Stefan Borbély
Războiul imaginar
Când spunem război, ne gândim la bombe explodând în aer, la clădiri prăbusite, transee pline de morti, sânge curgând peste tot, privatiuni si suferinte. Războiul traditional are o concretete materială înfiorătoare: genocid, populatii deportate, familii despărtite arbitrar, părinti rupti de copii. Totul, în acceptiune traditională, e provocat de existenta malefică a unui dusman extern, care trebuie contracarat, ucis, aneantizat. Războiul, în acceptiunea sa traditională, presupune vehementa urii xenofobe: vinovat pentru toate atrocitătile este întotdeauna celălalt, ceea ce face ca fiecare război să se transforme, aproape spontan, si într-un rit de lustratie autohtonizant-megalomană: în comparatie cu celălalt, răul, perfidul, noi suntem curati, buni la suflet, pregătiti de orice victorie.
Când doreste să instituie un rit de lustratie colectivă, o comunitate are de ales, în general, între două scenarii. Primul e să ia o mătură, si să dea cu ea prin ograda proprie. Psihologic, inconvenientul acestei metode de igienizare autohtonă îl reprezintă recunoasterea indirectă a murdăriei existente în propria ogradă, ceea ce face ca orice lustratie de acest tip să fie precedată de o – bărbătească, sau doar estompată – autoculpabilizare: ai lăsat murdăria să se adune în jurul tău, si acum, măturarea rapidă cu pantoful sub covor nu e de ajuns: e nevoie de o mătură mai mare, si de brate vânjoase, capabile să o mânuiască.
Al doilea scenariu este acela de a identifica un dusman exponential, neapărat în afară, si, pe cât posibil prea putin cunoscut pentru a-l putea personaliza, pentru a-i atribui o identitate umană. Pe umerii acestui dusman vei putea arunca apoi, cu imprecatii bine regizate, sustinute propagandistic de la centru, toate relelele propriilor tale deficiente. Un dusman bun fortifică, energetizează, împrumută putere si, mai presus de toate – purifică. În ipostaza beligerantei psihologice, orice grup sau popor porneste de la premisa propriei sale neprihăniri. De aceea, e bine să ai un asemenea dusman, si dacă nu dispui de el, să îl inventezi, fiindcă în acest fel dai si poporului tău de lucru. Un popor obedient, cuminte, maleabil e un popor care stie precis pe cine trebuie să urască. Dimpotrivă, iubirea e mai degrabă dispersivă, învăluitoare, tinde spre xenofilie, nu e un bun instrument politic.
În anii de după disparitia socialistilor utopici, Europa politică a uitat să iubească, dar a învătat să administreze în mod eficient ura ca instrument politic. Două războaie mondiale au marcat această translatie, si câteva conflagratii mai mici, doar aparent regionale. Consensul urii e cel mai puternic liant al evolutiei politice a secolului XX. Desigur, nimeni nu a putut opri alunecarea sa spre forme secundare, cum sunt indiferenta etnică sau natională, ignoranta geo-politică pricinuită de consumismul global, însă azi, de pildă, dacă întrebi un francez ce anume este un german, el îti va răspunde că, înainte de toate, el este un non-francez, pe când, în ochii americanului de rând, rusul e un non-american, dar nu fiindcă el ar trăi în afara Statelor Unite, ci fiindcă este nedemocratic si comunist.
Notiune eminamente politică la Tocqueville, sau la începutul secolului XX, democratia a devenit o notiune ontologică la sfârsitul acestui secol, în mai putin de zece decenii de evenimente geopolitice si rasiale agitate. Afganul e subuman pentru luptătorul american desantat în Afganistan, dar nu fiindcă el ar fi terorist, ci fiindcă e nedemocratic. „Axa răului”, anuntată de presedintele G.W. Bush (în 2001), e, în prelungirea lui Samuel Huntington, nu atât o axă etnică sau culturală, ci una ontologică: drept la existentă au numai cei care se dedau la deliciile universale ale democratiei. Războiul din Afganistan, dus mai degrabă cu pietrele, decât cu oamenii, marchează si sfârsitul multiculturalismului romantic si tolerant, construit pe ideea că oamenii sunt, ontologic si cultural vorbind, diferiti. Acest război marchează, însă, si reînceperea istoriei, recuperarea ei din cenusa diafană în care a fost lăsată de apocalipsa livrescă, posthegeliană, a depeizatului Francis Fukuyama, marele perdant moral al ultimilor ani.
Ne întoarcem, asadar, la coordonatele maniheiste ale Războiului Rece, extinzându-le nitel spre arii geopolitice si culturale mai vaste. Paradoxul arată că extraordinara dezvoltare economică si tehnologică a lumii de după cel de-al doilea război mondial nu s-ar fi putut înfăptui fără psihoza beligerantei continue întretinute de dualismul Războiului Rece. Sub umbrela acestui război, s-au deschis toate pusculitele, s-au vărsat tone de bani în programe de control spatial sau de înarmare, s-a înfăptuit imposibilul la nivel micro si macrosocial. Tot paradoxul arată că după încheierea oficială a Războiului Rece (1991), marile puteri – si în primul rând Statele Unite – au căutat mereu forme beli-gerante de substitut, desfăsurându-le pe teren (războiul din Golf, ofensiva armată împotriva Yugoslaviei, Afganistanul) după logica Războiului Rece, altfel spus: după logica pierderilor minime calculate si, mai ales, după aceea a mentinerii intacte a dusmanului. După excursia beligerantă din Golf, Generalul Schwartzkopf a bombardat intens Bagdadul, întâmpinând o rezistentă mai mult artizanală. Esenta strategică a misiunii a fost, însă, atinsă: în ciuda unei ofensive hiperelaborate, dusă cu tehnologie simili-spatială, Saddam Hussein a rămas linistit în cortul său, pentru a fi folosit si altădată, dacă situatia o impune. La fel s-a întâmplat si-n celelalte două cazuri: la conducerea Serbiei se află tot un nationalist (mai blând decât cel precedent, e adevărat…), pe când în Afganistan maleficul Bin Laden nu a fost găsit, neputând fi reperat de către un instrumentar militar hipersofisticat, despre care în armată ni se spunea că poate detecta din cosmos mingea albă de pingpong aruncată pe un covor de zăpadă proaspătă, din lantul diamantin al Himalayei.
E de remarcat, însă, că, profitând de ofensiva din Afganistan si de psihoza periclitării induse de atacurile din 11 septembrie 2001, presedintele american a trecut prin congres o serie de propuneri de finantare spatială (scut cosmic etc.), în privinta oportunitătii cărora Senatul avusese, înainte, niscaiva dubii. FBI-ul, CIA-ul, Pentagonul au primit subventii sporite – sume uriase, la care nu sperau înainte de atac. Mari firme si-au reorganizat personalul, concediind mii si mii de angajati. La nivel macrosocial, s-a produs o restratificare, prin întărirea constiintei americanismului „pur-sânge” si suspicionarea imigrantilor, a musulmanilor în special. Procesul nu e nou, doar că acum se împlineste: de ani buni, de două decenii aproape, America înregistrează un proces acut de supraetajare socială: ocupând aproape integral palierul inferior al serviciilor, imigrantii disponibilizează indirect autohoni pentru palierele de decizie si pentru etajele muncilor de performantă. În urma atacului terorist din 11 septembrie 2001 si a contraofensivei în Afganistan care a urmat, etajarea aceasta a iesit de sub incidenta freaticii difuze care o domina până acum, si a devenit executorie, subminând celebrul EOE (Equal Opportunity Employment), fiindcă, de pildă, de acum încolo un antrenor de zbor din Florida se va uita de cinci ori la candidatul său arab înainte de a-l trece pe lista celor lăsati să se apropie de o elice, chiar dacă acesta dispune de bani fremătători si e gata să plătească integral, cash, întreaga instructie.
