Anamaria Selu

 

 

Puterea, voinţa şi intenţia

 

 

În lumea noastră, puterea, voinţa şi intenţia aparţin sferei gândirii şi afectivităţii. Ele nu au chip, sunt vizibile numai efectele lor, pe care le resimţim în realitatea  vieţii cotidiene. Don Juan, şamanul yaqui din seria de volume ale lui Carlos Castaneda, înţelege cele trei concepte ca ipostaze ale forţei impersonale, universale care dă naştere existenţei şi non-existenţei totodată. Mai mult, el nu vorbeşte despre concepte abstracte, fiinţări ideatice, ci despre adevă­rate trupuri ale puterii, voinţei, intenţiei, la fel de concret reprezentate în planul reali­tăţii ca orice obiect tangibil. Puterea are formă, poate fi atinsă, poate fi modelată, poate să vorbească, fără ca toate acestea să se întâmple în ordinea şi în sensul realităţii pur raţionale. Vorbim în termenii realului despre manifestări şi forţe la fel de “concrete” şi de puternice ca realul, dar, cu toate acestea, ne plasăm sau suntem forţaţi să ne deplasăm punctul de asamblare în afara lumii obiectuale. Despre ce fel de realitate ne vorbeşte Don Juan Matus şi cât de mare este asemănarea acesteia cu legile existenţei umane se va putea observa anali­zând aceste trei concepte: Puterea, Voinţa şi Intenţia..

 

1.  Puterea

 

                                             The power rests on the kind of knowledge one holds.

 (The Teachings of Don Juan)  

 

Între lumea de lucruri şi lumea de forţe s-a creat cândva o fisură, mai apoi o prăpas­tie. Oriunde ne-am aşeza suntem în exil, în afara situaţiei în care am căpăta puterea a le traversa pe amândouă cu aceeaşi libertate a spiritului; această putere se dobândeşte în urma unui îndelungat şi dureros proces de metamorfozare a fiinţei sau, mai bine zis, de recuperare a formei sale originare, de ajun­gere la ”incandescenţa totală”. Puterea de cunoaştere însăşi a suferit metamorfoze. Înainte, po­­ves­teşte Don Juan, şamanii puteau vedea direct energia, se percepeau unii pe alţii ca pe câmpuri de energie. A­cum, recuperarea acestui dar necesită pier­derea formei umane, care “dă luptătorului libertatea de a-şi aminti de el însuşi ca şi câmp de energie” (Castaneda, 1976, 54).

În acelaşi univers coabitează puterea ca forţă impersonală, suprareală, şi puterea to­na­lului, sfera ce ţine de concreteţea pămân­tului şi de legile realităţii manifestate în tipare şi forme. Capcana şi pericolul constau în pierderea libertăţii de a concepe gemelar ambele sfere de putere şi de a deveni sclavul orb al uneia dintre ele, cel mai adesea al puterii tonalului. Controlul de sine se va genera nu din libertatea mişcării gândului, ci din teama de a pierde din vedere ţărmul geome­triei raţionale a lumii. Paradoxal, pu­te­rea este cea care generează, naşte, se creează, dar şi cea care se face pe sine. “Power can meet only with power.” (Casta­neda, E 1976, 112).

Un alt paradox al puterii: pe de o parte creează şi distruge impersonal, aparent arbitrar, fiind străină raţiunii, exterioară fiinţei. Pe de altă parte, aparţine acesteia din urmă, se personalizează în forma ei, se interiorizează, nefiind niciodată cu adevărat numai a individului. Ideea de posesiune în câmpurile puterii este un concept mai mult decât flexibil. Don Juan “spune că forţa care ne conduce destinele se găseşte în afara noastră şi că nu are nimic de a face cu acţiunile şi cu actul nostru volitiv” (Casta­neda, 1995, 43). Mai mult, “el (omul) trebuie să ajungă să realizeze că puterea pe care aparent o dobândeşte, nu este, în realitate, a sa.” (Castaneda, 1998, 116).

