Ştefan Borbély

 

 

Proletcultul

 

 

Summary: In everyday conversation, in the mass media or even within the academia, Romanian scholars tend to substitute the Proletcult with the later cultural malpractices of socialist realism, which emerged in Romania in the late 40s and early 50s. In spite of the obvious differences between the Proletcult and the socialist realism inspired by Jdanov and Stalin, Romanian literary historians still speak of „Proletcult” in order to define some cultural atrocities which obviously belong to the ideological and cultural strategies of socialist realism.

As part of a longer series of essays targeting the forms of totalitarian literature in the Eastern block, Professor Stefan Borbély’s paper focuses on the intellectual origins of the Soviet Proletcult led by Lunacharsky and Bogdanov. The roots of the proletarian cultural movement are to be traced back to the doctrines of the socialist utopians (especially to Saint-Simon’s concept of social craftwork delineated in The Organiser), to the European anarchist utopia, and even to Nietzsche, both Lunacearsky and Bogdanov being influenced by the concept of personal and social Dionysian energy which was taken by the German thinker from Schopenhauer.

The author of this paper shows that many of the aims of the early Proletcult (1917-1920) were social and political tailorings of explicit Nietzschean ideas. In his book Religion and Socialism, Lunacharsky argued that a society could improve itself only by “constructing” a new God, as opposed to a then contemporary spiritual movement, which asserted that social and national resurrection could be attained by merely “finding” the “true” path towards the already existing God. As for Bogdanov, his exalted idealism led him to think that “superior men” had the “duty” to “guide” evolution itself towards the higher, human goals. Evolution itself – Bogdanov asserted – would reach this goal in a distant and shadowy future; accordingly, superior people must speed up evolution, through social and cultural enlightenment.

In its final section, the paper focuses on several peculiar enforcements of these ideas within the restrictive and – politically speaking – too narrow a frame of the Proletcult: society seen as a “work of art”, which, in Marx’s words, is opposed to alienating labour; the idea that work sets one free, that collectivism sets one free, that it is not enough to work but to work beautifully so as to build a beautiful society in which everyone will be transfigured.

 

 

Un preşedinte pentru liniştea noastră

 

Picotind vigilent sub falnicul brad de Crăciun al fiicei mele, am cules din tolba poştaşului şi ultima trufanda literară a anului 2003: articolul de direcţie Între ani, publicat de Eugen Uricaru în Ziua literară din data de 29 decembrie. Expeditiv scris, cu o ideaţie destul de încâlcită, carenţe îndatorate unui fost literat transformat în funcţionar la Externe, textul pedalează pe una dintre temele predilecte ale autorului din ultima vreme, conflictul dintre generaţii, voluptatea lui Eugen Uricaru fiind aceea de a le demonstra celor care vor să audă şi să se sperie că din această luptă fatalmente inegală, tinerilor le este dat întotdeauna să iasă în pierdere.

 „Ideea conflictului de generaţie în literatură este o diversiune politică” – scrie abrupt Preşedintele, încurcând grav planurile, fiindcă sforăitoarea imixtiune a politicului nu-şi are de fel locul în acest context: optzecismul, la care se gândeşte probabil autorul, e departe de a fi înregimentat în vreun partid, iar mai tinerii noştri nouăzecişti nu sunt nici ei. Prin urmare, teza cade de la sine. Să se fi gândit însă autorul  că orice conflict de generaţie, indiferent unde s-ar produce el, reprezintă o diversiune politică? Îmi vine greu să cred, fiindcă o asemenea argumentaţie ar viola elementarele resorturi ale logicii. Preşedintele nostru e însă anxios de-a binelea, fiindcă în final – la fel de artificial şi tot în lipsa unor conexiuni logice plauzibile – el ajunge, prin extrapolarea conflictului intergeneraţionist, la viziunea de marasm a unei apocalipse purpurii, despachetată din hârtia mototolită a istoriei: „În politică, pe această cale s-a ajuns la Marşul asupra Romei ori la criteriile de exterminare a propriului popor în Kampuchea lui Pol pot [sic!: Pol Pot…]. În literatură nu se ajunge la nici un rezultat.”