Analizând un război postmodern, real sau doar de simulacru (în ciuda faptului că se desfăsoară pe teren, cu un arsenal militar hipersofisticat), avem de urmărit nu doar dusmanul extern al cuiva, tinta din afară care-i obiectivează ura, ci si reflexele din interior ale acestei beligerante, fiindcă războiul de azi nu mai e – asa cum se sustinea în epoca romantică – prelungirea politicii interne într-un câmp de mine si grenade, ci un pretext strategic pentru reorganizarea unor procese din interiorul unei anumite comunităti. Noile războaie – Războiul Rece fiind primul dintre ele – au un efect prioritar autoscopic, nu extern, fiindcă sub umbrela lor – sau în spatele ecranului dramatic prezentat publicului, la televizor sau în mass media – pot fi operate mai rapid corectii socioeconomice si tehnologice domestice decât s-ar fi putut impune ele dacă timpul ar fi fost lăsat să curgă în voie, în suvoiul său firesc.
***
Notele care urmează îsi propun să circumscrie o asemenea sintagmă: războiul imaginar, folosită preponderent pentru beligeranta Războiului Rece. Nu e singura sintagmă de beligerantă „ciudată” care s-a vehiculat în anii din urmă, când s-a mai vorbit de războiul-simulacru (pentru ofensiva din Golf), de „exportul de democratie” (pentru bombardarea Yugoslaviei) sau, mai recent, de „războiul total” împotriva terorismului, dus de o „axă a Binelui” împotriva unei „axe a Răului”, care include mai multe state, inclusiv Rusia… Să nu uităm, înainte de a trece mai departe, că războiul din Afganistan a mai marcat un salt de interior pentru administratia americană, oferindu-i presedintelui un portofoliu extern, sau o identitate, pe care nu le-ar fi avut în afara tragicelor evenimente din septembrie 2001. De la primul presedinte Bush încoace, care a avut incontestabilul merit istoric de a pune capăt Războiului Rece prin întelegerile convenite cu Gorbaciov (1991), mentalul colectiv american a tot acuzat un sindrom de „abandonare”, reprosându-le presedintilor neglijarea politicii interne în favoarea celei externe. Ca o consecintă a acestei psihoze, presedintele Bush nu a fost reales în 1992 pentru un al doilea mandat, pe care-l merita cu prisosintă, fiindcă era un învingător în afară si fiindcă „făcuse istorie”, detaliu prea putin important, însă, pentru alegătorul de rând din interior. Blocat de afacerea Lewinsky în al doilea său mandat, presedintele Clinton a fost socotit „disfunctional” pentru treburile interne („the disfunctional President”), actualul presedinte atacând campania electorală cu un portofoliu extern premeditat neglijat, accentul căzând pe „recuperarea” din interior a americanului de rând, scăpat din vedere de către predecesori. (Dimpotrivă, preopinentul, Al Gore, a insistat pe „globalizare”, cu puternice accente ecologiste, multe dintre ele utopice.) Consecinta este că, ales fiind, G.W. Bush a rămas relativ descoperit la nivelul portofoliului de externe, dezechilibrul devenind grav dacă îl raportăm la ascensiunea lui Putin la Kremlin si la flexarea muschilor de către o Rusie din ce în ce mai preocupată de recuperarea vechii sale străluciri geopolitice.
Asadar, ofensiva din Afganistan i-a venit ca o mănusă presedintelui american, oferindu-i pe tavă o doctrină externă („axa Răului”), de care nu dispunea înainte. Prin pozitionarea geostrategică a celor două mari Puteri pe harta actuală a lumii, numerosi analisti n-au pregetat să observe că, de fapt, s-au reocupat meterezele vechiului Război Rece, modificându-se doar unele mici turnulete de asalt regional. Am intrat astfel – au sustinut chiar premonitoriu unii analisti (cum e Gérard Bergeron: La Guerre Froide recommencée, Boréal, 1986 – în cel de-al doilea Război Rece, mai diafan însă, decît primul, fiindcă cel de acum se poartă în afara Europei, la limita unor demarcatii civi-lizationale si religioase. Pe de altă parte, dihotomizarea mondială – odinioară eminamente politică – a devenit azi maniheism axiologic si existential: în trecut, sovieticului i se recunostea dreptul la existentă, chiar dacă era deplâns că trăieste într-un regim care-l oprimă. Azi, a fi înseamnă a fi de partea Binelui, pe planul luminos al Axei; a nu fi înseamnă a subzista în latura ei întunecată, malignă. Odinioară, Istoria si-a rânduit fiii în trei tabere distincte; trei, fiindcă dincolo de cele două traditionale, beligerante, exista si „lumea a treia”, care avea o determinare economică, nu exclusiv politi-că. Azi, există un Demiurg maniheist, care-si rostuieste fiii nu în două tabere economice sau politice distincte, ci în două categorii ontologice. Unii sunt, ceilalti nu au fiintă. Climatul intelectual si politic de după terminarea celui de-al doilea război mondial nu a îndrăznit să instituie o asemenea distinctie. Ultima oară, ea s-a practicat în timpul războiului.
***
Războiul imaginar e un concept sociopolitic relativ nou, destul de controversat în Occident, aproape necunoscut la noi. El semnifică abordarea globală a celor două sisteme opozitive din timpul Războiului Rece (cel sovietic, răsăritean, si cel occidental), dar nu prin contrapunere, ci insistându-se pe faptul că ambele sisteme au dezvoltat culturi specifice interne pentru a răspunde exigentelor Războiului Rece: sisteme de reactii specifice, de ordin ideologic, cultural, imaginar si psihologic, bazate pe articularea unei imagini a dusmanului (enemy image), a cărei finalitate politică si psihologică a fost una internă, nu externă. Conceptul suge-rează că atât URSS, cât si statele capitaliste ale Occidentului au indus societătii lor psihoza exacerbantă a războiului imaginar nu pentru a spori tacticile de apărare împotriva unui dusman extern, ci pentru a-si rezolva echilibrul social si politic intern. Pentru aceasta, ele au dezvoltat (elaborat, conceput) culturi, seturi de imagini, semne, simboluri si mai ales institutii care nu derivau neapărat din exigenta strategică sau militară a confruntării cu celălalt bloc, ci din necesităti specifice de politică socială si psihologică internă. Dus la extrem, conceptul sugerează că cele două blocuri beligerante au instrumentalizat cazuistica opozitivă a Războiului Rece pentru a-si regla unele fenomene sociale, demografice si economice interne. Ingredientul principal al acestui reglaj a fost de ordin psihologic: inducând oamenilor sentimentul continuu al periclitării, războiul imaginar a creat un plan de relativă stabilitate geopolitică si planetară, bazat pe psihologia jucătorului de sah, dispus să interpreteze harta ca pe o retea de pătrătele albe si negre. Mai importantă decât cromatica tablei era sugestia că pionii adversarului se apropie amenintător, pândind la tot pasul. „Tinta” acestei psihoze a fost consumismul, sau ceea ce am putea numi, ca atitudine politică, „societatea letargică”. Instalată în bunăstare materială, societatea occidentală era predispusă, în deceniile de după revoltele din 1968, să intre într-o impasibi-litate participativă democratică, procentajul prezentei la urne, cu prilejul alegerilor, confirmând pericolul. Prin urmare, războiul imaginar a actionat, întrucâtva, împotriva consumismului hedonist în Occident, întretinând la nivelul oamenilor dinamica latentă, mereu activabilă, a activismului si vigilentei.
