Roxana Coldea

 

 

Râsul şamanului

 

 

Recomandându-şi cele unsprezece vo­lu­me drept “demersuri antropologice”, Car­los Castaneda alege explicit calea antro­po­logiei narative, relatându-şi propriile expe­rienţe de iniţiere desfǎşurate sub ghidajul unui bǎtrân indian Yaqui: Juan Matus. Pendulând între ficţiune şi realitatea etno­gra­fică, volumele ”antropologului” ameri­can reconstituie istoria întâlnirii dintre două orizonturi de mentalitate: unul raţionalist (guvernat de logică şi declamându-şi legiti­mitatea) şi unul mitic, ocultat, protejat de mister: cel şamanic.

Traseul urmat de Carlos în încercarea de a accede la tainele şamanismului se do­ve­deşte a fi fără posibilitate de întoarcere (abandonurile sale fiind dublate mereu de reveniri la casa indianului din Sonora), tânărul student (la vremea aceea) ajuns ucenicul puternicului vrǎjitor don Juan, ce-l secondează în “călătoria” sa pentru a deveni un “om al cunoaşterii”, fiind “confiscat” de obiectul studiului sǎu.

Lumea şamanică i se “impune” în ter­meni percepuţi ca extrem de restrictivi, presupunând renunţarea la sine, anularea ca individualitate. Cunoaşterea este condiţio­na­tă de asumarea unei noi viziuni şi atitudini existenţiale ce submineazǎ sistemul de cre­din­ţe occidental, profane, căruia îi era tributar Carlos: “[…] it became obvious to me that don Juan’s knowledge had to be examined in terms of how he himself understood it; only insuch terms could it be made evident and convincing” (s.m.R.C.) (Castaneda, 1968, 20).

Pe parcursul celor cinsprezece ani cât durează iniţierea şamanică a lui Castaneda, don Juan îi deconstruieşte treptat ucenicului paradigma mentală şi sistemul de convenţii în baza căruia acesta îşi reprezenta lumea, pregătindu-l astfel pentru un nou mod de înţelegere şi o reprezentare distinctǎ a uni­ver­sului mundan.

Tânărul american trece, în felul acesta, printr-un proces de reformatare şi de extra­gere dintr-un context profan aflat sub sem­nul convenţiilor şi rutinei, iar modul cum don Juan înţelege să-l aducǎ în sistemul propriu cunoaşterii şamanice este fie prin râs, fie prin teroare, fie prin joc (deoarece jocul face mai acceptabilǎ noua paradigmă, şi-l face şi pe cel ce se joacǎ mai permisiv în faţa unei alte matrici mentale).

În timpul experienţelor sale şamanice, Carlos acuză stări contradictorii, oscilante, trecând cu uşurinţă de la o oboseală acută la beatitudine, apoi la spaimǎ şi apoi din nou la o stare de relaxare şi linişte, pentru ca imediat aceasta sǎ se converteascǎ în neli­niş­te şi tristeţe, de parcă una dintre condi­ţiile sine qua non ale iniţierii ar fi parcur­gerea unui spectru larg, de ciclu plenar, al tuturor emoţiilor înainte de eliberarea de sub regimul emoţional şi convertirea energiei interioare rezultate în râs sau indiferenţă, cǎci ambele reflectă o aceeaşi atitudine de non-implicare, de neutralitate în faţa lumii.

Cea mai deconcertantă atitudine a maes­trului vrǎjitor este, în viziu­nea lui Castaneda, râsul, pe care îl regǎseşte şi la ceilalţi ucenici mai avansaţi decât el, precum şi la don Genaro (vrăjitorul care alături de don Juan Matus alcătuieşte un fel de tandem comic).

Râsul în forma sa male­fică se revelează în persoana lui don Julian, maestrul iniţiator al lui don Juan, despre care acesta mǎrturi­seşte că putea să râdă ”intern”: „My bene­factor was indeed a devilish old man, don Juan said, laughing. He had learned to laugh internally. It wouldn’t show on his face, so he could pretend to be weeping or raging when he was really laughing“ (Castaneda, 1985, 99).