Două-trei lexicoane de literatură universală ar fi fost suficiente pentru a-i demonstra autorului că el nu are nici pe departe dreptate, lupta dintre generaţii, confruntarea „noului”, a „modernilor” cu cei „vechi” reprezentând, în toate culturile, o dinamică legitimă şi recurentă de primenire estetică şi ideatică. Refuzul preşedintelui de a deschide cărţile neliniştitoare ale trecutului se leagă însă de miza primordială a editorialului său: aceea de a le sugera scriitorilor că imperativul vremii este ca fiecare dintre ei să stea cuminte în turnuleţul său de fildeş, pentru a se ocupa doar de literatură, separarea netă a planurilor de referinţă delegitimând, prin definiţie, orice implicare politică şi civică: „În starea actuală a democraţiei româneşti – scrie în acest sens autorul – ,tentativa de a promova o «revoluţie culturală» este la fel de naivă ca încercarea dictaturii în România de a vindeca rănile colectivizării prin îngăduirea unor romane, unele cinstite, despre colectivizare”. Finalul e din nou tranşant, inechivoc, ca o dihotomie totalitară: „Problemele literare se rezolvă în literatură, iar cele sociale în societate.”

Prima reacţie este că Eugen Uricaru predică apă şi consumă tărie. Recent, Domnia Sa a cumulat şi un post de director în Ministerul de Externe, peste multele alte funcţii pe care le-a strâns harnic, ca un ardelean chivernisit, după Revoluţie, el dovedind prin gestiune personală proprie că „problemele” scriitorului se rezolvă şi în afara literaturii, nu numai în perimetrul îngust, pauper al acesteia. Ce e bun pentru sine nu e, se pare, bun şi pentru ceilalţi – şi în nici un caz pentru breaslă -, fiindcă, în spiritul aceluiaşi organicism evolutiv inefabil, care spune, în esenţă, că triumful greoi al „noului” trebuie „aşteptat” răbduriu cu capul la cutie, şi nu provocat prin convulsii sau prin violenţă, autorul se simte silit să pecizeze: „În literatură nu poţi face «revoluţii», decât dacă nu te interesează literatura, ci administraţia.” Echivalarea restrictivă a „revoluţiei” cu „administraţia” e cel puţin bizară, dacă nu de-a dreptul hilară: din nou, o serie de lexicoane de literatură universală l-ar fi lămurit pe autor că în exegeză se discută şi de „revoluţii estetice” sau de mentalitate, fără ca vreunul dintre protagonişti să se simtă lezat de conotaţia circumstanţial peiorativă a sintagmei; a asocia „revoluţia” doar cu totalitarismele discreţionare – aşa cum sugerează textul – reprezintă o culpă de gândire destul de cenuşie, pentru care măcar lui Marinetti ar trebui să-i ceară autorul smerit iertare, dacă nu şi altora, cum sunt Balzac, Hugo, Rimbaud, Zola sau Ginsberg… 

Lucrurile sunt rânduite însă destul de ceţos în capul lui Eugen Uricaru, impreciziile fiind ilustrate şi de pasajul imediat următor al textului din Ziua literară, în care autorul ajunge, aproape inevitabil, la un termen solemn şi foarte la modă printre literaţii noştri de astăzi: „canon”. Scrie Domnia Sa, războindu-se din nou cu morile de vânt: „Nu poţi face «canon literar» uzând de criterii sociale, biologice ori politice. Prima dată s-a încercat o asemenea «revoluţie» de către RAPP şi s-a chemat «proletcult».”  Dedat la savantlâcuri nuanţate, autorul precizează imediat că ştie despre ce vorbeşte: „Spre ştiinţa neştiutorilor – ridică el degetul profesoral – , proletcultismul nu are nici o legătură cu realism-socialismul, în afară de faptul că ambele concepte duşmăneau literatura adevărată.”