Cu toate acestea, puterea, la nivelul tonalului, ia forma omului şi a tempera­mentului său. ”–How does one store power, Don Juan? / –It depends on what kind of person the warrior is. My benefactor was a man of violent nature. He stored power through that feeling” (Cataneda, 1972, 164). Puterea personală este un dar care se cultivă ajungând să intermedieze întâlnirea fiinţei cu forţa originară, fără chip. “Dacă avem destulă, un singur cuvânt dezvăluit ar fi suficient pentru a ne schimba viaţa. Dar dacă nu avem destulă putere personală, ne pot fi dezvăluite cele mai minunate părţi de înţelepciune, dar revelaţia nu va avea nici cea mai mică importanţă” (Castaneda, 1995, 127).

Puterea personală se manifestă şi se creează în măsura în care individul este dispus să se ia de la capăt, în alt fel de raţio­nament, atipic, să abolească asaltul realităţii tonalice asupra sinelui şi să fie gata de salturi incendiare pe care să le poată controla fără urmă de anxietate şi obsesie.

 

Puterea şi sentimentul thanatic

 

“Orice grăunte de înţelepciune care devine putere are moartea ca forţă centrală (…) Orice este atins de moarte cu adevărat devine putere” (Castaneda, 1995, 138).

 Puterea personală se naşte din aban­don, echivalent cu o formă de a muri, prin părăsirea raţiunii rigide a tonalului. Puterea ia naştere prin suferinţă, un proces dureros de desprindere de sinele tonalic. În procesul acumulării puterii, la început, ucenicul simte ceva “ca o iritaţie,…apoi ca o atingere caldă…şi, la sfârşit, aceasta devine durere. O putere reală este întotdeauna însoţită de o suferinţă intensă” (Castaneda, 1995b, 152). Puterea tonalului de a-şi păstra prizonierul în legile sale în timp ce fiinţa se zbate să se metamorfozeze e la fel de mare şi de intensă ca suferinţa însăşi a naşterii. “Simţeam că eram împărţit în două; o parte din mine nu era deloc şocată şi accepta orice din faptele lui don Juan şi don Genaro, la adevărata lor valoare. Dar era o altă parte din mine care refuza sec, şi aceasta era mai puternică” (Castaneda, 1995c, 78).

 

Puterea, al treilea inamic al războinicului

 

În lipsa controlului raţiunii, puterea ca­pri­cioasă devine o armă împotriva luptăto­rului, reuşind adesea să-l învingă fără ca el să conştientizeze momentul şi cauza înfrân­gerii sau fără ca măcar să ştie de o asemenea înfrângere. Puterea nu îl părăseşte, dar devine otrăvitoare pentru spirit. De aceea, puterea personală trebuie să fie clădită în primul rând pe claritatea minţii şi pe starea de awarness, de conştiinţă şi de luciditate ce a învăţat să se conducă prin hăţişurile de forţe ale universului şi prin sine fără a abandona controlul şi a închide ochii.”Dacă înţelege că, fără controlul raţiunii, claritatea şi puterea sunt mai teribile decât orice oroare, el va atinge un stadiu la care totul va fi sub control” (Castaneda, E 1968, 186).

Puterea, avertizează don Juan, e cel mai teribil duşman. Cel mai uşor este să îi ce­dezi. Un om aflat în această situaţie aproape nici nu observă acest duşman care îl înlănţuie şi, dintr-odată, fără ca măcar să-şi dea seama, va fi pierdut bătălia. Puterea îl va fi transformat într-un om crud şi capricios. “Un om înfrânt de putere moare fără a şti cum să o folosească. Puterea e doar o povară asupra sorţii sale. Un astfel de om nu are nici o stăpânire de sine şi nu ştie când sau cum să-şi foloseasca puterea” (Castaneda, 1968, 121).

