Ana-Maria Samson

 

 

Psihodrama coreeană. Festivalul şi Congresul de la Bucureşti :

pseudo-spaţii ale post-colonialităţii

 

 

Pentru a justifica formularea de mai sus în privinta abordării Bucureştiului anului 1953 drept un spaţiu al unei pseudo-post-colonialităţi, trebuie făcute câteva precizări. Termenul de post-colonialitate / colonialism are mai multe accepţiuni: una dintre ele implică definirea perioadei istorice de după de-colonializare; pe de altă parte, există, în filosofia culturii, sintagma de teorie post-colonială, desemnând maniera de a privi anumite practici culturale. Teoria post-colonială pune în discuţie validitatea unor dihotomii de tipul centru/periferie, neagă omogenitatea, propunând în schimb pluralitatea, sincretismul, etc.

Dacă privim imaginea contextului istoric în care au loc Congresul şi Festivalul Mondial al Tineretului, Bucureştiul constituie un spaţiu al unei pseudo-post-colonialităţi: în 1953 „puterile coloniale” sunt în declin, dar încă mai rezistă: Franţa deţine colonii şi protectorate în Africa de Nord, e implicată în războiul din  Indochina; Kenya si Malaezia se află sub dominaţie britanică; în Coreea se desfăşoară războiul, frontul nordic fiind sprijinit de China şi URSS, cel sudic aflându-se sub protecţia ONU (SUA, Franţa, Marea Britanie, Benelux, Turcia), etc.

Pe de altă parte, la Bucureşti se înregistrează o desfăşurare uriaşă de forţe ideologice de sorginte democrato-socialistă, ostilităţile desfăşurându-se sub umbrela instituţională a Federaţiei Mondiale a Tineretului Democrat. Se vehiculează formulări de genul „pace şi prietenie”, „solidaritate cu tinerii din colonii”, se creează iluzia unei situaţii post-coloniale (prin inducerea ideii de unitate-în-diversitate, eterogenitate, dialog). În fapt, configurările antinomice sunt oarecum reamplasate, reiterate într-un alt spaţiu, mascate sub alte formulări.

Relatările din Scînteia Tineretului, la rândul lor încărcate ideologic, ilustrează cu prisosinţă pacifismul, toleranţa, eterogenitatea de paradă de la Congres şi Festival. Bucureştiul e locul de întâlnire a sute de mii de tineri de toate categoriile, de toate etniile, „concepţiile politice, religioase; tineri activând în toate domeniile sociale şi culturale”, din spaţii geografice şi politice „cunoscute doar din atlasele geografice”, cu toţii aflaţi sub tutela Federaţiei Mondiale a Tineretului Democrat. Printre „interesele profunde” ale tineretului prezent la Congres şi Festival se află „reglementarea paşnică a diferendelor”, „lupta pentru pace şi prietenie între popoarele lumii”, „sprijinirea luptei nobile a tineretului din ţările coloniale, semi-coloniale şi dependente pentru cucerirea libertăţii şi independenţei, realizarea aspiraţiilor lor naţionale”.

Scînteia tineretului citează o cuvântare a lui Malcolm Nixon – secretarul  Federaţiei Mondiale a Tineretului Democrat – , în care acesta subliniază că „în toate ţările coloniale şi slab dezvoltate se manifestă un avânt crescând al mişcării tineretului”,  FMTD fiind „stegara luptei tineretului din colonii pentru libertate şi independenţă naţională”, „tineretul fiind întotdeauna şi pretutindeni în primele rânduri ale luptei pentru eliberare şi independenţa naţională”. Iar „drama vieţii sutelor de milioane de oameni simpli din ţările coloniale nu se poate turna în tiparul îngust al vorbelor – într-atât este ea de îngrozitoare”, comentează Scînteia. În lume, în chiar zilele Festivalului, se înregistrează „un avânt nemaiîntâlnit în mişcarea tineretului pentru eliberare şi independenţă naţională, pentru că tineretul îşi dă seama că orânduirea colonialistă înseamnă un regim de mizerie, oprimare şi obscurantism, ce asigură unui pumn de magnaţi ai capitalului profituri enorme, rezultate din sânge si lacrimi”.

Selectând din Scînteia tineretului, iată doar câteva dintre numeroasele exemple ale luptei anti-coloniale de pretutindeni: binecunoscutele „acte de eroism ale tinerilor coreeni”, ale vietnamezilor care luptă fie în armata naţională, fie în detaşamentele de partizani”; în Malaezia (colonie britanică), „Armata Populară continuă să provoace colonialiştilor pierderi”. În Indonezia, expulzarea misiunii militare olandeze sau naţionalizarea economiei sunt câteva dintre obiectivele luptei anti-coloniale; în plus, în numeroase oraşe, tineretul indonezian a „împiedicat rularea unor filme străine cu caracter colonialist” (într-adevar, o dovadă incontestabilă a  angajamentului anti-colonial al tineretului…).