 După ce autorul coboară degetul ignoranţei, descoperi că eroarea din prima parte a pasajului e frapantă. „Spre ştiinţa neştiutorilor”, e de ştiut că Proletcultul s-a născut, ca instituţie şi ca imperativ cultural de masă, în iureşul fierbinte al Revoluţiei Ruse, la Petrograd, între 16-19 octombrie 1917, iar RAPP-ul doar cu unsprezece ani mai târziu, la primul Congres panrus al scriitorilor (30 aprilie – 5 mai 1928), prin reorganizarea forţată a VAPP-ului (Asociaţia panrusă a scriitorilor proletari). Prin urmare, „proletcultul” n-avea cum să fie o emanaţie a RAPP-ului. Lucrurile stau mai degrabă invers, însă pentru a înţelege legătura, trebuie analizate circumstanţele istorice, culturale şi ideologice, fiindcă RAPP-ul (care s-a dovedit a fi – spre surprinderea membrilor săi… – o asociaţie cu funcţionare limitată, fiind dizolvată subit, la doar patru ani de la înfiinţare, prin decretul Comitetului Central al PCUS din 23 aprilie 1932) a radicalizat discreţionar şi agresiv nu proletcultul, ci psihozele corective ale lui Lenin referitoare la acesta, datorită cărora el a cerut şi a impus ferm, începând cu anul 1920, înregimentarea politică a organizaţiei.

Nici sugestia de prioritate cronologică din textul lui Eugen Uricaru nu se susţine, fiindcă nu RAPP-ului i se datorează prima distorsiune partinică stângistă a „revoluţiei canonice” (mă rog, să acceptăm termenul…) din cultura şi literatura rusă postrevoluţionară, ci într-o primă instanţă VAPP-ului (care apare în decembrie 1920, ca reacţie la permisivitatea Proletkultului şi la relativa autonomie a esteticului anunţată de către grupul din jurul lui A. Voronski) şi, în al doilea rând, grupului radical stângist Okteabr (1923-25), a cărui principală ideologie – pe lângă apărarea fanatică a adevărurilor Revoluţiei ruse – viza tot exclusivismul partinic, stângist şi dictatorial  al literaturii, pe o linie ce se opunea făţiş proletcultului mai permisiv, tutelat de către A.A. Bogdanov şi A.V. Lunacearski.  Pe terenul cultural rigidizat de către aceste organizaţii – care erau, în realitate, instrumente instituţionale prin care Kremlinul dorea să controleze scriitorii – va apărea ulterior RAPP-ul, însă pentru a finaliza o operă de aservire ideologică şi politică a culturii, şi nu pentru a o inaugura.

Suficienţa imprevizibilă cu care Stalin a dizolvat RAPP-ul în aprilie 1932, printr-un decret-surpriză al Comitetului Central – care a surprins întreaga suflare literară din ţară, frustrarea cea mai acută fiind înregistrată de către scriitorii angajaţi care îşi dăduseră şi sufletul pentru ca RAPP-ul să câştige toate bătăliile literare pe care le-a iniţiat (victora nu era câtuşi de puţin premeditat adjudecată, cum am putea crede) – a demonstrat faptul că, pentru liderul de la Kremlin, RAPP-ul nu a reprezentat nicicând altceva decât un berbec bun de lovit în porţile duşmanilor: un mecanism redutabil de întreţinere a anxietăţii în spaţiul sensibil al literaturii, pe care, după folosire, îl sugrumi şi îl arunci energic la coş, pentru a scăpa de efectele sale secundare. Evenimentele îşi au, însă, şi aici, mica lor nuanţă perversă, urcată din culisele cu uşi capitonate de la Kremlin, fiindcă, în anii care premerg primului Congres al Uniunii Scriitorilor Sovietici (cel din august 1934, prilej cu care se lansează doctrina realismului socialist) Stalin cumulează, în CC, şi funcţia de secretar cu problemele culturale şi literare; prin urmare, desfiinţarea subită a RAPP-ului de către partid are şi rolul de a muta accentul de pe organizaţie pe persoană, de a lăsa locul liber pentru ca persoana liderului să se poată impune orgolios, exclusiv, în absenţa unor agasante recuzite de fundal, care i-ar fi relativizat unicitatea..