Controlul asupra puterii se cucereşte prin conştientizarea faptului că puterea per­so­nală este o putere dată, niciodată o pose­siune, mai degrabă un împrumut în vederea câştigării unei bătălii cu sine şi cu raţiunea, sau un trofeu nepreţuit al unei asemenea lupte a spiritului. Cu toate acestea, fiinţa nu poate câştiga războiul decât prin puterea personalizată care-i aparţine doar lui şi căreia trebuie să ajungă să-i cunoască resor­turile. “Puterea e un lucru delicat. Este im­po­sibil de fixat într-o definiţie. Este intuiţia asupra anumitor lucruri. Puterea e personală, aparţine numai fiinţei care o posedă“ (Castaneda, 1995 b, 64).

Paradoxal, puterea te stăpâneşte şi ţi se supune, este deopotrivă interioară, aparţi­nând unui fond intim, ancestral şi exte­rioară, impersonală. “Power is like that: it commands you and yet it obeys you” (Castaneda, 1997, 58). Ea dă libertatea vră­ji­torilor de a nu fi ţintuiţi în nici una din lumi şi apare numai după ce ne acceptăm soarta. “Când nu mai ai nimic de pierdut, devii curajos. Suntem temători numai cât timp mai avem o speranţă” (Castaneda, 1997, 116).

 

2. Voinţa

  

It happens mysteriously. There is no real way of telling how one uses it.

(Tales of Power)

 

Războinicul înţelepciunii se află în cău­ta­rea voinţei şi în luptă pentru putere. Voinţa este o putere, nu un gând, un obiect sau o dorinţă. Prin voinţă interacţionăm cu lumea şi-i imprimăm un sens, o dezvoltare, o mişcare în armonie cu structura şi intensi­tatea fibrelor noastre luminoase. Voinţa împlineşte astfel relaţia dintre noi şi lumea percepută. Mai mult, “poţi percepe lumea prin simţuri la fel de bine ca şi prin voinţă…” (Castaneda, 1995c, 75).

Voinţa aparţine aşadar unei sfere de cunoaştere complementare, însă diferite de lumea percepţiilor pur senzoriale: mai de­gra­bă sferei nagualului, vederii dinăuntru, prin vedere înţelegând totodată stăpânirea şi identificarea cu lucrul perceput, mai mult decât cu simţul care percepe. Prin voinţă, obiectul asupra căruia se exercită devine el însuşi putere, fără să o conţină intrinsec cu adevărat. “Când privim lumea sau când o auzim, avem impresia că ceea ce se află în ea este real. Când percepem lumea cu voinţa noastră ştim că nu este atât de palpabilă şi de reală pe cât credem. Voinţa e putere. Vederea nu este o forţă, ci mai degrabă o cale de a trece dincolo de lucruri” (Castaneda, 1999, 58).

Voinţa există ca forţă prin dar şi în afara noastră (“our will operates in spite of our indulgence”). La fel cu puterea, voinţa se dezvoltă printr-o neîntreruptă căutare a sinelui (the quest of will) până în momentul în care, o dată cucerită, te face invulnerabil. Don Juan nu se referă la voinţa comună a locuitorilor tonalului, cea care duce la bun sfârşit lucruri ce trebuie şi se pot realiza. În cazul acesta, raţiunea stăpânind asupra voinţei este cea care trasează parcursul acţiunii.

Voinţa însă nu este gândire, nici curaj, nici denying. Mai mult decât atât, este nesupusă unei ierarhii raţionale. Ea este forţa spiritului de a se depăşi, de a-şi sur­cla­sa raţiunea, rămânând totodată în simbioză cu aceasta. “Voinţa este o putere… şi de vreme ce este o putere, trebuie să fie contro­lată.” De data aceasta, controlul asupra voinţei se realizează prin reluarea comu­ni­cării cu nagualul, nu doar printr-o concen­trare încrâncenată asupra simţurilor. Carlos îşi descrie astfel trăirile în timpul unei pase magice pe care i-o aplică maestrul său: “îmi pierdusem controlul asupra muşchilor. Am încercat să pronunţ câteva cuvinte, dar nu am reuşit (…) Don Juan mi-a explicat că trucul consta în voinţă…” (Castaneda, 1995a, 155).

