Ruxandra Cesereanu

Babeş-Bolyai University, Cluj-Napoca, Romania
RuxCes@yahoo.com

 

 

Raportul Final asupra Holocaustului şi Raportul Final asupra Dictaturii Comuniste în România (repere etice şi istorice)/
Final Report on Holocaust and Final Report on Communist Dictatorship in Romania

 

 

Abstract: On October 22, 2003, on the initiative of Romania’s president of the time, Ion Iliescu, an International Commission for the Study of the Holocaust in Romania (under the presidency of the Nobel laureate for peace, Elie Wiesel, American writer of Romanian origin) was set up. In spring 2006, on the initiative of Romania’s president, Traian Basescu, a Presidential Commission for the Analysis of the Communist Dictatorship in Romania (CPADCR, under the presidency of the American political scientist of Romanian origin, Vladimir Tismaneanu) was set up. The concrete purpose in setting up both Commissions was, in each case, the elaboration of a Final Report on the two forms of totalitarianism (extreme right and extreme left) that existed in Romania, between 1940 and 1944, and, respectively, between 1945 and 1989. Both Commissions had a legal and ethical basis and they answered to Romanians’ expectations and dilemmas on their recent history.

Keywords: Romania; Holocaust; Communist Dictatorship; Final Reports; Investigation Commissions.

 

 

Rezumat:  La 22 octombrie 2003, la iniţiativa preşedintelui României din acea perioadă, Ion Iliescu, a fost constituită o Comisie Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România (sub preşedinţia laureatului premiului Nobel pentru pace, Elie Wiesel, scriitor american de origine română). În primăvara anului 2006, la iniţiativa preşedintelui României, Traian Băsescu, a fost constituită o Comisie Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (CPADCR, sub preşedinţia politologului american de origine română, Vladimir Tismăneanu). Scopul concret al constituirii ambelor Comisii a fost realizarea câte unui Raport Final legat de cele două forme ale totalitarismului (extrema dreaptă şi extrema stângă) care au funcţionat în România, între 1940-1944, respectiv 1945-1989. Ambele Comisii au avut un fundament legal şi etic şi au răspuns unor aşteptări şi dileme ale românilor legate de istoria lor recentă.

Cuvinte-cheie: România; Holocaust; Dictatura comunistă; Raporturi finale; Investigare; Comisii

 

 

 La 22 octombrie 2003, la iniţiativa preşedintelui României din acea perioadă, Ion Iliescu, a fost constituită o Comisie Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România (sub preşedinţia laureatului premiului Nobel pentru pace, Elie Wiesel, scriitor american de origine română) [1] . În primăvara anului 2006, la iniţiativa preşedintelui României, Traian Băsescu, a fost constituită o Comisie Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (CPADCR, sub preşedinţia politologului american de origine română, Vladimir Tismăneanu) [2] . Scopul concret al constituirii ambelor Comisii a fost realizarea câte unui Raport Final legat de cele două forme ale totalitarismului (extrema dreaptă şi extrema stângă) care au funcţionat în România, între 1940-1944, respectiv 1945-1989. Ambele Comisii au avut un fundament legal şi etic şi au răspuns unor aşteptări şi dileme ale românilor legate de istoria lor recentă. În cazul Raportului Final legat de Analiza Dictaturii Comuniste (care trebuia să marcheze sfârşitul unei epoci, la 1 ianuarie 2007 urmând ca România să fie acceptată în Comunitatea Europeană) a mai existat un scop manifest: masivul document ar fi putut să îi ofere preşedintelui Traian Băsescu o bază ştiinţinfică pentru condamnarea oficială a comunismului în România, ca ilegitim şi criminal. Acest lucru s-a şi întâmplat la 18 decembrie 2006. Condamnând regimul comunist drept ilegitim şi criminal, Traian Băsescu a făcut un gest similar celui al lui Jacques Chirac, primul preşedinte care a condamnat în numele statului francez regimul de la Vichy, ca parte a experienţei istorice a acestui stat (această comparaţie la nivelul gesturilor etice a doi preşedinţi îi aparţine lui Vladimir Tismăneanu).

