de-a face cu un subiect “hibrid”, interdisciplinar, situat pe un borderline fluctuant si imprecis, la confluenta filosofiei, a psihologiei, a sociologiei, a religiei si a artelor. Perspectiva dominanta pe care o adopta Doru Pop este cea filosofico-teoretica, facand insa incursiuni necesare in psihanaliza si teoria perceptiei, in sociologia comunicarii, in estetica, in abordarile culturaliste sau pragmatiste. Necesitatea unor asemenea studii este tot mai presanta, in masura in care “cultura vizuala” devine coplesitoare si atotinglobanta in societatea noastra postmoderna, in care manipularea obiectelor fizice tinde sa fie dublata si uneori inlocuita de comertul de reprezentari predominant vizuale asupra acestor obiecte. Este o observatie deja curenta ca, in era actuala, civilizatia umana a dezvoltat o logosfera, o iconosfera sau o imagosfera de o amploare si o adancime fara precedent, facuta posibila de tehnicile digitale ale colectarii, acumularii si transmiterii informatiilor. Asa cum suntem obligati sa tinem seama de o problematica ecologica, de o previzibila criza a relatiilor noastre cu natura si cu mediul inconjurator, in egala masura se cere tot mai acut avut in vedere ecosistemul mental alcatuit din reprezentarile colective prin care gandim lumea exterioara. O criza a imagosferei poate avea repercusiuni la fel de nocive pentru rasa umana ca si un impas in relatia sa cu biosfera.
Studiul vizualitatii vine in atingere si in parte acopera doua mari domenii conexe, si anume cercetarea imaginarului si cercetarea imaginii. Privirea, ca nucleu generator al vizualului, se afla nu doar pe axa care leaga subiectul de obiect, interiorul de exterior, perceptia de idee, ci si pe axa care leaga imaginarul, inteles ca functie producatoare de imagini, si imaginea, inteleasa ca produs finit si, eventual, socializat al imaginarului. Desi atat imaginea cat si imaginarul (fantezia, imaginatia etc.) au constituit inca din antichitate obiecte de studiu ale filosofiei sau ale esteticii, interesul pentru ele a crescut exponential doar in epoca actuala. Pornind de la Platon, ambele au fost depreciate si subordonate rationalitatii si ideii, intr-o ierarhie in care nous era considerat mai patrunzator in ordine cognitiva decat phantasia, iar eidolon era vazut ca o copie degradata a lui eidos. Doar filosofia si arta Renasterii, prin teoriile asupra lui phantastikon pneuma si a lui vis imaginativa, au tins sa revalorizeze imaginatia, dar “noua stiinta” carteziana a provocat o noua refulare a principiului imaginativ. Nu intamplator, analiza istorica a lui Doru Pop isi cauta punctul de plecare, chiar daca oarecum prin contrast, in teoria lui Descartes. Atunci cand va incerca sa restaureze rolul imaginii si al imaginarului, filosofia secolului XX va fi obligata sa procedeze la o punere sub semnul intrebarii si la o deconstructie a pozitiei carteziene.
Din aceasta perspectiva, Doru Pop distinge, in cadrul secolului XX, trei mari curente filosofice care au elaborat niste hermeneutici menite sa depaseasca dihotomia carteziana intre trup si suflet, intre corp si ochi, cum spune autorul. Aceste mari directii sunt fenomenologia, psihanaliza si postmodernismul. Fiecare din ele au problematizat si au invalidat, de-o maniera sau alta, opozitia dintre esenta si fenomen, dintre idee si imagine, ridicand imaginea de la rangul subordonat, de copie degradata, la un statut ontologic tare. Simplificand, se poate spune ca la Husserl imaginea apare ca intentie, la Freud ca simptom si la Baudrillard ca simulacru. in acest context, cred ca in panorama lui Doru Pop si-ar cere neaparat locul si o patra mare tendinta sau orientare filosofica ce a revalorificat imaginea, vazand in ea o categorie apriorica a cunoasterii sau un arhetip al psihicului, si anume neokantianismul. in felul acesta, Cassirer, cu a sa Filosofie a formelor simbolice, si chiar Bachelard, cu poeticile sale asupra elementelor (care, in treacat fie spus, chiar daca nu sunt niste matrice inconstiente in sens jungian, sunt totusi niste patternuri culturale, deci niste invarianti), discutati in cadrul unui capitol inchinat fenomenologiei, s-ar regasi mai bine intr-o mare familie absenta din tablou, cea a neokantienilor, alaturi de Jung, Blaga, Durand si altii.
Doru Pop pune la lucru cele trei mari hermeneutici pentru a defini relatia dintre corp si ochi presupusa de vizualitate dintr-o dubla directie reversibila. Lucrarea capata in felul acesta structura unei clepsidre, in care “nisipul” demonstratiei curge in prima parte dinspre corp spre ochi, adica dinspre materie spre spirit, dinspre obiect spre subiect, iar in a doua, printr-o rasturnare, dinspre ochi spre corp, dinspre esenta spre fenomen. Aceasta sugereaza, cel putin asa pare a reiesi din demonstratie, ca in cadrul fiecaruia din cele trei mari curente ar putea fi distinse sisteme care, desi scopul general al tuturora este depasirea distinctiei dintre subiect si obiect, sfarsesc prin a genera o solutie care cade mai mult intr-unul din compartimente, fie in cel al spiritului fie in cel al corpului. Aceasta dubla miscare, care pune in evidenta o dubla deschidere sau orientare vectoriala a curentelor respective, face ca studiul lui Doru Pop sa aiba el insusi, ca intreg, dinamica unui chiasm (rasturnare), invocat de autor pentru a descrie dialectia intersubiectivitatii.
