Charles Mauron: De la metaforele obsedante la mitul personal

Recenzie (Mihaela Ursa)

Desi aparut in Franta acum patruzeci de ani, studiul lui Charles Mauron are destule argumente in masura sa il convinga pe receptorul de azi de actualitatea sa. in primul rand este vorba despre o demonstratie de metoda, o metoda in patru timpi (“suprapunerea textelor revelatoare de structuri in care se exprima inconstientul – studiul acestor structuri si al metamorfozelor acestora – interpretarea mitului personal – controlul biografic”). in al doilea rand, demonstratia de metoda (benefica in sine din perspectiva completarii arsenalului metodologic al teoriei literare, literaturii comparate sau teoriei receptarii) este oferita ca solutie a unei crize: criza vechilor metode critice aflate in fata expresiilor unei personalitati inconstiente a autorului unui anume text. Astfel, criticii clasice, medicale sau tematice (ale caror metode sint recapitulate in volum) li se opune psihocritica, deopotriva orientata spre psihologie, o psihologie “a creatiei fundamentata pe o relatie dintre trei termeni: realitatea exterioara – eul constient si limbajul sau – inconstientul si modalitatile lui proprii de expresie” si spre critica literara, cu care are in comun anumite operatii de selectie si separare (aici, a unor grupuri verbale “de origine probabil inconstienta – retele de asociatii obsedante – de sistemele de relatii voluntare: logica, sintaxa, figuri poetice”). 
Pentru a descrie metoda si pentru a o pune simultan in functiune, Charles Mauron ocupa primele doua parti ale cartii cu explicitarea si exemplificarea celor patru operatiuni amintite in aplicatii care au ca obiect poezia lui Mallarme, Baudelaire, Nerval si, respectiv, Valery, si ale caror concluzii sunt convergente: poetii amintiti se folosesc fara indoiala de anumite fantasme sau retele latente, elaborate in timp, prin procese care tin de dinamica inconstientului. Aplicatia continua, trecand pe un alt palier al demonstratiei, in partea a treia. Aici, autorul porneste de la premisa ca, in vreme ce gandirea clara este un proces de corectie a unor fantasme formate printr-o miscare asemanatoare travaliului visului, in functie de datele oferite prin comparatia cu realitatea, gandirea poetica aspira tocmai la abolirea actului corector, prin intoarcerea la “aceasta copilarie proprie”. Psihocritica reuseste sa ajunga, prin evidentierea unor retele de asociatii libere, pana la descoperirea “fanteziei latente”, exprimate in anumite figuri cu functie structuranta, anumite “obiecte interne”, studiul oprindu-se aici la figura feminitatii (Deborah, la Mallarme, “frumoasa Doroteea”, la Baudelaire, Artemis, in poezia lui Nerval si femeia dormind, in poezia lui Valery). Fiecare dintre aplicatiile la care facem referire (tot atatea lecturi complexe ale poetilor amintiti) beneficiaza, la randul lor, de largi retele asociative, in care lirica fiecarui poet in parte capata functionalitate relationala. Concluzia care intereseaza dupa lectura psihocritica a celor patru poeti este aceea ca nucleele la care se ajunge sunt aproape fara exceptie de natura dramatica, cu alte cuvinte, ca dinamica imaginatiei isi gaseste expresia optima in situatia dramatica. 
Daca pana acum cele patru operatii ale demersului psihocritic au fost pur si simplu dezvaluite, acesta este momentul in care autorul introduce o explicatie suplimentara, insistand asupra motivarii lor. Constient de obiectiile pe care mintile mai sceptice le-ar putea ridica in fata acceptarii, ca operatiune valida si functionala stiintific, a suprapunerii textelor ca principiu originar al extragerii unor structuri semnificative, Charles Mauron avertizeaza asupra faptului ca analiza insasi a structurilor pe care textele le contin, a schemelor structurale mai exact, este de natura sa inlature orice idee de hazard din demersul psihocritic, pentru ca, pe de o parte, aceste scheme apar ca elemente consecvente intr-o serie intreaga de texte, deci nu sunt intamplatoare si, in acelasi timp, de multe ori contrazic chiar anumite tipare imprimate constient de catre scriitori creatiei lor, ramanand ca singur inconstientul sa fie considerat responsabil pentru existenta lor. Din partea a patra a cartii, dedicata “mitului personal”, lecturile parasesc genul liric, oprindu-se asupra genului dramatic si a problemelor speciale aparute din caracterele specifice, de pilda, comediei. De la conceptul “obiectelor interne”, autorul aspira sa mute discutia asupra notiunii de “mit personal”, definit empiric drept “fantasma cea mai frecventa la un scriitor sau – si mai bine – imaginea care rezista suprapunerii operelor sale”. in alti termeni, mitul personal ar reprezenta restrangerea numarului figurilor pe care imaginatia unui scriitor le selecteaza (a se intelege aici prin “figura” inclusiv elemente dramatice, respectiv situatii sau modalitati de relationare). Care anume sunt resursele mitului personal si de ce organizeaza el un anumit proces de selectie a figurilor si nu altul? Raspunsul la aceasta intrebare se afla undeva pe drumul dintre viata imaginativa si evenimentul biografic, fara sa fie tributar in intregime uneia sau alteia dintre extreme. Odata identificat, mitul personal intereseaza demersul psihocritic ca functie literara. Dupa ce trece in revista trei moduri diferite de a interpreta mitul personal (psihocritic, ca imagine a “lumii interioare” responsabila pentru conceperea actului poetic drept “proiect de integrare a personalitatii in contextul trait si datat, [care] ia forma unei fiinte de limbaj”, apoi psihanalitic, cu implicatii ale trecutului uitat asupra operei si, in cele din urma jungian, ca “expresie individualizata si complexa a miturilor colective”), volumul discuta mecanica fluctuanta a relatiilor dintre eul creator si cel social, prin lentila mitului personal. Avantajul acestei parti a investigatiei este acela ca monteaza un arsenal metodologic util in analiza unor concepte greu de continut in termeni stiintifici (eu creator, eu social, creatie), piesa cea mai interesanta constituind-o capitolul XV, unde se inverseaza sensul unui loc comun (cel care ecueaza creatia cu auto-terapia) si unde poezia este identificata cu o auto-analiza, pe baza unui “examen de inconstienta” pe care cele doua il impartasesc. Volumul se incheie cu un nou capitol aplicativ urmat de concluziile care stabilesc nuante si distinctii necesare fata de metode alternative de analiza a textelor. Cartea lui Charles Mauron este exemplara nu numai sub aspectul prezentarii unei metodologii critice, cat si prin comentariul argumentat copios, fara inflexiunile ascutite ale pledoariilor pro domo.