Mihai Lisei

 

 

Realismul socialist în exegeza românească

 

 

În condiţiile în care un capitol sumbru din literatura română, cum este acela despre realismul socialist, intră în sfera reexami­nărilor critice, o astfel de investigaţie trebu­ie să se realizeze într-o manieră documen­tată, obiectivă şi decomplexată. Scoaterea de sub pecetea tainei a bio-bibliografiei tuturor personajelor implicate contribuie şi ea, în mod nemijlocit, la receptarea comple­tă şi corectă a ceea ce a însemnat realismul socialist în spaţiul românesc.

După 1989, cînd dialogul a intrat într-o conjuncţie favorabilă cu libertatea de expre­sie, la nivel interpretativ, s-au impus mai multe tipuri de exegeţi ai realismului socia­list. În mod tranşant, sînt de menţionat doar aceia care, printr-o voce gravă şi asumată, au contribuit prin studii serioase la reconsti­tuirea demistificată a ”obsedantului dece­niu” literar românesc.

 

* * *

 

În 1995, două cărţi de istorie literară au trecut aproape neobservate de către marele public. În presa de specialitate ezbaterile pe marginea lor au avut mai degrabă o tentă politică (şi politizată), decît una literară. Să fi fost vorba doar de ignoranţa celor care s-au decretat adepţii revizuirilor axiologice şi etice în planul sensibil al literaturii?…

Cele două importante lucrări, la care facem referinţă, sînt Romanul „obsedantului deceniu“ (1945 – 1964). O radiografie alfa­be­tică[1], de Ion Istrate, respectiv, Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii[2], de M. Niţescu.

 

O introducere la realismul socialist

 

Prima dintre cărţi este concepută ca un dicţionar de opere literare, menit, pe de o parte, să ilustreze (printr-o evidenţă com­pletă) romanul românesc publicat în ţară în perioada 1945-1964, iar, pe de altă parte, să fie consultat, prin indicele comentatorilor, şi „din perspectiva receptării operelor analiza­te, în sensul promovării valorice“. Desigur că autorul nu uită să evidenţieze insulele de lumină în oceanul puzderiei de romane cu un caracter realist-socialist.

Ampla introducere[3] la climatul premer­gător instaurării puterii comuniste[4], reface un traseu istoric pe care România a trebuit să-l parcurgă imediat după terminarea celui de-al doilea Război Mondial.

Prin actul de la 23 august 1944, Româ­nia a revenit în tabăra aliaţilor săi tradiţio­nali, Anglia, Franţa şi SUA, fiind însă ne­voită să accepte şi prezenţa URSS-ului, ca putere învingătoare. De la promisiunile lui Molotov, la 2 aprilie 1944, în cadrul unei conferinţe de presă, la Moscova, şi pînă la conferinţa de la Yalta, între 4 – 12 februarie 1945, la care au participat puterile învingă­toare şi Guvernul provizoriu al Franţei, Ro­mâ­nia părea să-şi regăsească suflul necesar pentru a trece în rîndul ţărilor democratice. Dar, odată cu in­tra­rea în Bucureşti, la 31 august 1944, a primelor tancuri ruseşti, “o minoritate poli­tică, însumînd circa o mie de indivizi, va începe un proces de acaparare a puterii prin care se va impune pe scena vieţii de stat, întrerupînd în chipul cel mai brutal tradiţia a peste şaptezeci de ani de parlamentarism şi interzicînd însăşi ideea de libertate.” Pentru a explicita cît mai bine complotul acestei minorităţi politice (comu­niştii din Româ­nia), Ion Istrate se întoarce la momentul constituirii PCR. Datele oferite sînt revela­torii pentru modul în care PCR a fost dirijat de la Moscova.

Format în 1921 şi intrat în ilegalitate, în 1924, datorită poziţiei avute faţă de ches­tiunea Basarabiei, PCR şi-a ţinut următoa­rele două congrese (1924 şi 1928) în URSS. Este semnificativ faptul că într-un an, între octombrie 1944 şi octombrie 1945, numărul membrilor PCR a crescut de la o mie la circa optsute mii de persoane.