Premisa ambelor Rapoarte a fost cercetarea şi stabilirea adevărului privind cele două tragedii, ale Holocaustului, şi Gulagului, cu toate implicaţiile politice, sociale, psihologice, istorice, umane ale acestora. De asemenea, ambele Rapoarte au vizat o sancţionare oficială (girată de autorităţile române) a celor două extremisme (ororile petrecute între 1940-1944 şi 1945-1989 fiind imposibil de cuantificat şi decamuflat în timpul perioadei comuniste). Din componenţa Comisiei Wiesel (cum a fost ea denumită, într-o formă prescurtată) au făcut parte în principal istorici şi sociologi; din componenţa Comisiei Tismăneanu (cum a fost ea denumită, tot într-o formă prescurtată) au făcut parte, de asemenea, istorici, sociologi şi politologi, dar şi jurnalişti, oameni de litere, personalităţi civice, caracterul acesteia fiind mai heterogen decât al Comisiei Wiesel. De menţionat: doi dintre membrii Comisiei Wiesel au făcut parte şi din Comisia Tismăneanu, este vorba despre istoricii Andrei Pippidi (membru propriu-zis) şi Adrian Cioflâncă (expert). De remarcat, de asemenea: din Comisia Wiesel au făcut parte doi consilieri ai lui Ion Iliescu, Ioan Scurtu şi Victor Opaschi (prin urmare, măcar o minimă interferenţă prezidenţială a existat, cei doi istorici amintiţi putând monitoriza oficial activitatea Comisiei Wiesel); în schimb, deşi CPADCR a fost creată de preşedintele Traian Băsescu, din Comisia Tismăneanu nu a făcut parte vreun consilier prezidenţial, astfel încât nu a existat vreo interferenţă a autorităţilor cu activitatea Comisiei; din Comisia Tismăneanu a făcut parte, totuşi, un consilier, dar al adversarului preşedintelui Băsescu, primul ministru Călin-Popescu Tăriceanu, este vorba despre remarcabilul istoric Marius Oprea (specializat pe analiza Securităţii) – iar acest fapt probează tocmai caracterul democratic-heterogen al CPADCR. Singurul lucru în care Administraţia Prezidenţială s-a implicat a fost acela de a cataliza accesarea Arhivelor de către experţii CPADCR.

La 11 noiembrie 2004, Raportul Final realizat de Comisia Wiesel i-a fost prezentat lui Ion Iliescu; acest Raport a fost semnalat public, dar nu a şi fost dezbătut public decât minimal; Raportul produs de Comisia Wiesel a avut puţini detractori, iar aceştia au fost exclusiv din varii facţiuni ale extremei drepte care se manifestă politic şi cultural în România postcomunistă. Raportul Final realizat de Comisia Tismăneanu i-a fost predat în noiembrie 2006 lui Traian Băsescu – acesta a prezentat Concluziile Respectivului Raport în faţa Camerelor reunite ale Parlamentului, în 18 decembrie 2006, fiind boicotat de reprezentanţii câtova partide alergice la ideea de sancţionare a comunismului: PRM în principal, PSD în plan secundar (deşi Raportul nu a avut coloratură revanşardă, ci a fost redactat în spiritul liberalismului civic, el a fost perceput, uneori, ca un document coleric-politic menit să producă discordie). Dacă Raportul Comisiei Wiesel a avut un caracter amplu istoric şi factual, Raportul Comisiei Tismăneanu a mizat pe caracterul politologic legat de deconstrucţia ideologiei comuniste, neuitând, fireşte, de factualitatea necesară unui asemenea Raport în legătură cu victimologia aferentă (Raportul a pedalat pe un caracter iniţial prioritar politologic, întrucât acesta a fost documentul cathartic dorit de preşedinţia României; statul totalitar comunist s-a bazat pe ideologie, prin urmare în primul rând ideologia se cuvenea sancţionată, şi nu oricum, ci în mod explicativ)[3]. În discursurile lor de comentariu asupra celor două Rapoarte, ambii preşedinţi ai României, atât Ion Iliescu (la 12 octombrie 2004, în cadrul reuniunii consacrate comemorării Zilei Holocaustului în România), cât şi Traian Băsescu (la 18 decembrie 2006, în faţa Camerelor reunite ale Parlamentului), au punctat necesitatea evaluării critice a trecutului din istoria recentă a României, de acesta depinzând construcţia şi viitorul unei naţiuni, capabilă să se despartă de greşelile făcute odinioară.