Războiul imaginar
Termenul a fost lansat de către Mary Kaldor (The Imaginary War. Understanding the East-West Conflict. Basil Blackwell, Oxford, 1990).
Caracteristici (în paranteze vom face trimiterile la paginile din care am extras citatele, a căror traducere ne apartine):
Războiul imaginar este o “tehnologie disciplinară” (termenul e preluat de la Michel Foucault) si presupune un discurs care “exprimă si legitimizează relatiile de putere din societatea modernă” (4). Finalitatea “războiului imaginar” e aceea de a “mentine coeziunea socială” internă a societătilor implicate în conflict, scopul fiind domestic, nu îndreptat în afară.
Mary Kaldor distinge, tehnic si conceptual, între două forme beligerante cunoscute în arhitectura Războiului Rece: a) beligeranta de apărare sau de respingere, care presupune o reactie hotărâtă fată de o agresiune externă fătisă, si b) forma beligerantă a “războiului imaginar”, definită ca reflexi-vă, psihologică si domestică sub aspect ins-titutional: “Conceptul de război imaginar presupune că teama de un dusman extern este folosită pentru a se trata conflicte existente în interiorul blocurilor respective.” (25)
Kaldor insistă pe relativa independentă a celor două sisteme – occidental si sovietic – în anii ‘50, amintind că, în articulatiile lor principale, de ordin politic sau economic, ele nu s-au dezvoltat unul împotriva celuilalt. Concret, aceasta înseamnă că economia occidentală nu a prosperat prin învingerea, dizlocarea sau înlăturarea economiei sovietice, cum nici economia sovietică nu a prosperat prin luptă directă – alta decât cea ideologică sau spiritual-motivatională – cu economia americană. Legea ucroniei relevă următorul paradox dihoto-mic al anilor ‘50: ambele blocuri se puteau dezvolta independent unul fată de celălalt, fără insistenta pe opozitie sau pe concurentă. Ele erau complementare – sustine Mary Kaldor -, fiindcă au fost precedate de ecuatia geostrategică si politică – reciproc admisă – a sferelor de influentă. La Teheran si la Yalta se stabilise clar că vor fi două sfere de influentă în epoca postbelică, si că ele vor evolua după legi economice si politice proprii, prin respect mutual. Ca o consecintă, escaladarea retorică a inamicitiei începând cu anul 1946 se datorează imperativului rezolvării unor probleme sociale, politice si demografice interne – stringente în ambele blocuri.
Retorica inamicitiei: Imaginea dusmanului (The Enemy Image)
Un prim aspect, nu excesiv de bine rea-lizat sub aspect analitic, este următorul: George Lakoff si Mack Johnson (citati de Lynn Boyd Hinds: The Cold War as Rhetoric, New York, 1991) vorbesc de “metaforele orientative” din recuzita ostilitătii politice mediatizate, cele recurente fiind arhetipale: dusmanul complotist, secret, si eroul salvator (întuneric vs. lumină). Modelul e, desigur, antropologic, trimitând spre binecunoscuta ecuatie a lui Otto Rank potrivit căreia eroicul reprezintă lupta luminii împotriva întunericului.
Un alt doilea aspect, de data aceasta mai nuantat:
Murray J. Edelman (Constructing the Political Spectacle, Chicago University Press, 1988) sustine, prin analize statistice si psihologice foarte scrupuloase (descrise în cap. 4, The Construction and Uses of Political Enemies) că actul de imaginare a dusmanului (the enemy image) si procesul de punere în act a unei psihoze sociale si politice de beligerantă au o morfologie persuasivă precisă, reproductibilă în câteva stereotipii reprezentationale redutabile. Acestea dau constante care nu tin seama de timp sau de istorie, doar variabila identitătii etnice sau nationale diferă. Iată câteva dintre ele:
– recurgerea la diminutive peiorative, prin care se creează sugestia de disproportie: dusmanul e mic, neînsemnat, noi suntem puternici, sau „mari”, prin urmare, dusmanul poate fi înfrânt cu mijloace minimale, care nu ne vor pretinde un sacrificiu foarte mare;
– limbaj scatologic: dusmanul e „murdar”, subdezvoltat, trăieste în derivă, într-o societate aflată, sub aspectul evolutiei si al progresului, sub nivelul societătii noastre „curate”, apretate. Un subcapitol al acestei distinctii face referiri la decalajul de civilizatie: noi suntem superiori, ei sunt tribali, etnografici, năpăditi de minoritari de asemenea tribali, pe care nu stiu să-i „gestioneze”;
– tendinta de masificare: discursul ostil stereotipizat dezindividualizează preopinentul, îl prezintă anonim, asemenea unui bloc compact, asemenea unei mase. Rolul este, în primul rând, strategic (chestiune, de altfel, de psihologie armată): într-un inamic fără fizionomie, într-un inamic care nu este om, cu însusiri particulare, specifice, pe care nu-l poti privi în ochi, se trage mai usor, inhibitia de a ochi prin cătare se volatilizează mai repede. Mai intervine, aici, si clasicul efect de falangă: prezentat monolitic, ca masă amorfă (ca „arici cu tepi” – pentru a recurge la o metaforă militară antică), inamicul întrupează spiritul ofensiv malign, pericolul. În multe reprezentări occidentale din anii ‘50, sovieticul e urias, monstruos, reprezentat cu privire „otelită”, nemiloasă: nimic omenesc nu e în silueta lui, femeile fiind reprezentate de regulă în uniformă, asexuate, de-feminizate, rostind discursuri incendiare de la tribună sau mâ-nuind unelte masculine (ciocan, baros, mistrie);
– retorica inamicitiei apelează de regulă la generalizări categoriale („negrii”, „vietnamezii”, „rusii” etc.), estompând individualitatea umană. E semnificativ, de pildă, că imaginarul ostil american din anii ‘50 s-a folosit de regulă de termenul de Russians pentru a denumi sovieticii (se recurgea, deci, la paradigma etnică atemporală), în vreme ce rusii utilizau pentru ei însisi termenul ideologic de oameni sovietici. Retorica inamicitiei sugerează, aici, caracterul malign al rasei, nu al politicului, inducându-le oamenilor convingerea că atâta vreme cât „rădăcinile sunt putrede”, orice anestezie ideologică se dovedeste a fi doar o frectie la un picior de lemn. Mai mult, spunând Russians, evitând sovietici, lipsesti inamicul de identitatea politică si culturală fată de care e sensibil, sugerând, prin ricoseu, că revolutia din 1917 nu a fost atât de importantă, pe cât pare;
– inamicul politic poate apărea drept construct alegoric (Răul, Urâtul), folosit drept “ecran de purificare” pentru cel ce întretine o asemenea perceptie. Cum aminteam si la începutul rândurilor noastre, aici functionează impecabil legea lustratiei colective aplicabile prin reflex: orice rit colectiv de „murdărire”, întinare a unui dusman extern, imaginar sau real, are drept scopuri: a) stipularea conditiei noastre de puritate si b) sugestia că el, „murdar” fiind, tine de un palier sociouman inferior, putând fi îngenunchiat foarte usor;
– altă stereotipie retorică redutabilă e prezentarea inamicului ca fiind incomprehensibil, impenetrabil, misterios sau ca întretinând cu bună-stiintă asemenea enigme „pentru a ne deruta”. Un dusman enigmatic e un dusman perfid, care atacă pe la spate. Astfel, în discursul lui Churchill care acre-ditează termenul de “iron curtain” (Fulton, Westminster College, martie 1946) – paternitatea sintagmei fiind revendicată de mai multi, cum vom vedea putin mai departe… –, apare la un moment dat propozitia deja celebră: “URSS-ul este o ghicitoare învăluită în misterul din interiorul unei enigme” (“a riddle wrapped in a mystery inside an enigma”).