Începînd cu 6 martie 1945, dată la care Vîşinski, reprezentantul lui Stalin la Bucu­reşti, a dat ultimatumul pentru numirea unui guvern românesc, hotărît la Moscova, eveni­men­tele din România încep să se desfăşoare cu o viteză uimitoare: 30 decembrie 1947, declararea Republicii Populare, abdicarea Regelui, schimbarea orientării politice şi instaurarea terorii roşii.

Pe fondul acestor certitudini politice, tutela sovietică se resimte tot mai acut la nivelul întregii ţări, iar lumea literară româ­nească începe să se reorganizeze odată cu moartea libertăţii de expresie[5]. În aceste condiţii, după cum menţionează Ion Istrate, “o adevărată “grupare de şoc”[6] se constituie în jurul revistelor de stînga.” De exemplu, revista “Contemporanul” se impune ca pe­rio­dic de atitudine, cu o ideologie de stînga. În paginile lui semnează articole doctrinare, poezie, proză sau critică literară nume em­ble­matice: George Ivaşcu, Ion Vitner, An­drei Băleanu, Eugen Jebeleanu, Dan Deşliu, Maria Banuş, Victor Tulbure, Veronica Porumbacu, Petru Vintilă, Ieronim Şerbu, Ov. S. Crohmălniceanu, Radu Lupan, Al. I. Ştefănescu, Paul Georgescu, Eugen Luca, Nicolae Tertulian, Savin Bratu, Dumitru Micu.

În timp ce alţi scriitori vor lua drumul “academiilor subterane”, reprezentăţii gru­pă­rii de şoc vor ocupa, aproape două decenii, prim-planul vieţii literare. Mulţi dintre aceşti obedienţi vor ajunge demnitari de stat, miniştri, ambasadori, secretari ai Uniunii Scriitorilor, şi vor fi răsplătiţi cu ordine, medalii şi premii substanţiale.

Printre primii care dau tonul, în Ro­mânia, impunerii unui nou curent de sor­ginte proletară – proletcultismul, se află şi Mihail Novicov[7]: “Dacă arta este ideologie, iar artistul îşi proclamă hotărîrea de a se încadra în eforturile maselor populare conduse de clasa muncitoare şi partidul ei, atunci este evident că niciodată el nu va putea răspunde acestei sarcini, fără să pătrundă adînc în ideologia clasei munci­toare, fără să-şi însuşească principiile teore­tice care călăuzesc clasa muncitoare în munca şi activitatea ei de zi cu zi.”

Apărut în URSS după Revoluţia din octombrie 1917, proletcultismul promova ideea formării unei culturi pur proletare şi respingea întreaga moştenire culturală a trecutului. În spiritul Internaţionalei com­uniste, proletcultimul se sprijinea pe cîteva teze derivate din gîndirea lui Lenin, Gorki, Plehanov şi Lunacearski.

Plecînd de la un faimos articol al lui Lenin, Organizaţia de partid şi literatura de partid (1905), ia naştere, în planul sensibil al literaturii, sintagma realismul socialist. Termenul ca atare a fost impus la Congresul scriitorilor din URSS (1934) de către A. A. Jdanov. Ceea ce este interesant este faptul că, la noi, realismul socialist pătrunde prin sincretism: proletcult + realism socialist – graniţe nu întotdeauna limpezi.

Discuţia cu privire la textul din 1905 devine însă incitantă, în momentul în care Ion Istrate arată[8] că ideile ulterioare ale lui Jdanov nu mai concordă cu cele ale lui Lenin. În textul din 1905, “Vladimir Ilici ataca problema partinităţii artei, obligatorie la artiştii de partid, în virtutea acceptării ideologiei de clasă de către aceştia.” Lenin nu avea, la acea dată, în vedere un partid unic, ci “un partid, la care se putea adera în virtutea dreptului de asociere, practicînd acea libertate care « sfîrşeşte acolo unde începe libertatea celuilalt »” (subl. Ion Istrate). Citatul din articolul lui Lenin este pilduitor pentru a înţelege viziunea ulte­rioară a lui Jdanov.