Lui Carlos râsul lui don Juan îi apare ca fiind extrem de frustrant, deoarece are mereu senzaţia că iniţiatorul sǎu râde pe seama lui. De fapt adevărata miză a acestei atitudini este tocmai efectul de şoc pe care ea trebuie sǎ-l aibǎ asupra celui venit dintr-o lume a rutinei, a unor false certitudini, căci aşa cum sublineazǎ Henri Bergson în Teoria râsului: „[…] nimic nu dezarmează în mai mare mǎsurǎ ca râsul” (Bergson, 1998, 5).

Pentru a-l putea învăţa, bǎtrânul vrăjitor ştie că trebuie mai întâi sǎ-l dezveţe de tot ceea ce-i părea până atunci indubitabil. El face asta apelând la comic, la pantonimă, „punând în scenă“ programul unei zile, imi­tând o sirenă dintr-o uzinǎ ce dă semnalul pentru pauza de masă, iar în momentul când tânărul său învăţăcel se conformează strân­gân­du-şi lucrurile, repetă gestul pentru a-i arăta că pauza s-a terminat şi că începe o nouă zi – şi toate acestea pentru a-i de­monstra mecanicitatea, automatismul vieţii pe care o duce.

Acesta e modul lui don Juan de a lua în râs, de a sancţiona mentalitatea spaţiului de unde vine Carlos, dar şi de a-l pregăti pentru cunoaşterea şamanică. Toate acestea presu­pun atingerea unei stări propice, de relaxare – de aceea îi şi relevă intenţia sa: „«don’t pay to much attention to all my gibberish» he said reassuringly. «I’m just trying to relax you and I know that you feel at home only when you’re muddled up»“ (Casta­neda, 1976, 20).

Râsul devine astfel o tehnică de orien­tare, de ghidare prin care bătrânul vrǎjitor îşi îndrumă ucenicul, dar el ţine şi de o predilecţie a şamanilor spre râs, tocmai pentru că acesta constituie într-un fel o supapă psihologicǎ pentru un prea-plin energetic, pentru o tensiune care altfel i-ar putea ucide, e un mijloc de exorcizare, dar şi un semn al vitalitǎţii. Numai în felul acesta pot fi justificate ieşirile „necontro­late“ ale lui Juan Matus şi don Genaro care râd isteric, se poartǎ ca nişte clovni, se delec­tează jucând  pantonime ce-l deconcer­tează pe Carlos. Astfel don Genaro imitǎ un mecanism, de tip „hopa Mitică“, trecând de le poziţia stând în şezut la stând în cap cu o vitezǎ incredibilă, se aşeazǎ perpendicular pe un copac amuzându-se tot timpul de uimirea neofitului.

Manifestǎri asemănătoare va regǎsi ucenicul şi în echipa celorlalţi învăţăcei ai lui don Genaro şi don Juan, numai cǎ aici se impune o distincţie: dacă în cazul celor doi maeştri vrăjitori e vorba de o nebunie con­tro­latǎ, în cazul ucenicilor „nebunia“ nu e încă una controlată, ci doar un excedent de energie vitală care nu a suferit deocamdatǎ un catharsis.

Râsul apare astfel în strânsă legătură cu nebunia şamanică. Relevantă în acest sens e afirmaţia lui don Juan: „ – Râsul meu, ca tot ceea ce fac este real, a spus el, dar este de asemenea şi nebunie controlată, pentru cǎ e inutil; nu schimbǎ nimic şi totuşi râd“ (Castaneda, 1995a, 110).

Râsul este nebunie controlatǎ în mǎsura în care iniţiatul ajunge la înţelegerea că: „O datǎ ce un om învaţă să «vadă», el se aflǎ singur într-o lume în care nu existǎ decât nebunie […]“ (Castaneda, 1999, 106), deoarece „lumea“ aşa cum o ştia Carlos nu este decât o sumǎ de descrieri (false) învăţate încǎ din copilărie de la adulţii care i-au oferit o anumită reprezentare rămasă, pânǎ în momentul întâlnirii cu şamanismul, indubitabilǎ. În acest sens râsul şamanului ca nebunie controlată înseamnă tocmai asu­marea conştiinţei că spaţiul profan – lumea, aşa cum am fost obişnuiţi s-o percepem este în fapt falsǎ. Nebunia poate fi pusǎ sub control prin detaşarea (a cǎrei expresie este râsul) implicatǎ de o atare înţelegere, de aceea  don Juan îi spune lui Carlos: „[…] eu aleg să trǎiesc şi să râd, nu pentru cǎ ar conta, ci pentru cǎ asta e înclinaţia naturii mele. Raţiunea pentru care spun cǎ aleg e pentru că «văd» şi nu faptul că aleg să trăiesc; voinţa mea mă face să continuu să trăiesc în pofida a tot ceea ce «văd»“ (Castaneda, 1995a, 111).