Don Juan vorbeşte despre Voinţa aflată dincolo de raţiune, deşi strict controlată de aceasta, forţă independentă care se mani­festă prin noi, depăşind, în sensul extra-ordinar, orice previziuni ale raţiunii. Voinţa acţionează dincolo de limitele tonalului, pre­lun­gind astfel cucerirea nagualului: “este ceva ce omul foloseşte, spre exemplu, pen­tru a câştiga o bătălie pe care, după toate calculele sale, ar urma să o piardă (…) este ceva ce sfidează bunul simţ” (Castaneda, 1995a, 214). Se petrece astfel o depăşire a raţiunii spre supra-raţiune sau spre voinţă, reuşindu-se o revelare a puterii şi un control cultivat asupra lumii obişnuite şi asupra sinelui. Voinţa vine din adâncuri, de dincolo de trup, şi se metamorfozează în lucruri şi fapte existenţiale. ”Gândurile îmi erau foarte clare, trupul însă îmi era amorţit; nu-l simţeam. Am încercat din răsputeri să-mi rostesc gândurile dar în zadar (…) Ab­solut involuntar am întrebat ’Cine vorbeşte, cine vorbeşte?’ ” (Castaneda, 1995a, 127).

În reprezentările lui Juan Matus, voinţa se naşte dintr-o asamblare a fibrelor ce alcătuiesc oul luminos, sau al doilea sine. Puterea personală se creează prin abandonul tonalului şi părăsirea formei umane, în urma unor convulsii care, o dată ce încetează, lasă războinicului straniul sentiment că poate atinge în realitate orice doreşte “printr-un sentiment care iese din trupul său şi care este voinţa.” Universul şi fiinţa sunt creaţii luminoase alcătuite din fibre de putere incandescentă care formează structura inte­rioa­ră, dinamică a lumii. Puterea personală acumulată îndeajuns transformă voinţa într-o forţă funcţională.

 

Voinţa vs. Raţiunea

 

Voinţa se dezvoltă în luptător în ciuda raţiunii dar nu străină de aceasta. Dispunem de două inele de putere încă de la naştere. Primul, raţiunea (reason and talking), este ceea ce susţine lumea aceasta în legile omeneşti ale gândirii. Al doilea este voinţa, niciodată folosită, dar mult mai copleşitoare decât raţiunea.

În Arta de a visa voinţa este descrisă drept controlul mişcării în starea de transă halucinogenă sau drept oprire a dialogului interior. Voinţa apare ca un control desă­vârşit al celei de-a doua atenţii sau controlul maxim al luminozităţii corpului ca şi câmp de energie, o forţă ce radiază din zona mediană a corpului “în urma unui moment de linişte absolută, de angoasă sau de tristeţe profundă” (Castaneda, 1995c, 189).

Voinţa ia naştere în tăcerea din urma convulsiilor ce însoţesc ruperea de legile tona­lului, dând naştere intenţiei de a direc­ţiona atenţia secundă şi de a o comanda. ”The intent and the effect are will; they are tied together.” Tot voinţa este aceea care permite nu doar deplasarea punctului de asamblare, ci şi menţinerea acestuia în ace­eaşi poziţie, ceea ce permite asamblarea unor lumi diferite, fie că este vorba de tonal sau de lumile vrăjitorilor. ”Aspectul alinia­mentelor care păstrează punctul staţionar este voinţa, iar aspectul care îl face mobil e intenţia” (Castaneda, 1999, 167).

 

 3. Intenţia

One of the most haunting mysteries is how will, the impersonal force of alignament, changes into intent, the personalized force.

