Cristian Badilita:  Sacru si melancolie

Radu Toderici

Ca orice text scris în proximitatea unei normalităti mult asteptate, asa cum se scria la începutul anilor ’90, textele polemice ale lui Cristian Bădilită au o dimensiune suplimentară, faţă de temă şi stil: reflectă o preocupare intensă pentru identitatea naţională. După două decenii de naţionalism ceauşist, textul eseistic sau politic, pe lângă o obsesie a dezinfectării, a delimitării radicale de comunism, conţinea şi o repunere a problemei identitare, care să nu trimită cu nimic spre ecuaţia comunistă care punea semnul egal între dictator şi “popor”, amplificând caracterele acestui “popor” genealogic şi direct proporţional cu amplificarea megalomanică a figurii lui Ceauşescu.
Aşadar, nu e de mirare că articolele lui Cristian Bădiliţă din perioada 1992-1996, adunate sub titulatura Sacru şi melancolie, nu pot fi desprinse de această trăsătură contextuală. Felul în care istoricul creştinismului şi eseistul Cristian Bădiliţă îşi foloseşte argumentaţia erudită e simptomatic: el preia termeni din literatura creştină veche, din literatura antică sau din filosofia europeană, construind modele ad hoc în timpul analizei situaţiei ierarhiilor literare şi a dezordinii sociale a începutului de deceniu nouă. Raportat la aceste modele vrea autorul să discute situaţia, fără a-şi chestiona metoda, fără a contextualiza anumite situaţii, care sunt privite mereu cu ochiul indignat al moralistului şi mai puţin cu instrumente sociologice. Exemplară e tratarea regimului politic, aşa cum e el înţeles în acel moment, prin prisma unui termen al lui Polibiu, autor de secolul II d. Hr.: o ohlocraţie, aşadar, o “putere a turmei”, pe care Cristian Bădiliţă o tratează polemic cu o simulată răceală, fără a insista foarte mult pe clarificarea ideii (vezi eseul “Ochlocraţia sau democraţia originală”).
Un caz similar, reperabil imediat, în ciuda faptului că scrisul acesta are mai mulţi reprezentanţi la acea dată, este Cerul văzut prin lentilă, volumul lui Horia-Roman Patapievici apărut în 1995. Raportat la stilul lui Patapievici, similarităţile stau în accentul pe relatare (o anumită retorică a celui care a fost martor, a participantului reflectant), pe indignarea văzută ca armă primă a scriitorului, pe raportarea la o tradiţie filozofică largă, care furnizează de multe ori cadrul dezbaterii şi conceptele, aşadar, pe o meşteşugită îmbinare între stilul jurnalistic şi cel eseistic (pentru aceste caractere, v. eseul lui Bădiliţă, “Et in Golania ego. Scurtă rememorare”, rememorând experienţa Pieţei Universităţii).
Dincolo de eseul provocat de imediatul politic, textele pot fi aranjate după o logică a figurilor tutelare, care contribuie la identitatea culturală personală/ românească sau în funcţie de lecturile autorului (o parte întreagă a cărţii este aranjată sub titulatura “La umbra cărţilor în Paradis. Note de lectură”). Întâi, aceste figuri, cărora Cristian Bădiliţă le dedică în parte câte un eseu, sunt Petre Ţuţea, Miron Radu Paraschivescu, Mircea Eliade, Nichifor Crainic; aşadar, o serie de afinităţi de lectură, de poziţionare morală etc. În spatele acestor figuri, o serie de teme abordabile eseistic prin prisma specialistului în istoria religiilor. Autorul se dovedeşte un stilist al fragmentului, putând să desfăşoare succinte portrete sau, dimpotrivă, să dezvolte sintetic teme aflate la intersecţia dintre artă şi teologie într-un mod remarcabil.