Chiar şi din schiţa de mai sus rezultă faptul că dispunem, în cutele memoriei noastre încrâncenate, justiţiare, de o accepţiune fatalmente distorsionată a Proletcultului, obţinută prin suprapunerea imaginii terifiante lăsate de către practicile culturale vulgare din anii ’50 peste ceea ce a fost organizaţia cu adevărat, chiar înainte de Revoluţia rusă din 1917 şi înainte de instituţionalizarea mişcării la Petrograd, în octombrie acelaşi an. Noi avem tendinţa de a substitui problematica reală al proletcultului, care derivă parţial din Marx, parţial din utopism anarhist angajant (cartea lui Alain Beçanson, Originile intelectuale ale leninismului, lămureşte în mare parte problema), cu vulgata extremă a jdanovismului, pentru care într-adevăr nu există nici o scuză: acesta a fost „proletcultul” (termen aşadar impropriu!) care a ajuns la noi. Ne-am mulţumit, şi aici, cu resturile unui prânz deja consumat de către alţii, chiar dacă ne-a fost greu să le înghiţim…

Consecinţa este că în multe dintre cărţile noastre de referinţă (de memoria sincopată a scriitorilor să nu mai vorbim!), proletcultul este identificat greşit cu jdanovismul, eroarea fiind facilitată şi de către terminologia oficială acreditată prin anii ’50, pe care cu greu o putem şterge din amintiri. Istoria freatică a subjugării scriitorului rus în deceniile de după Revoluţie este însă mult mai complexă, ceea ce face, de pildă, ca Maiakovski să nu refuze proletcultul (dar să fie reticent faţă de VAPP sau de RAPP, menţinându-se orgolios în climatul relativ independent al LEF-ului), aşa cum nu l-au refuzat nici avangardiştii. În contrapartidă, VAPP-ul şi grupul Okteabr, ca instituţii profesionale, rezervate doar scriitorilor acreditaţi prin operă şi prin prestigiu (nu ca organizaţii diluate, de masă), îşi iau ca ţintă tocmai proletcultul, suspicionat că ar fi prea…liberal şi autonomist (părere formulată, prin 1920, chiar de către Lenin, deranjat de proclamaţiile de independenţă organizatorică ale proletcultului, dar şi de persoana lui A.A. Bogdanov, ideolog principal al mişcării, pe care liderul de la Kremlin îl anatemizase în Materialism şi empiriocriticism, deşi nu avea cum să nu-i recunoască meritele ştiinţifice şi organizatorice reale, concesie care, după toate aparenţele, îl cam agasa).

Însumând aceste preliminarii, mi-am propus, în rândurile care urmează, să schiţez dimensiunea istorică reală a fenomenelor culturale, ideologice şi politice de atunci, pentru a introduce în discuţie un plus de precizie şi câteva nuanţări obiective. Parţial, lucrurile acestea au fost lămurite cu o superioară acribie ştiinţifică de către colega mea Sanda Cordoş, în eseul Proletcultul nu a existat, publicat iniţial în Apostrof şi reluat în addenda ediţiei a II-a a volumului de mare succes Literatura între revoluţie şi reacţiune (2002). Aş insista, aşadar, nu pe suprapunerea mecanică dintre jdanovism şi proletcultism, menită să explice tristele noastre derapaje culturale din anii ’50 – şi, ulterior, câteva vendette împotriva morilor de vânt… -, ci pe dinamica istorică a instituţiilor culturale ruseşti din perioada 1917-1934. Unele aspecte sunt realmente interesante, motiv pentru care o reamintire şi o reaşezare a lor în perimetrul adevărului obiectiv, istoric, s-ar impune.