Murray Edelman insistă si pe “comoditatea” sociopolitică a întretinerii unui dusman extern foarte puternic. Un oponent fixează o comunitate: functionează ca “stabilizator”, ca un instrument de reglaj comportamentar comunitar, pentru că:
– stereotipizează coregrafia comportamentală de interior;
– stereotipizează discursul politic si umanitar, reglându-i orizontul de asteptare în perimetrul expectantei minimale. Un popor periclitat zboară cu aripile frânte, fiindcă se teme la tot pasul de lunetistul care stă la pândă. Un popor cu psihoza periclitării dezvoltă reflexe reactive negative (să nu… să nu…), retractilitate care îl face mai maleabil, mai docil. Pe de altă parte, acest tip de comportament cautionează, prin reflex, paternalismul etatizat: un popor care se teme este mai dispus să cedeze prerogativele de conducere unui stat menit să îl „apere”, decât unul liber sau decomplexat.
În consecintă: un dusman stabil si bine circumscris reprezintă garantia respectării disciplinei interne a unei societăti, fiindcă stereotipizează ura, vectorii propensiunilor agresive interne. Societăti disfunctionale, imprevizibile, sunt cele la care ura comunitară, ostilitatea colectivă apar difuz, nedrenate. E de amintit, în paranteză, tendinta exegetică nostalgică a Războiului Rece, foarte recentă (si foarte serioasă, în ciuda nuantei peiorative pe care o putem insinua): tendinta scolastică occidentală ce prezintă Războiul Rece ca pe un spatiu de certitudini dihotomice, ca ORDINE (stiai de care parte a baricadei esti, cine îti sunt inamicii etc.), pierdută prin prăbusirea blocului sovietic. Un titlu: James E. Cronin: The World That Cold War Made: Order, Chaos and the Return of History (New York, Routledge, 1996). Un altul (mai nuantat în directia sarcasmului, si mai cunoscut cititorilor români): Pascal Bruckner: Melancolia democratiei. Cum să trăiesti fără dusmani? (ed. rom.: Antet, 1996; ed. initială la Seuil, 1994).
Psihologia începuturilor Războiului Rece
Guy Oakes, în The Imaginary War (Oxford University Press, 1994), citează o observatie făcută de John Morton Blum (V. Was for Victory: Politics and Culture During World War II, New York, 1976), conform căreia baza psihologică a războiului imaginar peste Ocean o reprezintă faptul că Statele Unite nu au fost niciodată atacate pe teritoriu propriu în timpul celui de-al doilea război mondial, trăind luptele indirect, prin intermediul relatărilor participantilor, al ziarelor si al radioului: “…s-a spus – scrie John Morton Blum – că americanii au fost obligati să lupte un război de la distantă, numai prin imaginatie”. Ca o consecintă, în mentalitatea americană se dezvoltă o cultură beligerantă imaginară: suferinta – desi reală – e preponderent mediată prin presă, care foloseste, pentru descrierea dusmanului, stereotipii ale imaginatiei ostile, luate cu precădere din registrul antropologic si rasial: dusmanul e inferior, e monstrul cu care se luptă eroul american invincibil, scoborâtor direct al frontieristului din Vestul Sălbatic, cuceritor de terenuri si de proprietăti dobândite din fuga cărutei (sau a calului, după caz sau avere).
Arhivele, decopertate odată cu trecerea anilor, au demonstrat că administratia ame-ricană s-a pregătit din timp pentru exigentele Războiului Rece, ale unei istorii viitoare polarizate politic: s-a pregătit din timp, cu mult înainte ca al doilea război mondial să fi luat sfîrsit, punând Statele Unite si Occidentul în fata unei noi istorii. Care – să precizăm din capul locului – nu era una foarte diferită de aceea de dinainte de aberatia hitleristă: aceleasi două fronturi ideologice si economice (rusii pe de o parte, occidentalii pe de alta), fronturi pe care războiul le apropiase, până la perversiunea de a le face să lupte în aliantă, împotriva aceluiasi dusman. Trebuia, deci, desfăcut ceea ce istoria legase, într-un nod efemer, e adevărat. La Teheran si la Yalta se stabileste – cum deja aminteam – independenta relativă a celor două sisteme după război, bazată pe neimixtiune si pe demarcarea sferelor de influentă. Dacă s-ar fi respectat cu strictete normele separării geoeconomice si geopolitice stipulate de Churchill, Stalin si Roosevelt, cele două sisteme ar fi putut evolua paralel, fără ingredientul malefic al adversitătii, alta decât aceea de principiu. Se putea construi o lume postbelică de tip consensual, neconflictual, dacă n-ar fi intervenit problema germană (blocada Berlinului) si dacă Roosevelt n-ar fi murit, lăsându-i locul lui Truman. Fireste, sunt dezvoltări ipotetice acestea: nimeni nu stie cum ar fi evoluat lucrurile în realitate. Maestrii jocului de puzzle al istoriei au imaginat si o asemenea continuare a celui de-al doilea război mondial, pe trei table distincte (fiindcă lumea a treia nu putea fi scoasă din joc). Elementele ucroniei: o Germanie cedată integral influentei sovietice, cu nescindarea Berlinului, neînfiintarea statului Israel, în 1948, acceptarea Chinei ca al treilea pol mondial, „cedarea” strategică a Asiei, în schimbul unor influente mult mai consistente în America de Sud si Africa.