Între cei doi preşedinţi care au constituit cele două Comisii a existat o diferenţă politică motivaţională. Ion Iliescu a înfiinţat Comisia Wiesel, la presiunea internaţională, din corectitudine politică, datorită faptului că România era una dintre ultimele ţări care nu îşi asumaseră atrocităţile petrecute pe teritoriul său şi sub controlul său, în timpul celui de-al doilea război mondial (aici nu intrau, fireşte, şi atrocităţile comise pe teritoriul Transilvaniei, aflată, între 1940-1944, sub jurisdicţie maghiară). Ion Iliescu nu era alergic la o asemenea investigare şi condamnare a Holocaustului, ci indiferent: dar presiunea internaţională a contat enorm în acest caz şi pe bună dreptate – întrucât, pentru mulţi români, informaţiile dure, şocante, scoase la iveală de Raportul Final al Comisiei Wiesel, a spulberat o serie de tabu-uri legate de caracterul generic-pozitiv al românilor. Traian Băsescu nu a simpatizat iniţial cu posibilitatea condamnării comunismului (pentru că el însuşi făcuse parte din sistem, la începutul carierei sale, chiar dacă nu aparţinuse aparatcikilor de anvergură), dar a devenit receptiv la motivaţia constituirii unei Comisii de condamnare a comunismului, din motive de presiune internă. A perceput acut reacţia societăţii civile legate de necesitatea unei astfel de Comisii, care ar fi tranşat o situaţie pusă în cauză încă din 1990 (prin Proclamaţia de la Timişoara, din martie 1990, şi prin mitingul-maraton din Piaţa Universităţii, între 22 aprilie-13 iunie 1990). Decisive au fost două evenimente: înfiinţarea prin decretul guvernului condus de Călin Popescu-Tăriceanu a Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului – de aici ambiţia preşedintelui Băsescu de a crea un edificiu similar cu IICC (al cărui preşedinte era istoricul Marius Oprea, neagreat de preşedintele Băsescu); al doilea eveniment a fost catalizat de schismele şi spasmele petrecute în interiorul Colegiului Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii (CNSAS) – organism care risca să continue panta descalificării atâta timp cât conducerea sa era incapabilă să gestioneze moral şi la vedere deconspirarea dosarelor; prezent la un moment dat la CNSAS pentru a soluţiona criza, Traian Băsescu a fost huiduit de mulţime şi cu acest prilej a conştientizat că riscă să fie discreditat în calitate de preşedinte al României, fără apetit etic, dacă rămâne surd la cerinţa societăţii civile de condamnare a comunismului. Nu în ultimul rând important, pentru decizia preşedintelui Băsescu, a fost Apelul (obstinat şi leitmotivic) de condamnare a comunismului, lansat mediatic de Sorin Ilieşiu. Desigur, nu doar aceste motive, ci şi altele, de natură morală, istorică şi politică l-au determinat şi mobilizat pe preşedintele Băsescu să urnească în timp record constituirea Comisiei de Analiză a Dictaturii Comuniste.

Alte nuanţe trebuie precizate pentru contextul intern şi internaţional al constituirii celor două Comisii care să producă, fiecare, un Raport Final: Ion Iliescu a agreat înfiinţarea unei Comisii Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România şi pentru că astfel distrăgea atenţia de la veşnica cerinţă, din 1990 încoace, a societăţii civile, de a crea o structură etică, o comisie, un institut, legat de investigarea critică a perioadei comuniste  şi care să producă în mod concret un Document prin care comunismul să fie condamnat oficial (Iliescu fiind unul dintre aparatcikii de notorietate în timpul comunismului). Pe de altă parte este la fel de adevărat că înfiinţarea unei Comisii pentru Studierea Holocaustului în România atrăgea după sine, în mod logic şi necesar, şi constituirea, cândva, a unei Comisii de investigare a celuilalt extremism concretizat în România, care marcase ţara nu doar patru ani, ci patruzeci şi cinci de ani. Fireşte, au fost voci care au speculat faptul că Traian Băsescu a creat Comisia Prezidenţială de Analiză a Dictaturii Comuniste ca replică la Comisia pentru Studierea Holocaustului, înfiinţată de Ion Iliescu, pentru a demonstra că este mai impetuos şi mai curajos decât celălalt preşedinte în a-şi asuma trecutul cel mai recent al ţării. Chiar dacă lucrurile vor fi stând şi astfel, acest fapt nu impietează cu nimic asupra situaţiei de facto prin care o cerinţă internă clamată din 1990 de către societatea civilă a fost îndeplinită doar la şaptesprezece ani după ce în România avusese loc, măcar parţial, o revoluţie anticomunistă, pentru că, în sfârşit, un preşedinte al României s-a mobilizat în acest sens. Spre deosebire de Ion Iliescu, alergic la condamnarea comunismului, Traian Băsescu a înţeles în cele din urmă să se despartă de propriul lui trecut, şi a făcut-o oficial, în numele poporului român.