Iată ce spunea Lenin: “Liniştiţi-vă, dom­nilor! În primul rînd e vorba despre litera­tura de partid şi punerea ei sub contro­lul partidului: fiecare e liber să scrie şi să spună tot ce vrea, fără cea mai mică îngră­dire. Dar fiecare uniune e liberă (inclusiv partidul) este liberă să-i alunge pe acei membri care se folosesc de firma partidului pentru a provădui concepţii străine parti­dului”.

Neconcordanţa cu ideile lui Lenin, cel din 1905[9], este majoră în cazul lui Jdanov. Acesta îşi va promova, în 1934, teoria rea­lis­mului socialist sub semnul principiului potrivit căruia orice scriitor devine conştient de menirea sa atunci cînd acceptă ideologia clasei muncitoare, fapt pentru care capătă o capacitate de a vedea viaţa pînă la nivelul genia­lităţii. În acest caz, libertatea trebuie înţeleasă ca necesitate, iar “violenţa politică este mediul firesc în care activează membrii de partid”[10]: cine nu e cu noi e împotriva noastră!

Devenită curent estetic, “demagogia politică a lui A. A. Jdanov” începe să-şi dea roadele şi în România[11]. Ion Istrate descrie amănunţit cum au loc schimbările în litera­tură şi ce mai rămîne după aceste adevărate mutilări. Tabloul este pe măsură: “cu un trecut desfigurat, din care lipsea tradiţia junimistă, o bună parte din Eminescu, aproa­pe întreaga poezie şi proză interbelică […], pentru a nu mai vorbi de critica literară, din care au fost « decupaţi » Mihail Dragomirescu, E. Lovinescu, aproape tot G. Călinescu, Nicolae Iorga şi D. Caracostea, în locul lor fiind introdusă o singură figură, cea a lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, scriitorul român era silit să devină, conform devizei din epocă, « inginer al sufletelor omeneşti »”.

Survolînd limitele jdanovismului[12], Ion Istrate observă că “abandonarea tezelor jdanoviste s-a făcut din mers, fără mare tam-tam”, iar “realismul socialist n-a încetat să fie singura ideologie literară acceptată.” Soluţiile de reevaluare a moştenirii literare au venit din partea unor critici literari, care încercau să iasă din dogmă, în condiţiile în care ei înşişi erau încarceraţi de dogmă.

Raportul secret al lui Hruşciov asupra crimelor lui Stalin, din februarie 1956, are ecou şi în România, dovadă că este urmat, în martie, de o plenară a comuniştilor ro­mâni, la care se discută documentele con­gre­sului moscovit. “Grupul jdanovist de presiune”, reprezentat de Al. Jar, Ion Vitner şi Mihai Davidoglu, trece la atac şi încearcă să-l acuze pe Gheorghe Gheorghiu-Dej de crimele staliniste ale trecutului, nu prea îndepărtat! Poziţia lui Dej fiind consolidată, atacul celor trei se soldează cu un eşec, cu urmări imediate. La 31 mai 1956, în şedinţa de bază a scriitorilor din Bucureşti, Al. Jar este exclus din partid, iar Vitner şi Davidoglu sînt aspru sancţionaţi. “Peste nici o lună”, notează Ion Istrate, “primul congres al scriitorilor din RPR, 18 – 23 iunie 1956, va debuta în atmosfera decisă de aceste evenimente, mulţi dintre reprezentanţii liniei staliniste regrupîndu-se în jurul noului secretar ales, Mihai Beniuc”.

Momentul coincide cu decizia lui Gheor­ghiu-Dej de a se orienta spre un co­mu­nism cu tentă naţionalistă. Aşa se explică de ce au loc schimbări masive, regrupări în rîndul tovarăşilor de luptă şi idei.

Şansa literaturii?[13] Un posibil răspuns ţine de dezgheţul estetic, de după 1964, an în care puşcăriile comuniste îşi deschid larg porţile. Se constată un deşert literar inco­men­surabil, marcat doar de cîteva oaze de lumină. Ion Istrate menţionează şi existenţa unui exil interior, ca formă de rezistenţă, în subterana căruia Lucian Blaga a scris roma­nul Luntrea lui Charon. Exemplul unei astfel de literaturi de sertar nu e singurul. De asemenea, este menţionată şi ceea ce avea să se consolideze în literatura exilului, faţă de care istoria literară mai are încă datorii.