Conversia imaginară
Exegetii au remarcat că doctrina transoceanică a Războiului Rece reprezintă conversia imaginară negativă a unei perceptii pozitive de care s-a bucurat URSS-ul în mentalitatea publică americană, după atacarea tării de către Hitler (1941). Câteva exemple:
– primele cărti despre URSS, publicate în SUA, sînt amare (Eugene Lyons: Assignment in Utopia, 1937 sau The Red Decade, 1941 – Lyons a fost corespondent în URSS): volumele vorbesc despre statul-masină, statul-malaxor, deplâng laicizarea fortată a poporului sovietic si înregimentarea sa la căruta purpurie a unei dezvoltări pe care poporul o suportă greu, dar nu i se dă voie să crâcnească;
– după atacul lui Hitler asupra URSS-ului (22 iunie 1941), apar dintr-o dată ima-gini pozitive, dezideologizate, pe fondul strategic al atasării unui aliat militar foarte puternic: Joseph E. Davis, ambasador la Moscova între 1936-38, publică volumul de mare audientă Mission to Moscow (1941), din care se face si un film la Hollywood, întărindu-i reputatia;
– Wendell Wilkie (candidat republican la presedintie în 1940), publică manifestul socio-uman One World („O singură lume”, 1943), carte favorabilă rusilor si realizării unei “lumii ecumenice unice”, pe modelul foarte îndepărtat – atât ideologic, cât si organizational – al socialistilor utopici, dar cu un vag iz de francmasonerie altruistă, pe un tort rozaliu, întins spre stepele rusesti cu toată dragostea;
– momentul de apogeu e revuistic, si vine într-un tiraj urias, despre care se estimează că a ajuns în aproape fiecare cămin american (prin cumpărare directă sau prin împrumut): revista Life (29 martie 1943) dedică un număr integral URSS-ului, în conditii regale de paginare: Stalin apare singur pe copertă, martial si totusi uman, Lenin (“the father of modern Russia” = părintele Rusiei moderne) e descris ca “perhaps the greatest man of modern times” (probabil cel mai mare om al timpurilor moderne). În interior, în reportaje iscusit aduse din condei, liderii PCUS sunt prezentati drept “tough, loyal, capable administrators” (administratori dârzi, loiali, capabili), perceptiile fiind, deci, unanim pozitive.
Reconversia se petrece în 1946 si, privită de la distanta celor câteva decenii care s-au scurs de la ea, are caracterul unei scenarite consensuale:
– la 5 martie 1946, Winston Churchill (persoană particulară deja, prim-ministru este Anthony Eden) rosteste celebra sa conferintă academică la Westminster College, Fulton, în care Europa este prezentată ca fiind traversată, de la nord la sud, de o „cor-tină de fier”, marcând separări de ordin ideologic si politic. Impactul de presă e fulminant, însă cercetările recente au arătat că gonflarea s-a produs cu sprijin de la „centru”, presedintele Truman cunoscând textul conferintei înainte ca aceasta să fi fost rostită. Formal, Washingtonul întelege să păstreze, totusi, aparentele: administratia se delimitează de conferintă si de sintagmă, insistând pe faptul că Churchill a vorbit „ca persoană particulară”;
– reluând sintagma (care place tuturor), la sfârsitul anului 1946 senatorul Vanderberg (presedintele Comisiei de Apărare) foloseste de opt ori într-o cuvîntare din senat termenul de “iron curtain”, ca reactie la:
– cuvântarea electorală a lui Stalin (9 febr. 1946 – inutilă, fiindcă Stalin nu avea contracandidat!), în care se precizează că războiul recent încheiat a adus cu sine o lume polarizată ideologic. Stalin nu foloseste sintagma „cortinei de fier” – ar fi fost chiar părintele ei, dacă o folosea… -, dar o presupune.
Doctrina războiului imaginar american e influentată însă de
Un personaj esential:
George F. Kennan
La 22 februarie 1946, acesta, aflat în misiune la Moscova, adresează Washing-tonului celebra sa Telegramă lungă (de 8000 de cuvinte), care a influentat într-atât reactiile imaginare americane si atitudinile oficiale ale administratiei, încât s-a vorbit, pe bună dreptate, de “doctrina Kennan”, motiv pentru care recomandările antitetice, “în oglindă” ale telegramei trebuie neapărat avute în vedere. Kennan sugerează, înainte de Churchill, că cele două sisteme sunt ireconciliabile si antagonice, însă ceea ce face ca telegrama să aibă o importantă covârsitoare e sugestia că americanii trebuie să se instaleze în sistem pe termen lung, ajustându-si comportamentul socio-politic intern în functie de necesitătile strategice ale noilor timpuri. Spune Kennan:
George F. Kennan mai este si autorul unui articol semnat misterios, care a avut un impact mobilizator urias. În revista Foreign Affairs (July 1947), apare un text intitulat The Sources of Soviet Conduct (Rădăcinile comportamentului sovietic), semnat de Mr. X. Termenul central al textului este containment (îndiguire) si insistă pe cartografierea ideologică precisă a inamicului si a teritoriilor sale de influentă. Textul devine mit national în USA si incită la rituri de lustratie (societatea americană e “contaminată” de comunism, deci trebuie luate măsuri interne de „îndiguire” a răului, acolo unde el există. Cercetătorii de azi nu-si pot reprima observatia că pentru inducerea unei psihoze interne de lustratie, autorul articolului recurge la un stereotip versat al reprezentărilor inamicale (l-am discutat mai sus…), prin sugestia de clandestinitate nominală (Mr. X). Churchill folosise un truc retoric similar, descriindu-i pe sovietici, în discursul de la Fulton, ca o „ghicitoare învăluită în misterul din interiorul unei enigme” (“a riddle wrapped in a mystery inside an enigma”).
***
Ajungând în acest punct, nu e lipsit de interes să vedem cum se conturează stereotipia reprezentatională a sovieticului (rusului) si a sistemului din care face el parte în mentalul colectiv american.
Les K. Adler (The Red Image. American Attitudes toward Communism in the Cold War Era, Garland, NY, 1991) a sintezat patru perceptii americane comune, recurente, privind comunismul:
– el reprezintă violarea ordinii naturale a lucrurilor, a legilor firesti ale dezvoltării umane, fiind, prin urmare, o culpă ontologică, înainte de a deveni una politică sau ideologică;
– Rusia manifestă un cult exagerat al societătii ca mecanism, ca dominatie transindividuală, spre deosebire de comunitatea americană, unde accentul cade pe va-lorile firesti, naturale, ale proximitătii si traiului armonios;
– ca o consecintă, omul sovietic e mario-neta masinii-stat, o păpusă docilă, aflată în mâna unor puteri discretionare, pe care nu le poate controla, si cu care nu poate dialoga;
– Comunismul e un regim culpabil, ateu, care a înlocuit religiosul cu ideologia.