În ţările din Orientul Apropiat şi Mijlociu lupta se duce împotriva creării „Comandamentului Orientului Mijlociu”, împotriva „tratatelor de aservire naţională”. Se relatează, de asemenea, că în Liban sau Siria se practică „măsuri dure de represiune a manifestaţiilor tinerilor”: „arestări, exil în pustiu, închisoare” şi „torturi”.

Tinerii „din ţările coloniale, semi-coloniale şi dependente”, desfăşurând lupta pentru eliberarea naţională a ţărilor lor, „participă activ la mişcarea pentru pace”, scrie Scînteia tineretului din 16 iulie. „Asigurarea păcii condiţionează satisfacerea revendicărilor lor vitale; scăderea tensiunii internaţionale creează condiţii favorabile pentru eliberarea lor şi pentru îmbunătăţirea condiţiilor economice, politice, sociale, culturale.” Federaţia Mondială a Tineretului Democrat reprezintă instanţa de apărare a intereselor tineretului din colonii, ajutând „mişcările tineretului din ţările oprimate”, denunţând „manevrele colonialiste”. La chemarea Federaţiei se desfăşoară „în lumea întreagă mari campanii de solidaritate cu tinerii luptatori impotriva colonialismului”.

Congresul şi Festivalul de la Bucureşti reprezintă un exemplu elocvent al unei asemenea desfăşurări măreţe de forţe, întru „exprimarea solidarităţii” şi a năzuinţei de pace”, găzduind „dări de seamă” (precum cele de mai sus, deja citate) cu privire la viaţa insuportabilă a tineretului din ţările coloniale, constituind tribune de exprimare a revendicărilor împotriva subjugării coloniale şi, de asemenea, manifestări entuziaste ale sprijinului pentru cei asupriţi de „jugul colonial”. Bucureştiul Festivalului reprezintă, aşadar, un „al treilea spaţiu”, trans-conflictual şi ecumenic, un spaţiu al întâlnirilor, interferenţelor, dialogului între tineri din ţările colonialiste şi cei din colonii, dintre subiecţii asupririi şi reprezentanţii „asupritorilor”, aceştia din urmă dezicându-se de direcţiile expansioniste/exploatatoare ale politicii ţărilor din care provin.

 

Odată cu pregătirile care au precedat Congresul şi Festivalul s-a înregistrat un aflux al entuziasmului şi solidarităţii între tinerii din „ţările metropole” şi „tinerii din colonii”. A fost constituit un „Fond al solidarităţii”, cu scopul de „a sprijini materialiceşte participarea la Festival a sute de mii de tineri şi tinere din zone coloniale din Asia, America de Sud, Africa”, iniţiativă care s-a bucurat de un larg răsunet: „ideea constituirii unui fond internaţional de ajutor reciproc în vederea dezvoltării activităţii tinerilor în ţările coloniale şi dependente a fost primită cu cea mai mare satisfacţie de toţi tinerii care iubesc pe fraţii lor înca umiliţi, insultaţi de puterile coloniale”.

„Răspund cu o deosebită solicitudine la activitatea pentru ajutorarea tineretului din ţările coloniale şi dependente tineri din ţările metropole, mai ales tinerii francezi şi englezi”. Astfel, se relatează că tinerii francezi au spijinit financiar delegaţia tinerilor din coloniile franceze din Africa de Nord (Tunisia, Maroc, Algeria); tinerii olandezi au finanţat venirea indonezienilor, suedezii au asigurat sprijinul material pentru sudanezi, englezii pentru tinerii din coloniile britanice. La Congres şi Festival, datorită solidarităţii şi unităţii tineretului din lumea întreagă, se întâlnesc „luptători pentru pace” din Franţa, Marea Britanie, SUA cu tineri reprezentanţi ai organizatorilor studenţilor indigeni din Africa de Nord, delegaţi musulmani, sindicalişti algerieni, pakistanezi, siamezi, vietnamezi, coreeni, etc., alături de sovietici şi tineri cu insigne din China Populară.