Din punct de vedere conţinutistic, cele două Rapoarte Finale sunt distincte, în mod logic, axate fiind fiecare pe deconstrucţii ale unor “isme” opuse, chiar dacă asemănătoare în acelaşi timp, prin mecanismele lor de represiune şi de încălcare a drepturilor omului, subliniind, ambele, caracterul genocidal al regimurilor care au catalizat Holocaustul şi Gulagul adaptat à la roumaine. Raportul Final al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocausului în România este structurat în paisprezece capitole care îşi propun un desfăşurător nuanţat pe etapele exterminării, atât din punct de vedere istoric, cât şi juridic, sociologic, statistic. Cele paisprezece capitole sunt următoarele (într-o formulare prescurtată): 1. Fundalul şi precursorii Holocaustului. Politici antisemite; 2. Relaţiile româno-germane înaintea şi în timpul Holocaustului; 3. Retragerea din Basarabia şi Bucovina de Nord în iunie-iulie 1940 şi consecinţele ei asupra relaţiilor interetnice în România; 4. Propaganda antisemită şi retorica oficială despre primejdia “iudeo-bolşevismului”. Evreii români şi comunismul în perioada 1938-1944; 5. Holocaustul în România (acesta este capitolul cel mai aplicat şi şocant pentru mentalitatea româneascâ, lucrat cu cifre eşalonate pe categorii şi nume ale celor vinovaţi etc.) – cifra propusă pentru numărul evreilor români şi ucraineni exterminaţi pe teritoriile aflate sub administraţie românească fiind estimat între 280.000 şi 380.000; 6. Procesul de excludere a evreilor din societatea românească în timpul guvernelor lui Ion Antonescu; 7. Viaţa comunităţilor evreieşti în timpul lui Ion Antonescu şi răspunsul lor la Holocaustul din România; 8. Deportarea romilor şi tratamentul acestora în Transnistria; 9. Rolul lui Ion Antonescu în planificarea şi implementarea politicilor antisemite şi anti-rome ale statului român; 10. Holocaustul în Transilvania de Nord (capitol stringent, pentru că demonstrează neimplicarea autorităţilor române în lichidarea evreilor de aici); 11. Solidaritate şi salvare. Români printre cei “Drepţi între Popoare”[4]; 12. Procesul criminalilor de război; 13. Distorsionarea, negarea şi minimalizarea Holocaustului în România postbelică (capitol imperios şi actual pentru mentalitatea publică românească) şi 14. Concluzii şi recomandări.

Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România a fost gândit din perspectiva triadică de analiză a instituţiilor, metodelor şi personalităţilor implicate în comunismul românesc. Raportul este structurat în şase capitole, dintre care trei sunt de sinteză, iar alte trei sunt arborescente şi nuanţate în subcapitole: 1. Introducere. Natura, scopul şi efectele regimului totalitar comunist în România (capitol de sinteză); 2. Partidul Comunist Român (capitol de analiză, ramificat în alte patru subcapitole); 3. Represiunea (cel mai amplu capitol de analiză, ramificat în cincisprezece subcapitole); 4. Societate, Economie, Cultură (capitol de analiză, ramificat în douăsprezece capitole); 5. Concluzii. Necesitatea analizei, repudierii şi condamnării regimului comunist (capitol de sinteză) şi 6. Biografiile nomenclaturii (capitol de sinteză). De remarcat: Raportul Final al Comisiei Tismăneanu are o componentă mai demonstrativ axată pe deconstrucţia politologică şi ideologică a comunismului (unul din punctele sale cheie fiind definirea genocidului comunist în România). Acest lucru este motivat de faptul că, în timp ce în cazul fascismului, nazismului, extremismului de dreapta etc. nu a funcţionat niciodată o prejudecată de tipul “fascismul a fost rău pus în practică, dar era bun în teorie”, acest clişeu a funcţionat contrapunctic în ceea ce priveşte mentalitatea publică privind receptarea comunismului. În continuare acest clişeu funcţionează de altfel în postcomunismul românesc. De aceea Raportul Final produs de Comisia Tismăneanu trebuia să se axeze în chip vădit pe o deconstrucţie ideologică, aceasta urmărind să anihileze tocmai clişeul mai sus amintit, dar aplicat în cazul comunismului. O a doua deosebire între cele două Rapoarte Finale este dată de faptul că, datorită detaliilor variate ale represiunii pe o perioadă mult mai amplă de timp (patruzeci şi cinci de ani, cât a fost cronologizat comunismul românesc, faţă de patru ani, cât a fost cronologizat Holocaustul în România), Raportul Final al Comisiei Tismăneanu a avut un bagaj mult mai mare de muncă în decalarea tuturor factorilor responsabili pe etape ale represiunii (etapa Gheorghiu-Dej şi etapa Ceauşescu, stalinismul şi neostalinismul românesc, caracterul bizantin al comunismului românesc; începuturile Securităţii şi funcţionarea Securităţii în anii ’80, de pildă). Foarte greu de stabilit a fost categoria generică de deţinut politic în timpul regimului comunist, astfel încât să poată fi posibilă o cuantificare pe parcursul celor patruzeci şi cinci de ani: s-a optat pentru o formulă relativ definitorie după care erau încadrabili în tipologia deţinutului politic toţi cei privaţi de libertate din motive politice, pe perioada a minimum două luni de zile. În funcţie de această definiţie s-a făcut şi estimarea deţinuţilor politici, cifra depinzând de numărători graduale, eşalonate şi într-atât de nuanţate încât cifra oferită în final (uneori contestată vehement de ziarişti şi alte voci publice care au comentat Raportul Final) a fost aceea de aproximativ două milioane de oameni are au cunoscut varii forme ale Gulagurilor (nefiind vorba doar de cei care au suferit represiunea pe teritorul românesc, ci şi despre românii deportaţi ori suferind alte forme de represiune în Siberia, de pildă)[5].