 

Revoluţia din Octombrie: două ferestre diferite spre acelaşi unic viitor

 

Istoria instituţiilor culturale şi literare sovietice din perioada 1917-1934 reprezintă, de fapt, istoria aservirii ideologice şi politice a scriitorului: istoria suspiciunii că scriitorul, chiar îngenunchiat fiind, este încă suficient de liber şi de puternic pentru a propune o alternativă la presiunile uniformizatoare ale Puterii. Cei care cred că în 1917 s-a dat o lovitură „mortală” culturii ruse, tot restul fiind apoi doar un mecanic aranjament instituţional şi de culise, greşesc în bună măsură: morfologia perioadei este mult mai complexă, nu numai din cauza prezenţei masive a avangardiştilor în viaţa publică (unii bucurându-se de o notorietate europeană, pe lângă cea naţională, cum au fost Chagall sau Malevich), ci şi pe motivul că „jocul” aservirii ideologice şi politice a scriitorului s-a jucat pe terenul reprezentărilor despre timp.

În Rusia de după Revoluţia din octombrie 1917, s-au confruntat, în esenţă, două reprezentări antitetice despre timp. Pe prima am putea-o numi a prezentului imperativ, şi provenea din convingerea că Revoluţia a inaugurat un timp cu totul nou, prin nimic legat de tiparul anterior, al tradiţiei. A doua reprezentare era dominată de ideea continuităţii selective, critice, ea spunând, în esenţă, că între prezentul constructiv al noilor soviete şi trecutul amalgamat al tradiţiei există linii de continuitate, capabile de a fi valorificate cu discernământ şi cu prudenţă strategică, pedagogică. Biologia dihotomică a revoluţiei confirma antiteza: noul timp, chiar fraged fiind încă, generase impetuos şi foarte repede oameni noi, pentru care trecutul nu reprezenta decât asuprire, reminiscenţă burgheză retrogradă sau retardare, însă ei se simţeau obligaţi să împartă arena cu oameni de stil vechi, cu o organizare mentală şi atitudinală mai bine aranjată, pentru care prezentul se scurgea firesc în trecut, remodelându-l. Aceşti oameni nu puteau face abstracţie de marea tradiţie culturală şi spirituală rusă, de magnetismul unor personalităţi ca Tolstoi, Puşkin sau Goncearov (Dostoievski nu era privit cu ochi buni…), tot aşa cum nu puteau uita că noua cultură sovietică dorea să prindă totuşi cheag pe trunchiul unei prestigioase tradiţii europene, cu rădăcini împinse înapoi, până în antichitate. În plus, mulţi autori ruşi venerabili, pe care aceşti oameni îi admirau, fuseseră nobili, prin nimic raliaţi unei tradiţii insurgente sau revoluţionare; prin urmare, adepţii continuităţii cu trecutul aveau de rezolvat şi problema înţelegerii esteticului şi a valorii deasupra criteriilor simpliste de clasă, dimensiune care pare firească azi, dar era departe de a fi aşa în anii aceeia tulburi.

Paradoxul dihotomiei era că Puterea favoriza paradigma noului absolut, fiindcă dezrădăcinarea de tradiţie, impusă în acest fel, genera spaime adaptative utile, de care ideologia se putea servi. Un om rupt în mod brutal de trecutul său, cultural, familial sau social, caută reflexiv ancore în instituţiile – crezute stabile – ale prezentului: le cauţionează, participă la activitatea lor, transmiţând şi altora această credinţă. Dimpotrivă, literaţii adevăraţi, chiar absorbiţi fiind de frenezia înnoitoare a prezentului, caută punţi în trecut, fiindcă acestea le asigură independenţa relativă – parţial insurgentă, subversivă – faţă de prezent: o independenţă în climatul căreia solidaritatea lor de castă poate funcţiona. Din această ultimă convingere s-a născut – în dezacord cu ceea ce îndeobşte se crede şi se repudiază prin asimilarea sa abuzivă cu jdanovismul de mai târziu – Proletcultul. Consecinţa este că istoria reală a Proletcultului reprezintă atât acolada unui avânt nesăbuit, utopic, cât şi ansamblul nervozităţilor şi practicilor oculte, discreţionare, prin care puterea s-a străduit să îngenuncheze noua mişcare şi s-o declaseze într-o instituţie obedientă, ancilară. La fel de adevărat este şi faptul că în Proletcult au existat voci bine articulate – Bogdanov, Lunacearski – care s-au folosit de organizaţie pentru a încerca o mică revoluţie în interiorul uneia mai mari: în 1920, chiar război civil fiind, Lenin a intervenit energic pentru a risipi această iluzie şi pentru a pune organizaţia sub controlul partidului bolşevic. Adică: al noului regim, faţă de care unii membri marcanţi ai Proletcultului au manifestat reticenţe când evidente, când disimulate, A.A. Bogdanov îngăduindu-şi chiar libertatea de a refuza adeziunea la partid.