În viziunea omului „civilizat“ şi „civili­za­tor“, împărtăşită şi de Carlos, râsul ţine de raţiune, de gândire – idee formulatǎ de Henri Bergson în Teoria râsului: „Comicul necesită, în sfârşit, pentru a produce întregul sǎu efect, ceva asemǎnǎtor unei anestezii de moment a inimii. El se adreseazǎ inteli­genţei pure“ sau „Într-o societate a inteli­genţelor pure, nu vom mai plânge, probabil, dar, cu siguranţǎ vom râde“ (Bergson, 1998, 27-28). În concepţia şamanică, râsul ţine mai degrabǎ de o percepţie individualǎ – de aici şi rǎspunsul dat de don Juan obiecţiei aduse de învăţăcelul sǎu: „– Ai spus cǎ trebuie sǎ privim cu ochii noştri ca să râdem, dar eu cred că râdem pentru că gândim. De exemplu un orb poate râde şi el. / – Nu , a răspuns. Orbii nu râd niciodatǎ. Corpurile lor tresar puţin de impulsul râsului. Ei n-au prins niciodatǎ partea comicǎ a lumii şi trebuie să şi-o imagineze. Râsul lor nu este clocotitor“ (Castaneda, 1995, 117-118). Aserţiunea e nuanţatǎ cu altǎ ocazie, când şamanul îi explică lui Carlos faptul că „[…] avem nevoie să privim cu ochii noştri, pentru a putea râde, a spus, pentru cǎ numai când privim la lucruri putem detecta partea comicǎ a lumii. Pe de altă parte, când ochii noştri «vǎd», totul este egal, astfel încât nimic nu mai este comic“ (Castaneda, 1995 a, 199).

Pentru un şaman râsul capătă aceleaşi valenţe ca şi plânsul, între cele douǎ nepu­tând fi vorba de o diferenţă sub aspect cali­ta­tiv, întrucât atitudinea în faţa „realitǎţii“ se rezumă la un fel de neutralitate, indiferenţă ce se poate manifesta fie prin râs, fie prin plâns, privilegierea unei stări sau a alteia ţinând de decizia fiecărui iniţiat în parte. În privinţa sa, don Juan îşi mărturiseşte prefe­rinţa pentru râs deoarece în felul acesta se simte mai bine, mai conform naturii sale: „El a afirmat că nu existǎ o diferenţă intrinsecă între ele şi că amândouă sunt importante; a spus că totuşi el preferă râsul, deoarece corpul lui se simţea mai bine râzând decât atunci când plângea“ (Casta­neda, 1995 a, 110-111).

În economia sistemului de credinţe în care bǎtrânul vrǎjitor îl iniţiază, râsul ocupă un loc esenţial deoarece el trebuie să fie o mǎsurǎ de prevedere pentru un „om al cunoaşterii“, pentru un luptǎtor impecabil, altfel acesta e susceptibil de a cădea pradǎ melancoliei generate de întrezărirea eterni­tǎ­ţii sau de importanţa de sine: „[…] A adǎugat că luptǎtorii aveau dreptul sǎ aibă stǎri profunde de tristeţe, dar că tristeţea existǎ doar ca să îi facă să râdă“, iar „[…] cel mai bun mod de a scăpa de melancolie este să o iei în râs“ (Castaneda, 1999, 141, 117).

Condiţia la care vrea sǎ îl aducǎ don Juan Matus este cea a luptătorului impeca­bil, capabil de a-şi depăşi frica prin râsul erijat în pavăză „[…] Ţi-am spus de multe ori că luptǎtorii impecabili pot vedea lumi înspăimântătoare fără să fie afectaţi. În clipa imediat următoare ei sunt capabili să spunǎ o glumă, să râdă cu prietenii lor, cu străinii“ (Castaneda, 1999, 140). Un asemenea luptător ştie să îşi impunǎ un echilibru, nelăsându-se dominat de nici un sentiment anume: „I’ve told you that the true art of a warrior is to balance terror and wonder“ (Castaneda, 1976, 91).