E de amintit aici un nume care a influentat extrem de mult pozitiile oficiale antisovietice din SUA: profesorul Richard Pipes, analist si director la Harvard Russian Research Center, între 1968 si 1973, cu cărti scoase mult mai devreme. Teza principală a volumelor (The Formation of the Soviet Union: Communism and Nationalism, 1917-1923; The Russian Revolution. 1899-1919 etc.) e că revolutia bolsevică din Rusia reprezintă o consecintă directă a dezvoltării feudale a Rusiei, prin continuarea firească, dar sub alte auspicii ideologice, a unui sistem politic de tip “paternalist”. Prin revolutie – sustine profesorul Pipes -, un regim rusesc feudal diseminat, dar convergent simbolic prin persoana patrimonială a tarului, a fost continuată printr-un stat politienesc, pe linia aceleiasi formule a cetăteanului care caută în stat (sau partid) un tată-surogat, menit să îl protejeze si să îl întretină. Formula clasică a lui Pipes este că revolutia din 1917 a fost mai mult rusă decît bolsevică, formula fiind în perfect acord cu mitul popular al dusmanului “natural” pe care-l reprezintă sovieticul, sistemul din URSS fiind o “violare” a evolutiei libere a legilor Naturii, nu numai a politicului.
O altă lucrare care a influentat mult sensibilitatea publică a fost Harvard Project on the Soviet Social System, elaborat ca raport secret (initial) de către Raymond A. Bauer, Alex Inkeles si Clyde Kluckhohn, care l-au editat ulterior sub titlul How The Soviet System Works (Harvard University Press, 1956). Se discută, încă, dacă volumul a avut sau nu autorizare de publicare din partea celor care au comandat sondajul. La data aparitiei, s-a sugerat că nu, fiindcă în acest fel autoritătile ieseau de sub incidenta incomodă a complicitătii. Azi, adevărul pare să fie mai nuantat.
Lucrarea se bazează pe chestionare distribuite emigrantilor sositi în SUA, incluzând, astfel, o masivă marjă de relativism metodologic, fiindcă e de presupus că cei chestionati si-au selectat atent răspunsurile, stilizându-le în directia intereselor lor de moment (facilitarea imigrării). Sintetic, imaginea URSS-ului, desprinsă din volum, e următoarea: Rusia e etatizată abuziv, restrictiv pentru drepturile omului, însă: a) statul se bucură de asentimentul quasi-unanim al populatiei; b) populatia e mândră de realizările economiei sovietice si recunoscătoare pentru o serie de facilităti sociale gratuite (sănătate, scolarizare, locuinte); c) liderii nu sunt iubiti, dar sunt respectati, respectul urcând dintr-o traditie foarte greu de contracarat.
Chestionarul redă si imaginea din oglindă, aceea a americanilor (occidentalilor în general), nutrită de către sovietici. Caracteristici:
– americanii sunt mai liberi decît rusii, dar libertatea lor e dispersivă, centrifugă, actionînd preponderent în directii individualiste, anarhice;
– America e agresivă si doritoare de suprematie mondială;
– America merită respect pentru tehnologia sa si pentru forta materială, dar: materialismul său excesiv obliterează spiritualul;
– capitalismul ca sistem e decadent, servind preponderent cauza unei înarmări globale;
– nivelul de trai al oamenilor simpli din SUA este inferior nivelului de trai al oamenilor simpli din URSS: aici, rusii apreciază grija pentru omul de rând, manifestată de către stat;
– focalizarea interesului pe valori materiale si pe bunăstare slăbeste puterea fizică si morală a occidentalilor, care sunt “moi” si “nu pot face fată” încercărilor dure ale vietii;
– în Occident, grupuri etnice sunt discriminate, spre deosebire de URSS, unde cultura si civilizatia lor sunt recunoscute de către stat, fiind protejate.
The red scare
Reconversia imaginii publice a rusilor dintr-o paradigmă pozitivă într-una negativă, realizată de către americani în zorii Războiului Rece, are însă un suport istoric precis: Spaima Rosie (The Red Scare) din anii 1919-1920. Între ea si „spaima rosie” declansată în America spre sfârsitul anilor ‘40, pentru a fi continuată cu isteria anticomunistă a Comisiei conduse de către senatorul Joseph McCarthy există cîteva similitudini temporale, psihologice si motivationale:
– ambele se produc pe fondul terminării câte unui război mondial, când nou-dobândita stabilitate sugerează, ca proiect cel putin, o redistribuire mondială a sferelor de influentă;
– ambele apar pe fondul unor evenimente decisive din istoria SUA (demografie oscilantă, val însemnat de imigranti, slăbirea coeziunii sociale pe fondul suferintelor cauzate de pierderile din timpul războiului);
– ambele se manifestă ca reactii la unele evenimente petrecute în Rusia, declararea fătisă a opozitiei fiind oarecum ciudată în ambele cazuri, fiindcă în 1919 URSS-ul nu actiona ca opozant global fată de Statele Unite, iar în 1945 cele două puteri fuseseră în aceeasi tabără împotriva Germaniei, fiind legate, chiar mai mult, prin întelegeri de respect mutual. Pentru guvernul SUA, osti-litatea declarată în ambele cazuri s-a datorat fricii de un dereglaj intern, pricinuit de spectrul asimilării – prin simpatie, cel putin – a ideologiei comuniste. De altfel, demonizarea comunismului reprezintă o constantă a strategiilor politice ale administratiilor americane, în conditiile în care cel putin câteva dintre „succesele” sociale ale sistemului sovietic (scolarizarea gratuită, accesul gratuit la cultură, sistem sanitar gratuit, locuintele) stârneau atentia – uneori plină de invidie – a americanilor de rând. Cum aminteam mai înainte, aceste detalii sociale favorabile fuseseră relevate si în decursul anchetei How The Soviet System Works (1956), fiind reiterate de către imigranti în ciuda interesului lor de a se stabili pe pământ american;
– ambele „spaime” se produc pe fondul unor crize sociale înregistrate de Statele Unite. În 1946, e vorba de suferinta provocată de miile de cadavre ce trăiesc în memoria americanilor, de la Pearl Harbor încoace: aproape că nu există familie care să nu fie direct sau indirect îndoliată, în urma unui război „ciudat” si „incomprehensibil” pentru multi, fiindcă s-a purtat în afara teritoriului SUA, acesta nefiind nici o clipă amenintat. În 1919, isteria anticomunistă se leagă de relativul dezechilibru demografic pe care-l resimte societatea americană în urma valului imens de imigranti din primele două decenii ale secolului. Astfel, Spaima Rosie dobândeste si conotatiile unui rit de lustratie a elementelor alogene (“să epurăm natiunea de străinii periculosi”), în scopul dobândirii unui americanism 100% (tel doar imaginar, fiindcă în realitate el nu se putea realiza, din cauza mixajului social si rasial).
Les K. Adler (The Red Image. American Attitudes toward Communism in the Cold War Era) si Stanley Coben (A Study in Nativism: The American Red Scare of 1919-1920) demonstrează că scopul intern al escaladării Spaimelor Rosii a fost acela de a “pune capăt aparentei eroziuni a valorilor americane si dezintegrării culturii americane”; prin urmare, obiectivul principal a fost unul de solidarizare si disciplinare internă, cu insistentă precisă pe acuratetea “valorilor americane”.