În Rezoluţia Congresului se menţionează că „unitatea tinerilor din metropole cu cei din colonii” în slujba luptei de decolonizare e „chezăşia întemeierii unui viitor al păcii şi progresului”. De asemenea, tot în Rezoluţie se specifică faptul că un succes considerabil al cauzei păcii, un „îndemn pentru intensificarea eforturilor pentru dezarmare şi apărarea drepturilor democratice ale tineretului de pretutindeni”, în special ale asupriţilor, l-a reprezentat încheierea armistiţiului în Coreea. Într-adevăr, Scînteia tineretului relatează în mod flamboaiant,  în ediţia sa din 28 iulie, primirea veştii semnării Armistiţiului chiar în plin Congres, în a treia zi a lucrărilor. În momentul în care şeful delegaţiei chineze a anunţat vestea încetării conflictului din Coreea, „s-a petrecut ceva de neînchipuit. În câteva clipe, o grădină întreagă de crini şi gladiole a umplut mesele fiilor Coreei”. Apoi, „deasupra capetelor blonde, castanii, roşcate, negre, mâini, sute şi sute de mâini i-au înălţat pe eroii, studenţii, strungarii şi mecanicii coreeni. Urările zguduiau sala, într-o dezlănţuire de bucurie şi entuziasm. În zeci de limbi se scandează: pace!”. „În faţa tribunei, coreeni si ruşi, chinezi şi americani, bolivieni şi mongoli, italieni si arabi, zeci de naţionalităţi se îmbrătişează, se sărută, cântă, dansează şi scandează pace” .

Scînteia Tineretului relatează de asemenea reacţia delegaţilor coreeni la Festival, aflaţi în trenul ce se îndreptă spre Bucureşti: la aflarea „măreţei veşti”, „un meeting ad-hoc s-a ţinut în vagonul-restaurant”, la care s-a menţionat necesitatea reconstruirii Coreei, realizabilă datorită preţiosului ajutor sovietic. Se relatează, tot acolo, si despre primirea entuziastă făcută „delegaţiei eroice” pe peroanele patriei, în gările pe unde trecea trenul.

Există însă şi luări de poziţie diferite, nuanţate, în Scînteia,  cum este aceea a unui delegat francez, care mărturiseste: „Noi, francezii, cărora ni se impută războiul din Indochina, ne afirmăm dorinţa de pace: credem că acest război, care durează de şapte ani, ar fi putut fi evitat prin negocieri sincere… Ne-a umplut de bucurie anunţarea armistiţiului în Coreea; suntem fericiţi pentru coreeni – aceasta ne face să sperăm într-un armistiţiu în Vietnam. De aceea, delegaţia franceză s-a aruncat în braţele vietnamezilor şi toţi au făcut un cortegiu strigând: «Pace in Vietnam!» Prietenia din timpul Congresului ne permite să afirmăm prietenia tinerilor din lumea întreagă şi să sperăm în statornicia unei păci trainice şi generale”.

Aceleaşi sentimente şi atitudini pacifiste sunt exprimate în programul efectiv al Festivalului, în cadrul căruia se serbează, cu focuri de tabără, dansuri, cântece şi discuţii, o zi a „solidarităţii cu tinerii din colonii şi ţările dependente” – 13 august. Sunt organizate întâlniri între „fii ai Africei” „aşa-zis franceză” şi „democraţii francezi care luptă împotriva colonialismului – „duşmanul nostru comun”. Au loc defilări ale tinerilor din Camerun, Togo, Nigeria, Senegal, etc, salutate de cei trei mii de delegaţi francezi (printre altii). De asemenea, tinerii britanici îşi exprimă solidaritatea cu „fraţii noştri din colonii”. „Lupta pentru pace nu poate fi izolată de lupta împotriva imperialismului şi pentru independenţa naţională a tuturor ţărilor. Noi luptăm nu numai pentru împiedicarea izbucnirii unui al treilea război mondial ci şi pentru a se pune capăt sacrificiilor de vieţi omeneşti în războaiele costisitoare colonialiste din Malaezia şi Kenya şi pentru încetarea înrobirii ţării noastre de către imperialismul străin. Discuţiile de la Bucureşti dintre tinerii din Marea Britanie şi tinerii din coloniile britanice şi dintre tinerii britanici şi tinerii celorlalte mari puteri au arătat că nu există deosebiri de vederi care să nu poată fi rezolvate pe cale paşnică” – scrie ziarul.

 

Asadar, în 1953, la Bucureşti, se afirmă, se celebrează pacea. Ceea ce se afirmă de fapt, e un pacifism gonflat, de dimensiuni internaţionaliste, în care variaţiunile pe aceeaşi temă („fraternitate” „pace şi prietenie” „pace şi unitate”) creează iluzia eterogenităţii, a dialogului plural, multiplu. Sub tutela Federaţiei Mondiale a Tineretului Democrat se conturează, de fapt, o eterogenitate-în-omogenitate; deşi există iniţiativa punerii în discuţie, a negării divizărilor de tipul centru/margine, metropolă/colonie, subiect colonial/instanţă colonializatoare, se reiterează configuratii dihotomice globalizante, de tip politic: noi [tineretul democrat]/ceilalţi [imperialiştii], asupriţii [socialiştii] / asupritorii[capitaliştii]. La Congres şi Festival se oferă ceea ce numesc francezii „prêt-à penser” – gândire de-a-gata, fixitate ideologică. E indubitabil: ceea ce se conturează, se fundamentează, în fapt, la Bucureşti, în 1953, este blocul de influenţă, de dominaţie ideologică, militară şi politică sovietică.