Dicţionarul lui Ion Istrate rămîne unul de referinţă pentru dezbaterea propusă. Orizon­tul de aşteptare al celor interesaţi de acest Arhipelag bolnav – realismul socialist, îşi găseşte în această carte răspunsul. Dincolo de reconstituirea în mod admirabil a perioa­dei dintre anii 1945-1964, este de apreciat efortul autorului de a citi toate romanele scrise în epoca amintită şi de a le rezuma într-un mod profesionist. Cît despre utilita­tea unui astfel de dicţionar am vorbit în deschiderea comentariului nostru. Ar mai fi de spus că informaţia conţinută în dicţionar îl transformă într-un instrument de lucru incomod. De ce? Răspunsul l-ar putea da, să zicem, domnii Eugen Simion şi Nicolae Ma­no­lescu, ca să-i numim pe doi dintre corifeii criticii româneşti, de ieri şi de astăzi.

 

O zodie ignorată

 

Cea de-a doua carte[14], apărută postum, este un adevărat ghid al perioadei prolet­cultiste, am spune o continuare necesară a expunerii in extenso a datelor conţinute în Dicţionarul realizat de Ion Istrate. Nu întîm­plător, M. Niţescu şi-a caracterizat cartea, aşa cum reiese din Argumentul său, ca pe „o sinteză asupra celor mai de seamă mani­festări ale fenomenului proletcultist, a căror consecinţă a fost, într-un cuvînt, anticul­tura“.

Tabloul vieţii politice, sociale şi cultu­rale româneşti (1944-1947) este restituit me­moriei, ca şi în cazul lui Ion Istrate, prin analiza perioadei premergătoare instaurării dictaturii comuniste în România. Fără înţe­le­ge­rea acestei perioade (pe muchie de cuţit), cu greu se poate face trecerea spre o analiză obiectivă a proletcultismului, ca fe­nomen generat de politic. În acest sens, M. Niţescu remarca faptul că „a vorbi şi a scrie despre literatura din anii proletcultismului înseamnă a te situa, cu sau fără voie, aproa­pe exclusiv pe teren politic“.

Dintr-un început, trebuie subliniat faptul că M. Niţescu a lăsat ca moştenire literară o carte extrem de incomodă. În primul rînd, M. Niţescu remarcă schimbările de „optică şi stil“ survenite după 1964 la unii dintre scriitorii ce s-au afirmat în perioada de glorie a realismului socialist. Deşi prestaţia răsunătoare dinainte de 1964 a unor scriitori este astăzi trecută sub tăcere sau chiar negată, textele lor constituie adevărate bu­me­ranguri pentru cei ce le-au scris.

Recuperată din subterana epocii comu­niste, cartea lui M. Niţescu reprezintă un caz excepţional şi izolat de contestare pe faţă (manuscrisul a fost predat editurilor spre publicare!) a eforturilor comuniştilor de a supune cultura română unui efort de desfigurare. Din păcate, astăzi, după cum spunea şi prozatoarea Doina Jela, cultura română încă nu este matură pentru a-şi asuma un astfel de trecut, ceea ce dovedeşte că schimbarea de discurs nu modifică şi mentalitatea celor care au plătit ieri prin scrieri aservite puterii comuniste. Poate numai aşa se explică de ce cartea lui M. Niţescu rămîne în continuare într-un con de umbră, ca un paradox al elogiului…

 

Text şi context pentru o criză a Estului

 

Un debut remarcabil[15], semnalat deja de critica literară de întîmpinare[16], o aduce pe Sanda Cordoş direct în rîndul exegeţilor fenomenului prolet­cultist.

Cînd abordează tema proletcultismului în ţara lui de origine, Sanda Cordoş îl surprinde sub forma unei crize, care apare pe măsură ce discursul politic îl înlocuieşte în mod violent pe cel cultural. Este amintit aici articolul lui Lenin despre politica de partid şi literatura de partid (1905), ale cărui idei vor fi răstălmăcite de Jdanov (1934) pentru dezvoltarea conceptului de realism socialist.