Richard Alan Schwartz demonstrează, în The Cold War Reference Guide (McFarland & Co. Inc. Publishers, Jefferson, NC, and London, 1997), că The Red Scare a introdus în societatea americană sugestia de frică socială, incompatibilă, de fapt, cu principiul afirmării libertătii americane. “În timpul Spaimei Rosii – scrie Schwartz – libertatea de exprimare, activismul politic si presa au fost atacate si restrictionate mai mult decît oricând în timpurile de pace ale istoriei americane.” (p. 43) Alte tinte, care demonstrează că The Red Scare trebuie concepută ca o repetitie a războiului imaginar din anii ‘50, au fost: a) evreii b) intelectualii. De altfel, Schwartz insistă cu preponderentă asupra faptului că antiintelectualismul – „niciodată absent pe termen lung” din istoria americană – a fost activat ori de câte ori miscările sociale freatice americane se reasezau în istoria modernă, intelectualul fiind (o demonstrează si Woody Allen, destul de sarcastic, în filmele sale) „tapul ispăsitor” predilect al mentalului colectiv american, pentru care între nevroza intelectuală si masivitatea consumismului global a existat întotdeauna o prăpastie de netrecut. După cel de-al doilea război mondial, când se va declansa isteria anticomunistă condusă de către senatorul Joseph McCarthy, în primul lot de incriminati pentru „activităti non-americane” intră o multime de regizori, scenografi si actori de la Hollywood – asimi-lati „intelectualilor” imprevizibili si periculosi.
Organizarea institutiilor Războiului Rece
Imediat după încheierea războiului (1945), în Statele Unite se trece la organizarea institutională a Războiului Rece (înainte chiar ca sintagma să existe cu adevărat, si să aibă valoare circulatorie), pe modelul „doctrinei Kennan”, ca functie ideologică reactivă a Cabinetului Truman. Motivatiile sunt, toate, de interior, nefiind date, fireste, publicitătii, însă se bazează pe analize psihologice si statistice scrupulos elaborate. Într-un raport confidential adresat Cabinetului Truman (7 septembrie 1945 – raportul a circulat numai în interiorul Casei Albe), secretarul de stat Henry L. Stimson denuntă “spiritul public de hedonism si iresponsabilitate” al americanilor de rând, care se cere a fi contracarat, dacă America doreste să fie pregătită să facă fată noilor imperative politice si ideologice ale momentului. “Statele Unite sunt percepute – scrie analistul în nota sa – ca o tară frivolă, egoistă, iubitoare de plăcere, care nu ia în serios sarcina trăirii într-o ordine internatională dură”
În 1950, viitorul celebru sef CIA John Foster Dulles publică o cărtulie foarte căutată, War or Peace (Război sau pace – nuanta antitolstoiană a titlului e premeditată…), în care vorbeste despre o Americă slăbită, debilitatea fiind cauzată de o viată concentrată în exces pe cântecul de sirenă parsivă al valorilor materiale, consumiste. După Dulles, noua ordine mondială se bazează pe două blocuri opuse, din care unul – cel sovietic – si-a pierdut valorile sacrale, pe când cel occidental încă nu, doar că trăieste sacrul într-o ipostază relativizată de accentul prea mare pus pe materialitate (pe produse de consum = “consumer society”). Solutia impasului, sugerată de către Dulles, constă în reactivarea credintei simple, comunitare: în solidaritatea patriotică a americanilor de acasă si de pretutindeni.
O distinctie similară fusese formulată de către George F. Kennan, autorul Telegramei lungi si al articolului semnat misterios Mr. X, de care am mai vorbit. Revenit în SUA pentru a întreprinde o călătorie de agrement, Kennan va publica un jurnal de drum în care va insista pe degradarea urbană, pe murdăria si suficienta de sine a oraselor americane, formulând totodată principiul conform căruia “salvarea morală” a Americii va veni din “distinctia sa spirituală”, si nu din exa-cerbarea propensiunii către consumism.
Cele trei texte au ceva în comun: flatează spiritul americanului de rând, si sunt orientate cu precădere către ordinea internă ame-ricană. Se insinuează în ele, pe de altă parte, o psihoză de periclitare, pentru care americanii nu par să fie pregătiti. E vădit că această invocare a pretinselor slăbiciuni interne apare ca fiind în contrast cu imaginea publică externă puternică pe care o promovează Statele Unite, care au de partea lor avantajul strategic si imagologic al detonării primelor bombe atomice (Hiroshima, Nagasaki).
***
Convinsi de pericolul nuclear reprezentat de către URSS, analistii americani ai Cabinetului Truman au elaborat doctrina unei foarte articulate Apărări Publice (Public Defense), care pornea nu de la o premisă de putere si soliditate reactivă, ci de la ideea că o societate hedonistă si materialocentrică, cum e cea americană, nu va rezista panicii provocate de un eventual atac asupra propriului teritoriu. La 30 iunie 1947, se pune în circulatie confidentială raportul strategic Crossroads, despre pericolul atacului nuclear. Ca răspuns imaginar la un eventual atac din afară, în august 1947 Cabinetul Truman elaborează planul Broiler, dedicat bombardării de către SUA a oraselor rusesti; planul nu insistă pe distrugeri materiale, ci pe “maximizarea efectului psihologic al bombei atomice”. Aceste planuri erau secrete, si aveau drept numitor comun neîncrederea Cabinetului în capacitatea de reactie a americanilor, ceea ce duce la ela-borarea unei stricte ordini strategice interne. Cuvântul care îi nelinistea cel mai mult analisti era panica (după o lungă somnolentă, el va reveni pe buzele tuturor, după atacurile din 11 septembrie 2001). Administratia Federală a Apărării Civile de sub presedintii Truman si Eisenhower (Federal Civil Defense Administration) manifesta o grijă foarte mare pentru “stabilitatea emotională a publicului american din momentul unui eventual atac atomic” (Oakes, ed. cit., p.39). Textul de referintă al acestei conceptii a fost publicat în revista Collier’s (21 aug. 1953), de către Frederick “Val” Peterson, primul administrator al lui FCDA din timpul lui Eisenhower, care sustinea că “americanii sunt cetătenii celui mai puternic regim de pe glob, dar si cei mai vulnerabili la panică” (“panic-prone”).
Alte gesturi strategice de persuasiune întretin climatul de vigilentă internă:
– în ianuarie 1951, se publică o brosură, vândută apoi în peste 20 de milioane de exemplare, cu titlul Surviving Under Atomic Attack. Teza: pericolul nuclear antiamerican e o experientă pe care publicul american trebuie s-o integreze în ordinea sa de viată (“to live with”);
– În 26-28 nov. 1951 se pune în circulatie publică Project East River, împotriva pericolului nuclear extern. Teza: pericolul sovietic a fost subestimat în SUA, motiv pentru care trebuie construit un sistem civil de apărare, datorită “propensiunii americane către panică”;
– ca o consecintă, începând cu anul 1954, guvernul federal lansează o serie de “repetitii” ale celui de-al treilea război mondial si ale unui atac împotriva SUA, ritualizând reactia generală la atacul nuclear sovietic prin programe nationale de genul: the nuclear family under attack. Cu acest prilej, Presedintele e arătat în mass media ca locuind într-un cort, de unde coordonează actiunile, dă directive, e stăpân pe situatie etc. Baza programului o reprezintă imperativul ordinii în ierarhia socială americană clasică: familie, comunitate, serviciu, oras, stat: dacă această ordine este mentinută – sună recomandarea reiterată a programului –, America va putea face fată mai bine oricărei agresiuni malefice din interior sau din afară. Consecinta e o intensificare a psihozei de vigilentă microsocială (neighborhood watches etc.).