Aceasta idee poate fi ilustrata prin prezentarile facute unor perechi chiasmice de ganditori apartinand aceluiasi curent, dar discutati in capitole aproape simetrice din partea intaia, respectiv din partea a doua a lucrarii. Astfel, in cadrul fenomenologiei, figurile cel mai bine contrastate sunt cele ale lui Husserl si Merleau-Ponty. in sensul depasirii dihotomiei dintre corp si spirit, la Husserl “imaginile nu sunt rezultatele constiintei, ele sunt chiar acte ale constiintei”. in mod simetric similar, corpul nu mai este obiect al contemplarii, ci este agentul acesteia, este “mediatorul lumii palpabile, a lumii materiale, in constiinta”. Cu alte cuvinte, imaginile sunt fenomene din care, printr-o dubla reductie, fenomenologica si eidetica, se pot decanta niste esente. Totusi, subiectul transcendental astfel degajat ramane mai mult pe latura spiritului, deoarece “obiectivitatea trebuie confirmata la nivelul constiintei si nu la nivelul experientei empirice”. Cu Fenomenologia perceptiei a lui Merleau-Ponty accentul pare sa basculeze in talgerul opus, mutandu-se de pe intelectualism pe empirism. Subiectul cunoscator nu mai este localizat la nivelul spiritului, ci la cel al corpului, al “corpului-subiect”. “Nu constiinta este cea care gandeste, care face ca subiectul sa fie prezent in lume, ci corpul. Corpul dispune de instrumentele necesare pentru a activa cognoscibilul, care, in-carneaza subiectul”. Aceasta implica si o “corporalizare” a vazului, ochiul fiind nu cel care dematerializeaza obiectele lumii exterioare, ci cel care (cu un inteligent joc de cuvinte) “corpo-realizeaza” reprezentarile, realizand legatura dintre vizibil si cognoscibil.
Al doilea cuplu chiasmic, in cadrul psihanalizei de asta data, apare intre conceptiile simetric prezentate ale lui Freud si Lacan. Dupa cum am amintit deja, Freud vedea imaginea (de la cea onirica la cea artistica) ca pe un simptom al unui continut inconstient, de obicei traumatic. Aceasta presupune o anumita prevalenta a materialului psihic asupra obiectelor exterioare, a imagourilor inconstiente asupra reprezentarilor perceptive. insa teoria lui Freud este la randul ei psihanalizata (sau deconstruita) de Doru Pop, pe urmele marilor critici ai psihanalizei, in pagini de o mare savoare teoretica. Astfel, pozitia psihanalistului este cea a unui “asasin simbolic si a unui invadator corporal”, privirea sa fiind o privire falica iar ochiul un ochi al penetrarii. Aceasta reveleaza existenta unor pre-conceptii patriarhale: “Daca barbatul este subiectul privitor prin excelenta, femeia este obiectul privirii, subiectul obiectualizat, inferior ca produs anatomic. Inferioritatea femeii in comparatie cu puterea barbatului ii confera acestuia autoritate asupra spatiului vizualitatii, ii acorda potenta obiectuala”. Prin reversiune de pozitii, Lacan denunta falocentrismul freudian si impune des-obiectualizarea celuilalt si acceptarea lui ca subiect. in loc sa mai fie considerata un obiect, imaginea si in primul rand imaginea de sine, mai ales cea din “stadiul oglinzii”, este cea care permite individului sa se constituie ca subiectivitate. Trecerea de la a-subiect la subiect coincide cu o traversare din ordinea imaginarului in cea a simbolicului. 
in sfarsit, a treia mare conceptie asupra vizualului in secolul XX o constituie postmodernismul. in acest caz, marea polaritate chiasmica este reprezentata de insasi opozitia modernitate – postmodernitate, rezumabila in opozitia Descartes – Derrida. Post-structuralismul derridean urmareste deconstructia pozitiei logocentrice reprezentate de Descartes, o “des-centrare a privirii, a speculatiei ideatice si a modului de generare a sensului”. Subiectul privitor este “alungat din spatiul privilegiat al centrului”, fiind obligat sa accepte multiplicitatea punctelor de vedere, heterogenitatea, alteritatea. Ocularocentrismul traditional este in felul acesta abandonat, din perspectiva mai larga a unui anti-logocentrism care permite depasirea stereotipiilor ideatice care ierarhizau corpul si ochiul, femininul si masculinul, materia si spiritul, imaginea si idea. Relativismul unui Rorty si al altor filosofi postmoderni deconspira marile scenarii explicative din traditia platonica si hegeliana, permitand o “liberalizare a gandirii”.
in totul, studiul lui Doru Pop este o foarte solida abordare a unui domeniu dificil dar de maxima actualitate. Dintre excelentele lui as enumera puterea de cuprindere si sinteza teoretica, informatia adusa la zi cu cea mai noua si mai patrunzatoare bibliografie occidentala, americana si franceza, discursul conceptual foarte fin, capabil a surprinde inflexiuni si nuante ideatice extrem de subtile si dificile uneori.