 

O naştere grăbită din doi părinţi autoritari

 

Proletcultul (Proletarskiie kulturno prosvitelnie organizaţii) s-a născut aşadar la Petrograd, la iniţiativa unor comitete muncitoreşti uzinale, cu prilejul primei conferinţe de unificare a asociaţiilor culturii proletare (16-19 octombrie 1917), el intrând, administrativ, sub incidenţa unui decret al Consiliului Comisarilor Poporului din 9 noiembrie 1917, care garanta autonomia de funcţionare a organizaţiilor culturale şi educative. Textele legislative ale vremii nu erau câtuşi de puţin apă de ploaie sau declaraţii formale, litera şi spiritul lor fiind luat, dimpotrivă, foarte în serios: în consecinţă, decretul în cauză legifera atât autonomia de funcţionare a Proletcultului, cât şi autonomia grupurilor şi organizaţiilor locale sau regionale din interiorul său, pe modelul unei structuri decizionale plurale, laxe, în tiparul căreia intra atât autonomia de principiu în raport cu statul şi cu partidul a întregii organizaţii, cât şi dreptul organizaţiilor locale de a promova acţiuni proprii şi de a lua decizii autonome fără consultarea prealabilă a forurilor ierarhice. Pluralismul democratic intra, aşadar, în logica actului de botez, el fiind reconfirmat la prima conferinţă unională a Proletcultului (15-20 septembrie 1918), pe care Lenin o salută printr-o scrisoare din 17 septembrie acelaşi an.

Efectele acestui pionierat relativ ingenuu sunt multiple. În primul rând, ele explică prezenţa în organizaţie a corifeilor A.A. Bogdanov şi A.V. Lunacearski, care nu puteau fi bănuiţi de intenţii anticulturale sau de un inovatorism radical, necritic, pe simplul motiv că ei fundamentează organizaţia Proletcultului pe criteriile Şcolii de partid ruse din emigraţie, de pe insula Capri (1909). Istoria acestor şcoli prerevoluţionare ruse e extrem de interesantă, fiindcă ele fac legătura, pe de o parte, cu marea mişcare anarhistă europeană şi, pe de alta, atrag intelectuali europeni de prestigiu, mai ales din Italia şi Franţa.

După lucrarea clasică a lui Richard Pipes, The Russian Revolution 1899-1919 (The Harvill Press, London, 1997, pp. 375-376) Şcoala de la Capri, întemeiată de către Bogdanov şi Lunacearski, sintetiza credinţa – de sorginte nietzscheană! – a unei facţiuni a bolşevicilor din vremea respectivă, conform căreia înnoirea istoriei nu se poate realiza decât prin „edificarea unui nou Dumnezeu”, motiv pentru care mişcarea purta numele de Bogostroitel’stvo. Numele – după cum demonstrează Richard Pipes – era polemic, „ţinta” reprezentând-o mişcarea Bogoiskatel’stvo (a „căutătorilor de Dumnezeu”), foarte populară atât pe linia credinţei ortodoxe clasice răsăritene, cât şi printre intelectualii mai puţin radicali. Bogoiskatel’stvo susţinea, în esenţă, un panslavism cucernic, spiritualist şi autenticist, construit pe ideea că toate relele lumii – şi ale politicii ţariste, implicit – pot fi „mântuite” prin găsirea drumului autentic către divinitate. Dimpotrivă, inflamaţi de Nietzsche, pe care îl venerau, Bogdanov şi Lunacearski propovăduiau doctrina eretică a „construirii” unui nou Dumnezeu, mai degrabă imanent decât exterior fiinţei umane: când omul va deveni, prin „religia muncii” (sintagmă a lui Lunacearski, din Religie şi socialism, 1908-1911) o „nouă divinitate”, atunci lumea, ticăloşită acum, îşi va găsi noua menire.