– un detaliu institutional tulburător: în 1950, Actul de Securitate Internă McCarran (The McCarran Internal Security Act) punea bazele unor tabere de concentrare pentru comunisti în Pennsylvania, Oklahoma, Arizona si California. Ele au fost construite, dar nu au fost niciodată folosite (cf. Richard Alan Schwartz, op.cit., p. 44).
Strategii culturale ale Războiului imaginar
Apar, si în acest domeniu, câteva stereotipii recurente în anii de după cel de-al doilea război mondial, specifice beligerantei simbolice:
– manualele scolare americane nu acordă spatiu cunoasterii URSS-ului si, în general, a Blocului răsăritean, stipulând că dincolo de “cortina de fier” se întinde o geografie mai degrabă abstractă, aridă, non-umană (no man’s land). „Scăparea” contrastează cu aranjamentele din interiorul lumii academice sau în cercetare, unde sporesc catedrele sau colectivele de lucru dedicate integral, si foarte scrupulos, blocului sovietic. [Lista lor e foarte lungă, însă, cu titlu de curiozitate, mentionez doar faptul că sub presiunea aceleiasi psihoze de beligerantă, la Columbia University se înfiintează până si un… Institut de Românistică (Romanian Institute), condus de profesorul Philip E. Moseley (informatia figurează în dosarul Anton Golopentia: Ultima carte, 2001). Iată încă un motiv să regretăm că Războiul Rece s-a încheiat…si să facem totul pentru a îl reîncepe.];
– tratamentul cultural si mediatic al sovieticilor e subtil rasial: rusul, când apare (în filme, sau în mass media) dispune în gene-ral de o fizionomie mongoloidă, asiatică (“scratch a Russian, and find a Tartar” = răzuieste un rus si sub el vei găsi un tătar). Sugestia e de popor “invadator”, de hoardă migratoare, de la începuturile istoriei;
– femeile sovietice apar fie ca a) amazoane neînfricate, hipermasculinizate ale constructiei socialismului, fie ca b) propovăduitoare ale ideologiei rosii de la tribună (care poate fi si scoală, unde cravata de pionier a copiilor e un accesoriu obligatoriu!). Prin urmare, se evită dimensiunea sexuală, firească a femeii, sau cea gospodărească, ipostaza casnică;
– copiii apar ca abandonati prematur de către familie, încredintati partidului sau institutiilor sale de substitut (crese, grădinite, organizatia de pionieri, scoala). Obsesivă e reprezentarea copilului în uniformă, prin evitarea ipostazei ludice – copilului rus nu i se dă voie să se joace – e un matur miniatural înregimentat.
Les K. Adler (op.cit.) remarcă si câteva dimensiuni reflexive ale ideologiei antisovietice americane din anii ‘50: orientate, toate, înspre ajustarea unor probleme interne:
– Intensificarea vigilentei interne. Anii ‘50 sunt anii restructurării retelelor de spionaj, prin urmare, în SUA se pune accentul pe imperativul vigilentei interne. Un sondaj de opinie realizat în iulie 1946 are drept temă întrebarea: Ce credeti că trebuie făcut cu comunistii din această tară? 36% dintre cei chestionati răspund radical: “get rid of them, report them, jail them, shoot them”; 16% sînt adeptii unor măsuri restrictive mai blînde: “keep out of public office, make it hard for them to be active”;
– Obstacularea interiorizării excesive a americanilor (psihologic, eficienta americană se bazează pe un imperativ al prezentei oportune, decomplexate). Solutii sugerate: vigilentă micro- si macrosocială, contactul permanent cu organele statului. Consecinta radicală, social-isterică a acestei exterio-rizări e vânătoarea de vrăjitoare din vremea senatorului McCarthy.
Exemple:
– Pentru Doctrina Truman: la nivelul administratiei centrale ia nastere, în cadrul Camerei de Comert (1946), The Committee on Socialism and Communism, condus de către Francis P. Matthews, avocat si om de afaceri din Omaha. În octombrie acelasi an, comitetul editează brosura Communist Infiltration in the US (o jumătate de milion de cópii), în care un capitol separat e dedicat criticării (!!) New Deal-ului rooseveltian, pe motivul că ar insista pe introducerea unei economii planificate în USA, model prea apropiat de cel de la Kremlin;
– Războiul de celuloid: în 1948 se produce filmul The Iron Curtain (la Hollywood, 20th Century Fox), inspirat dintr-un caz concret, care a făcut multă vâlvă în presă la vremea respectivă: trădarea unor specialisti americani de la Ambasada US din Canada, care furnizaseră informatii strategice si nucleare sovieticilor. Holly-woodul rămâne un punct sensibil, fiindcă, în conditiile unei televiziuni încă incipiente, filmele produse aici modelează gustul public, creează psihoze de masă. Astfel, între 1947 si 1954 s-au produs cam 35-40 de filme anticomuniste la Hollywood, sugestia lor principală fiind că FBI-ul si institutiile domestice americane sunt capabile să facă fată infiltrărilor ostile din directia blocului răsăritean, desi unele prezintă fisuri în functionarea serviciilor publice de pază americane, ceea ce sugerează necesitatea exer-citării din timp a unui control intern sever;
– Contracararea influentei publice din ce în ce mai mari a evreilor. Anticomunismul american din anii ‘50 a fost si un antisemitism: majoritatea exegetilor mentionează acest aspect, estompat ulterior, în deceniile care vor veni;
– Agrarianismul. Propaganda americană a insistat asupra faptului că impunerea comunismului în blocul sovietic s-a datorat si “uitării satului”, cu formele sale firesti de existentă. În Statele Unite, această ideologie a fost determinată de încercarea de contracarare a unei restratificări sociale uriase, similare celei de după primul război mondial, când majoritatea imigrantilor au ales orasele ca tintă de resedintă. În deceniul VI al secolului XX, se constată o masivă deplasare a americanilor de pe palierul creatorilor de hrană pe cel al consumatorilor. Ca o consecintă, propaganda a insistat foarte mult pe agrarianismul specific al societătii americane “sănătoase” (ca extrapolare, s-a spus, a unui model sudist, fiindcă în nord imaginea nu era acoperită de realitate).
[Cititorii doritori de o imagine coerentă sunt rugati să coroboreze aceste schite de sistem cu McCarthysmul, a cărui discutie o amânăm pentru numărul proxim al Caietelor. Nu trebuie omisă nici imensa influentă populară exercitată de aparitia romanelor Animal Farm (1945) si 1984 (1949), de George Orwell, al căror impact se manifestă în Statele Unite cu precădere după război.]