Făcînd trimitere directă la cealăltă criză, de tip occidental, care tocmai decretase dei­ci­dul, prin vocea inconfundabilă a lui Nietzsche, şi care, apoi, luase în discuţie Declinul Occidentului (Spengler), autoarea constată că disoluţia “discursului cultural” a apelat la două paliere existenţiale, unul de tip sacral, iar celălalt de tip istorico-teolo­gic, dătător de sens. Sînt admirabile paginile dedicate acestui tandem, construit pe baza unor lecturi solide, comparatiste, cu deschi­deri docte spre spaţiul universal – Goethe, Nietzsche, Paul Valéry, Spengler, Kafka etc. Punerea în balanţă a celor două crize, este tranşată cu o frază memorabilă: “Dacă în Occident Dumnezeu a murit, în Răsăritul comunist Dumnezeu a fost executat po­litic”[17].

Şi în spaţiul românesc, Sanda Cordoş identifică urmele unei crize declanşate de o dispută din presa vremii[18]. Dintre partici­panţii la dezbateri îi remarcăm pe Virgil Ierunca, Ion Caraion şi Adrian Marino. Dacă Virgil Ierunca intră în discuţie doar din perspectiva primului care afirmă că există o criză a culturii româneşti, ceilalţi doi se situează pe poziţii diferite faţă de receptarea şi rezolvarea crizei. Ion Caraion are o intervenţie fermă[19], din perspectivă politică, în timp ce Adrian Marino[20] polemi­zează cu acesta, aducînd argu­mente din perspectivă cultu­rală.

Speculînd tematica propusă de Sanda Cordoş, se poate spune că studiul univer­sitarei clujene aduce în prim plan cele două feţe ale aceleiaşi monede: criza. Mai rămîne de văzut, în cazul spaţiului autohton, în ce măsură, “produsul crizei”, acea “literatură pentru neliniştea noastră”, este şi astăzi viabil?

Referindu-se la perioada 1948-1964, Sanda Cordoş ia în discuţie[21] terminologia folosită de specialişti în cazul dat. Concluzia este că în România “proletcultismul n-a existat”, fapt demonstrat cu eleganţă de autoare prin aducerea unor argumente de natură istorică. “În schimb”, notează Sanda Cordoş, “literatura română a continuat să dea în pîrg multă vreme în lumina lucrărilor lui A. A. Jdanov, care au continuat să o lumineze chiar şi atunci cînd numele ideologului sovietic nu mai era pomenit, dar ideile şi retorica sa rudimentară rămăseseră în uz, în discursul emulilor săi Leonte Răutu, I. Chişinevschi, N. Moraru, T. Şel­maru, I. Vitner, M. Novicov, [Ov. S. Croh­măl­niceanu uitat?! de S. C.] sau, nu mult mai tîrziu, Nicolae Ceauşescu.” Expozeul se încheie promt cu o întrebare de tip retoric: “Cînd îi datorăm atît [lui A. A. Jdanov, n.n. M. L.], cum să numim epoca literară 1948 – 1964 altfel decît jdanovism?”

 

Despre discursul oficial

 

Adept al revizuirilor, un alt critic şi isto­ric literar, l-am numit pe Marian Barbu[22], reuşeşte printr-un studiuasupra discursului oficial[23] să demonstreze că politicul corupe în mod inevitabil cultura, deci, implicit, literatura. Demersul întreprins de Marian Barbu în această dezbatere, cu discursul pe masă[24], a îmbrăcat aşadar formula „lecturii fidele, imparţiale şi integrale“, oferind citi­torului note şi impresii de lectură despre lucrările Primului congres al scriitorilor din RPR, 18-23 iunie 1956.