(The Fire from within)

 

Intenţionalitatea este forţa vibratorie a conştiinţei universului, presupunând o voin­ţă nestrămutată, inflexibilă. ”Intent is what sends a shaman through a wall, through space, to infinity.” (Castaneda, 1981, 149). Lumea se creează din intenţie, iar noi suntem sclavii acesteia, căci, mai mult decât orice, ea este forţa personalizată care ne stăpâneşte, ne modelează sau ne mutilează, orientarea săgeţii destinului, perseverenţa şi scopul căutărilor. ”It makes us act in the world” (Castaneda, 1981, 68). Intenţia oarbă şi nemiloasă devine, în cazul războinicului, un prieten.

Intenţionalitatea ghidează voinţa şi puterea, iar efectul său prim este obţinerea tăcerii interioare, apoi a controlului rea­li­tăţii. Don Juan descrie the intent ca pe o forţă compusă din “frugalitatea, sănătatea judecăţii şi lipsa libertăţii de a inova” (Castaneda, 1995b, 146).

Intenţionalitatea funcţionează ca un răspuns la actele predeterminate şi obliga­torii, de aceea un om al cunoaşterii are nevoie de o judecată sănătoasă şi sigură. De vreme ce toate actele sunt prestabilite, inten­ţionalitatea trebuie să se caracterizeze prin lipsa libertăţii de inovare. Libertatea permi­să este aceea a fixării privirii pe intenţie, concentrarea voinţei şi urmarea căii ce se deschide prin aceste puteri de ghidare. “Unbending intent leads us to internal silence.”

Dacă voinţa reuşea să fixeze punctul de asamblare a fiinţei, intenţia reuşeşte să-l facă să se deplaseze tocmai prin calitatea ei de a fi inflexibilă, nestrămutată. “De vreme ce aliniamentul este forţa care se află în toate, intenţia e ceea ce face punctul de a­sam­blare să se mişte” (Castaneda, 1998, 147).

Întreg universul, dar mai ales percepţia noastră asupra acestuia, însuşi felul în care se asamblează realitatea, toate sunt efecte ale intenţionalităţii, deopotrivă vârf al săge­ţii şi coarda elastică a arcului voinţei. Intenţia clădeşte edificii în faţa noastră şi ne dă semne ca să nu ne rătăcim înăuntru. ”Intent is the pervasive force that causes us to perceive. We do not become aware because we perceive, rather, we perceive as a result of the pressure and intrusion of intent” (Castaneda, 1999, 212).

Însăşi moartea se naşte din­tr-o intenţie a omului încă din momentul naşterii sale. Ceea ce înseamnă că moartea poate fi abolită, tot printr-o intenţie care să schimbe punctul de asamblare al fiinţei. Intenţia este puterea care dirijează, susţine şi dă forma puterii şi voinţei în strânsă legătură cu tot ce este viu. “Singura cale de a înţelege intenţia este aceea de a o cunoaşte direct prin acea legătură vie care există între intenţie şi toate fiinţele. Vrăjitorii numesc in­tenţ­ie indescrip­tibilul, spiritua­lul, abstractul” (Castaneda, 2000, 119).

 

A ajunge la rădăcinile creaţiei, ale realităţii, înseamnă pentru şamanul Juan Matus o negare a acesteia, o deconstrucţie şi o recucerire a conceptelor pure printr-o trăire aproape tangibilă. Realitatea trebuie desfăcută ca o rodie coaptă în care privirea urmează să caute miile de rodii nenăscute din miile de seminţe care, în virtutea voinţei, a puterii şi a intenţiei, trebuie la rândul lor să nege rodia şi să afirme dreptul la existentă al nenăscuţilor. În ce fel se va realcătui rodia ca realitate a germinaţiei, va fi din nou efectul şi sarcina unui efort de voinţă, putere şi intenţie. Forma corpora­lizării acestora rămâne un mister al exis­tenţei. De bună seamă, miracolul refacerii rodiei se va petrece în imediata apropiere a vitalităţii pământului, fără a degrada în vreun fel spectrele Puterii, ale Voinţei sau ale Intenţiei, dimpotrivă…