Aşa cum Raportul Comisiei Wiesel se ocupă inclusiv de Holocaustul din Transilvania de Nord (girat de autorităţile maghiare), la fel, în Raportul Comisiei Tismăneanu există un subcapitol dedicat represiunii în Moldova sovietică. De asemenea, ambele Rapoarte Finale demontează teze false: Raportul Comisiei Wiesel deconstruieşte aşa-numitul complot “iudeo-bolşevic” împotriva României, Raportul Comisiei Tismăneanu deconstruieşte aşa-numitul complot al Occidentului împotriva României. Cele două Rapoarte Finale mai au un merit special: detabuizează anumite chestiuni nodale din istoria românească: Raportul Comisiei Wiesel detabuizează figura mareşalului Ion Antonescu şi a Armatei (implicaţi de facto în Holocaustul românesc); Raportul Comisiei Tismăneanu detabuizează imaginea Bisericii Ortodoxe, care a colaborat concret cu instituţiile de represiune din comunism. De asemenea, Rapoartele Finale rediscută chestiuni esenţiale pentru nivelul de receptare al mentalităţii publice româneşti: Raportul Comisiei Wiesel analizează figura evreului ca ţap ispăşitor (demonstrând că evreii nu au agresat Armata Română în Transnistria ori Basarabia, ci au fost loiali faţă de aceasta); Raportul Comisiei Tismăneanu analizează figura lui Nicolae Ceauşescu, falsul progresist şi realul neostalinist.

Ambele Rapoarte Finale au un capitol necesar de Concluzii şi recomandări: acestea sunt legislative, educaţionale, morale, muzeale, de cercetare şi sunt adresate Statului român şi autorităţilor sale. Spre deosebire de Raportul Comisiei Wiesel (care nu avea de ce să inventarieze nişte capete de acuzare ale nazismului, întrucât acest lucru fusese făcut la nivel internaţional, cu multă vreme în urmă, imediat după încheierea celui de-al doilea război mondial), Raportul Comisiei Tismăneanu punctează douăzeci şi unu de capete de acuzare concrete ale comunismului în România – acestea sunt inventariate metodic tocmai pentru a deconstrui clişeul că teoria comunismului ar fi fost benefică şi doar aplicativitatea sa a fost malefică.