E de la sine înţeles că lui Lenin toate aceste fumigaţii simili-religioase şi creştine nu-i puteau fi pe plac, motiv pentru care el înfiinţează două contra-şcoli, una la Bologna (1910-1911), şi o alta la Paris (Longjumeau), unde predau, pe lângă el, Zinoviev şi Kamenev. Universitatea populară de aici – aşa cum o descrie Pipes, după documentele şi mărturiile vremii (op. cit., p.376) – e destul de cenuşie: zeci de muncitori, aduşi din Rusia, erau puşi să memoreze obositor economie politică şi ştiinţe sociale. Oricum, e de reţinut faptul că activitatea din emigraţie a lui Bogdanov şi Lunacearski cauţionează moral organizaţia de mai târziu a Proletcultului, fiindcă o leagă de rădăcini „eroice”, anterevoluţionare, tezele urmând să fie sintetizate de către Lunacearski în articolul-program Proletcultul şi activitatea culturală sovietică, publicat în Proletarskaia Kultura (nr.7-8/1919), revistă în redacţia căreia fusese cooptat şi A.A. Bogdanov, deşi refuzase înregimentarea în partidul bolşevic (detaliu nu prea agreat de către Lenin, care n-avea însă ce face, fiindcă pe Bogdanov îl cauţionau prestigiul său ştiinţific şi aura de corifeu al unei iniţiative culturale prerevoluţionare clandestine, desfăşurate în emigraţie).

Nu trebuie uitat, însă, pentru înţelegerea evoluţiei ulterioare a evenimentelor, că în stadiul germinativ al primelor entuziasme doctrinare, Bogdanov şi Lunacearski, respectiv Lenin s-au aflat pe poziţii ideologice discordante: primii doi căutau să realizeze sinteza dintre Dumnezeu şi Nietzsche, pe când, pentru Lenin, atât Dumnezeu cât şi Nietzsche nu erau nimic altceva decât epifaniile deranjante ale unui misticism retardant. Aş avansa chiar ideea că Bogdanov şi Lunacearski au intrat în revoluţie din raţiuni spiritualiste, nutrind în secret convingerea că Proletcultul poate fi – ca „universitate proletară” – o nouă „biserică”, unde amvonul este înlocuit cu drapelul purpuriu. Lenin însă, va avea grijă să le sugrume rapid această rătăcire…

Tezele lui Bogdanov şi Lunacearski – consonante cu idei venite pe filiera anarhismului rus postiluminist sau pe aceea a socialismului utopic – sună azi destul de straniu pentru cei care continuă să creadă că Proletcultul nu a fost altceva decât brutala strângere a unui şurub purpuriu de către o mână vânjoasă, ţinută departe de creier. Conceptul ordonator al mişcării poate fi depistat în Organizatorul lui Saint-Simon, în sintagma imperativului artizanal al vieţii şi al muncii, care este, de fapt, o teleologie a frumosului.

Sintetizat, şi implicit simplificat, din raţiuni tehnice, circumstanţiale, programul lui Saint-Simon sună în felul următor, cititorul de bună-credinţă observând că el se află la antipodul alienării pe care Marx o enunţă în Manuscrisele economico-filosofice din 1848: dacă – spune socialistul utopic francez – esenţa definitorie a umanului este munca, atunci omul trebuie să muncească în aşa fel încât să exorcizeze dimensiunea înrobitoare a trudei, transfigurând-o prin frumuseţe. Omul poate lucra la fel de bine gemând, penibil, strivit de presiunea abrutizantă a contingentului şi a materiei, dar dacă o face în acest fel, el contravine imperativului existenţial al frumuseţii, care este necontingent, liber şi spiritual. Dacă omul exprimă prin muncă aservire, el va lucra neliber; dimpotrivă, muncind cu intenţia de a moşi obiecte frumoase, el va exprima dreptul său inalienabil la libertate, care este imanent oricărei fiinţe umane. Omul liber este acela care transformă efortul muncii în instrument de eliberare, prin valoarea adiacentă a frumosului: liber este acel om care munceşte cu gândul producerii unor valori frumoase. Cel care întrupează cel mai bine formula este artizanul: omul care mângâie cu drag produsele muncii sale, prin intermediul cărora el a exorcizat efortul personal în frumuseţe. Societatea liberă este societatea care are conştiinţa frumuseţii artizanale a muncii; aceea societate care transfigurează artizanal totul, inclusiv pe ea însăşi, fiindcă imperativul este, în ultimă instanţă, autoscopic: transformând munca în frumuseţe, o societate conştientă de acest program comunitar se transformă pe sine în operă de artă.