Pentru a deveni însă un luptător impecabil, un iniţiat, Carlos trebuie să îşi anuleze istoria personală, să îşi reducă viaţa la o colecţie de poveşti despre necunoscuţi, să ajungă asemănător cu Nagualul Julian şi Nagualul Elias, care: „Erau goi. Nagualul Elias era o însumare de poveşti ciudate care te bântuie şi care veneau de undeva, din necunoscut. Nagualul Julian era o colecţie de poveşti care ar fi făcut pe oricine sǎ se tăvăleascǎ pe jos de râs. De fiecare dată când încercam să descopăr omul real din ei, aşa cum reuşisem cu tatǎl meu şi cu fiecare dintre oamenii pe care îi cunoşteam, nu gǎseam nimic. În loc sǎ găsesc o persoanǎ adevărată, nu mă aştepta decât o grămadă de poveşti despre necunoscuţi“ (Castaneda, 2003, 89).

Anularea istoriei personale a indivi­dului se poate atinge chiar prin râs, cǎci „Râsul e o convulsie a feţei şi, în convulsie, omul nu mai e stăpân pe el, fiind el însuşi stăpânit de ceva ce nu e nici voinţă, nici raţiune. […] râsul este, dintre toate expre­siile feţei, cea mai democratică; trǎsǎ­turile feţei fac sǎ ne deosebim unii de alţii, dar în convulsie suntem cu toţii la fel“ (Kundera, 2003, 370).

Don Juan îl învaţă pe Carlos să renunţe la importanţa de sine, la preocuparea de a-şi construi o imagine flatantă în ochii celor­lalţi. Face aceasta în primul rând agresându-l: „[…] nu îmi plăcea deloc să îl vizitez pe don Juan. În prezenţa lui mă simţeam ameninţat. Mă ataca verbal întotdeauna fără să mă lase niciodatǎ să mă pun în valoare. Uram să mă pun într-o lumină nefavorabilă de fiecare dată când deschi­deam gura; uram să fiu mereu prostul“ (Castaneda, R 2003, 19), dar şi punându-i la dispoziţie un instrument extrem de util: râsul – care îl va şi elibera de chingile şi opreliştile pe care singur şi le pune în calea cunoaşterii. Îndemnul lui don Juan devine astfel extrem de important, căci îi relevă o modalitate de a se dispensa de vechiul său sistem de credinţe: „Ascultǎ-ţi vocea din adâncul sufletului, cea care te va călăuzi de acum înainte, vocea care acum râde. Ascult-o! Şi râzi o dată cu ea. Râzi! Râzi! Cuvin­tele lui au fost ca o comandǎ hipnotică pentru mine. Împotriva voinţei mele, am început să râd. Niciodatǎ nu mai fusesem aşa de fericit. M-am simţit liber, fără nici o mască“ (Castaneda, 2003, 77).

Râsul şamanului e în primul rând un râs fără obiect, căci în faţa sa toate sunt egale, tocmai de aceea râsul sǎu e „o expresie a fiinţei ce se bucură că există“; „cel ce izbucneşte în hohote de râs extatic e fără amintiri, şi fără dorinţe, căci strigǎtul lui e adresat secundei prezente a lumii şi nu vrea să ştie de nimic altceva“ (Kundera, 1998, 55). Râsul e totodată şi un instrument pe­dep­sitor ce amendeazǎ lumea profană a lui Carlos, o pavăză împotriva forţelor pe care experienţele şamanice le invocă, precum şi o supapă psihologică pentru o descărcare catharctică a energiei vitale excedente (în cazul vrăjitorilor) şi o forţă eliberatoare de sub regimul rutinei şi convenţiilor.

Însoţindu-l în experienţele sale extatice, don Juan îl ghidează pe Carlos într-o lume nouă ce presupune o altă paradigmă menta­lă, dezvăţându-l (prin râsul pedepsitor ade­seori) de inventarul de obişnuinţe al spa­ţiului profan unde gestul e reiterabil la nesfârşit şi de către o infinitate de indivizi, punându-l în posesia instrumentelor unui alt sistem de gândire (percepţie) şi ajutându-l să deţinǎ controlul – prin râs, prin detaşare.

Râsul şamanului devine astfel o alternativă salvatoare la o lume cantonată în convenţii, e o modalitate de recâştigare, din cadrul unui tipar, a unei matrice preexistente, a libertăţii interioare a individului.