Ipostazele discursului îi au în prim plan pe actanţii Congresului. Criticul delimitează printre participanţi trei gene­raţii. O genera­ţie vîrstnică, mai puţin atrasă de promisiu­nile momentului, însă din componenţa că­reia istoria literară a reţinut cîteva excepţii notabile (Mihail Sadoveanu, Camil Petres­cu, G. Călinescu, G. Bacovia, T. Arghezi, L. Blaga, Al. Philippide, H. P. – Bengescu etc.). Tot aici sînt amintiţi cei mai radicali, care au luat drumul închisorilor comuniste, alţii care au rămas în expectativă suprave­gheată de putere, iar alţii care, pur şi simplu, s-au sinucis literar… Pentru generaţia de mijloc (scriitori în creştere „valorică“, dar şi biologică) au răspuns prezent momentului şi o parte dintre autorii care publicaseră în perioada interbelică. După cum spune Marian Barbu, apartenenţa la această „reţea minată“ s-a făcut „cu o anumită prudenţă, fie detonînd sau sporind… minele.“ Aici, autorul îi consemnează pe Marin Preda şi Petru Dumitriu, colegi de breaslă (nu se putea altfel!) cu Mihai Beniuc, Maria Banuş, Cicerone Theodorescu, Eugen Jebe­leanu… Generaţia tînără, spune cu ironie criticul, se afla sub semnul vîrstei creatoare. Dintre aceştia, foarte puţini s-au încumetat să desconspire „fiara politică instaurată de mîna omului“, iar consecinţele s-au dovedit nefaste dar şi absurde: îndrăzneţul era înlănţuit de libertate!

Este cunoscut faptul că după 1989 a luat naştere un curent aşa-zis revizionist care, şi în opinia lui Marian Barbu, a îmbrăcat forma unui uragan nemilos dispus să dărîme fără discernămînt tot ce s-a creat „înainte“. La concurenţă cu acest curent s-a desfăşurat şi activitatea febrilă a unor autori dornici de a-şi recupera trecutul prin prisma unor biografii mai mult sau mai puţin… deghi­zate[25]. Interesantă este şi poziţia celor care se simt datori să intervină în astfel de dezbateri, fie pentru a-i reabilita, fie pentru a-i incrimina pe cei în cauză. În afara puţi­nilor critici avizaţi, cu greu se poate însă afirma că revizuirea a fost obiectivă.

Din fericire, Marian Barbu este acel cercetător profesionist care în mod obiectiv analizează tabloul unui timp revolut, dominat de politicul care a transformat literatura într-un instrument de propagandă. Distanţarea obiectivă şi tranşantă îi permite să nuanţeze acele detalii care scapă celui ce este subiectiv sau tezist, ambele poziţii constînd într-o eroare de perspectivă, ca atunci cînd te afli prea aproape sau prea departe de o pictură. Unghiul de receptare este reglat de Marian Barbu în funcţie de ceea ce însuşi autorul numeşte „linia de mijloc din drumul spinos al înţelegerii“ – acesta fiind şi sensul pe care îl conferă reexaminărilor.

Dintr-un început, comentatorul observă că ipostazele (reacţiile de manifestare în cadrul Congresului) conţin în marea lor majoritate metastaze generate de momentul politic. Operaţie chirurgicală extrem de complicată pentru autor, care trebuie să localizeze tumoarea şi să elibereze de sub chingile ei ceea ce a mai rămas sănătos. În unele cazuri, chirurgul se mulţumeşte doar să consemneze cu umor ireversibilul. Este vorba de aceia care au plătit tribut prolet­cultismului sau de cei care s-au înregimentat din convingere sub semnul lui. Nici în timpul Congresului aceştia nu şi-au dez­minţit apartenenţa… politică, în această direcţie făcînd un adevărat exces de zel în utilizarea limbajului de lemn. Poate ca niciodată, limba română n-a fost mai înjosită decît cu acest prilej. Trist dar adevărat, prezintă Marian Barbu involuţia, decadenţa pe care a îmbrăcat-o discursul oficial. Pentru exemplificare, negru / alb, comentatorul recurge la un text pilduitor, semnat de Mihai Beniuc[26]. După lectura acestui text, cititorul poate singur depista metastazele existente. Aproape ameţitor pentru cititorul de astăzi, în special pentru cel tînăr, discursul lui Beniuc nu este nimic altceva decît servilism politic.