Câteva distincţii structurale şi administrative: Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România a fost una dintre cele din urmă constituite, în acest sens, pentru a investiga ororile comise în numele extremismului de dreapta (autorităţile din România acceptând tardiv şi mai mult silit implicarea oficialităţilor româneşti în Holocaust); în timp ce Comisia Prezidenţială de Analiză a Dictaturii Comuniste în România a constituit o premieră în lumea postcomunistă. Niciuna dintre Comisii nu au avut un secretariat ori un edificiu de desfăşurare a lucrărilor (Comisia Wiesel a avut la dipoziţie o cameră la sediul Institutului de Studii Politice, de Apărare şi de Istorie Militară, folosită ca depozit de documente). Membrii Comisiilor (în nici unul din cele două cazuri) nu au fost plătiţi. Dar au existat câteva diferenţe administrative: au fost decontate reuniunile în plen ale Comisiei Wiesel (la Bucureşti, Washington şi Ierusalim) – transport, cazare, masa; bugetul Comisiei Wiesel a fost stabilit prin ordonanţă guvernamentală, cel al Comisiei Tismăneanu a fost alocat din bugetul Administraţiei Prezidenţiale. În cazul Comisiei Tismăneanu s-a făcut diferenţa între membrii şi experţi (cei din urmă fiind plătiţi cu sume specifice alocate cercetării); de asemenea, reuniunile în plen au fost decontate; în cazul Comisiei Wiesel nu a existat categoria experţilor, ci doar aceea a membrilor. Pentru ambele Rapoarte Finale s-a lucrat după un plan ramificat, în cadrul căruia fiecare capitol şi subcapitol a avut un coordonator responsabil. Capitolele ample au avut un coordonator responsabil (sau un grup de coordonatori, în cazul Comisiei Tismăneanu) care repartiza teme membrilor din grupul său – aceste studii erau apoi colectate, discutate, adăugite, corectate (după caz), până se ajungea la o variantă finală. În cazul ambelor Comisii au existat polemici şi diferenţe de opinie legate de sintetizarea şi ordonarea informaţiei, dar întotdeauna s-a ajuns la un consens.

Ion Iliescu nu a prezentat Raportul Comisiei Wiesel în Parlamentul României, deşi el a înfiinţat Comisia Internaţională de Studiere a Holocaustului în România (Raportul a fost în mod automat asumat de Statul român); Raportul Comisiei Tismăneanu a fost în schimb prezentat în faţa Parlamentului şi asumat direct doar de preşedintele Traian Băsescu (asumarea Statului român, ca organism politic şi administrativ, a rămas suspendată sau ambiguă, întrucât, parţial, reacţia parlamentarilor – de sorginte PRM şi PSD –  a fost una de respingere a Raportului Final)[6]. Raportul Comisiei Wiesel nu a fost dezbătut public decât minimal, în schimb Raportul Comisiei Tismăneanu a fost supus dezbaterii publice în chip amplu. Raportul Final al Comisiei Wiesel a fost model pentru Raportul Final al Comisiei Tismăneanu, alături de Raportul Final (din 1994) al Comisiei pentru Investigarea şi Evaluarea Istoriei şi Consecinţelor Dictaturii Partidului Uniunii Socialiste – creată în 1992 de Bundestag şi alcătuită din 27 de deputaţi şi istorici germani (acestea au fost modelele declarate ale politologului Vladimir Tismăneanu, preşedintele Comisiei)[7]; spre deosebire de Comisia Tismăneanu, cea germană a funcţionat vreme de doi ani în Germania unită, având, după cum este lesne de presupus, o tradiţie de analiză a totalitarismului prin procesul şi fenomenul denazificării; în urma Raportului Comisiei Germane (Raport care a avut 15.000 de pagini) prezentat public în 1994 (dar nu şi dezbătut neapărat) a fost creată o a doua Comisie, cu scop didactic de data aceasta – Comisia Parlamentară de Investigare şi Eliminare a Consecinţelor Dictaturii Partidului Uniunii Socialiste.

Ceea ce a contat şi într-un caz şi într-altul a fost demersul istoric, juridic şi moral, în primul rând, ambele Rapoarte Finale legate de cazul românesc nefiind infailible, ci perfectibile. Nu în ultimul rând a contat timpul avut la dispoziţie de ambele Comisii şi bagajul de informaţii pe care acestea au trebuit să îl proceseze: Comisia Wiesel a avut la dispoziţie un an şi jumătate, pentru a investiga o perioadă de patru ani; Comisia Tismăneanu a avut la dispoziţie o jumătate de an pentru a sintetiza informaţiile legate de cei patruzeci şi cinci de ani de comunism. Rolul ambelor Comisii a fost unul foarte sensibil, pentru că, şi într-un caz, şi în celălalt, sinteza unor informaţii explozive avea să bulverseze opinia publică românească, aflată încă în schismă şi cu apele nedespărţite întru totul, deşi în urmă cu mai bine de paisprezece ani (pentru Comisia Wiesel), respectiv în urmă cu şaptesprezece ani (pentru Comisia Tismăneanu) în România avusese loc o revoluţie anticomunistă.