Epilogul acestui studiu vine să armo­nizeze tonul critic, care pe parcursul comen­tariilor, după cum mărturiseşte şi Marian Barbu, a beneficiat de un limbaj divers, adesea colorat, doct sau popular, în funcţie de actant. Timpul nemilos a operat la nivelul său , păstrînd doar cîteva nume. Unii dintre scriitorii prezentaţi, care au contribuit din plin la propagarea acestei literaturi sau au fost în pas cu vremea, abia după 1964 vor încerca să se reabiliteze. Mulţi dintre ei vor rămîne însă multă vreme sub „zodia proletcultismului“ (M. Niţescu) sau chiar vor apune, dar vor exista şi cazuri excep­ţionale, care vor reuşi prin scrierile ulte­rioare să-şi spele păcatele. În ciuda aspectului contorsionat şi confuz sub care se prezintă astăzi literatura realist socialistă, Marian Barbu are grijă să evidenţieze, acolo unde este cazul, meritele incontenstabile ale unor scriitori care, din păcate, nu de puţine ori au schimbat macazul (un exemplu notabil ar fi Ov. S. Crohmălniceanu).

La sfîrşitul notelor, comentariilor şi impresiilor pe marginea lucrărilor Primului Congres al Scriitorilor din RPR, se poate observa că misiunea autorului n-a fost deloc uşoară. Multiplele faţete ale discursului oficial au căpătat consistenţă în virtutea unei direcţii impuse de acei factori politici, „rezo­nanţi de conştiinţe şi mentalităţi“. Scur­ta trecere în revistă a evoluţiei discur­sului propune o imagine sintetică venind în întîmpinarea cititorului care poate astfel urmări metamorfozele acestei realităţi. Pentru perioada studiată, Marian Barbu a identificat în sfera discursului oficial nota dominantă a două aspecte: unul politic şi altul, în umbra primului, academic. Dacă prima identificare, cea politică, a perturbat în mod vizibil coloana vertebrală a discur­sului, transformîndu-l adesea într-o „cuvîn­tare tovărăşească“, a doua, respectiv cea academică, s-a dovedit lipsită de solaritate, ea constituind de fapt doar un simplu atribut al vorbitorului. Or aceasta demonstrează, încă o dată, că discursul, pen­tru a deveni oficial, în acele vremuri, trebuia să treacă prin furcile caudine ale cenzurii politice.

O dată cu autorul Ipostazelor…, ne pu­nem şi noi întrebarea: Oare cum a fost cu putinţă apariţia unor astfel de metastaze? Un punct de pornire spre aflarea răspunsului acestei întrebări, în mod inspirat, îl găseşte Marian Barbu într-o mărturisire a lui Dostoievski: „De altfel, în romanul meu Demonii, am încercat să înfăţişez acele multiple şi variate cauze, datorită cărora chiar şi cei mai cinstiţi oameni, cu inima cea mai pură, pot fi atraşi la săvîrşirea unei fărădelegi atît de monstruoase. În aceasta constă grozăvia că la noi este posibil să săvîrşeşti o faptă reprobabilă, o faptă odioa­să, fără să fii propriu-zis un nemernic! Şi nu numai la noi, ci peste tot, în lumea întreagă – aşa a fost la începutul veacurilor, în vremuri de tranziţie, de mari zguduiri în destinul oamenilor, în vremuri dominate de îndoieli şi negări, de scepticism şi instabi­litate a convingerilor sociale fundamentale (…). Faptul că te poţi considera, ba chiar să fii cu adevărat un om de bună-credinţă şi nu un nemernic, şi cu toate astea să fii în stare a săvîrşi o evidentă şi incontestabilă faptă odioasă – iată în ce constă marea nefericire a timpurilor noastre moderne.“ (subl. Marian Barbu)

 

* * *

 

Imaginea realismului socialist, ca orice panoramă de tip mozaic sau vitraliu, aşa cum a fost construită, graţie celor patru voci critice avizate, poate fi completată sau dimi­nuată în funcţie de spaţiile de cultură dis­tincte, naţional şi universal, în care situăm conceptul. Este meritul incontestabil al celor patru autori de a-şi aduce o contri­buţie la scrierea unei pagini albe de istorie literară despre cea mai întunecată perioadă a litera­turii române.

 

 

Note