De la un asemenea program social aproape spectral pornesc A.A. Bogdanov şi A.V. Lunacearski, răsturnând atât triada marxistă formată din bază, structură şi suprastructură, cât şi – Bogdanov, mai ales, avea această ambiţie cu bătaie mai lungă… – mecanismul achizitiv al dialecticii hegeliene, conform căreia împlinirea sintezei se realizează prin surmontarea unei negaţii prealabile (antiteza). Pentru Bogdanov şi Lunacearski, dimpotrivă, mersul spre autodefinire al unei societăţi se realizează prin intermediul unei afirmaţii de sine a respectivei societăţi, exprimabilă prin capacitatea de a face din sine un organism frumos. În acest context teleologic, negaţia – adică respingerea modelului burghez retardat şi alienant – devine doar un mijloc secundar, şi nu o etapă evolutivă definitorie a realizării de sine a respectivei societăţi. În limbajul timpului, pentru Bogdanov şi Lunacearski aceasta însemna cauţionarea exclusivă a stângii şi repudierea dreptei, sub indiferent ce forme s-ar manifesta ea. Teza va intra, niţel mai sofisticat, şi în economia intelectuală a Proletcultului, pe care o modelează cei doi: Proletcultul nu înseamnă – vor spune ei răspicat – exclusivism estetic, impus discreţionar pe linie ierarhică, centrală, ci, dimpotrivă: toate stilurile şi orientările estetice sunt admise în Proletcult ca modalităţi de exprimare concurente, de la realismul critic la metodele radicale ale avangardiştilor, cu condiţia ca ele să fie de stânga. Mai ales pentru avangardişti, precizarea e obligatorie, altfel nu se explică masiva lor participare la mişcările de stradă ale propagandei şi la agitaţia de ansamblu, cu efect social şi politic, din cadrul Proletcultului.

 

Corifeii

a. Bogdanov

 

Să aruncăm acum o scurtă privire asupra corifeilor. Alexandr Alexandrovici Bogdanov (a nu se confunda cu prozatorul N.V. Bogdanov!) se naşte la Moscova, în data de 22 august 1873 şi moare la 7 aprilie 1928, în urma unei transfuzii de sânge experimentale, pe care şi-a administrat-o singur, dar greşit, ca director al Centrului Hematologic de Transfuzii din capitala sovietică. Cariera ştiinţifică ocupă însă doar partea finală a vieţii sale (a făcut solide studii de medicină), restul fiind dedicat filosofiei şi mişcării social-democraţiei europene. Structural, era făcut pentru sintezele abisale eclectice, cu largi trimiteri înapoi în timp, menite să surmonteze toate exclusivismele. Îşi va numi filosofia empiriomonism (cu gândul la Mach şi Avenarius), năzuind prin ea o depăşire a lui Hegel şi a lui Marx deopotrivă (dar mai ales a dialectivii negative a celui dintâi), fiindcă pentru Bogdanov, adevărul nu se obţine prin dialectica holistică, organică a ideii, pornită pe drumul autorealizării de sine, ci prin contactul cu experienţa umană: numai faptele legitimate de experienţă sunt demne de a fi recunoscute ca atare.

În acest punct, în gândirea lui Bogdanov intervine un racord special, care explică fervoarea organizatorică, socială de mai târziu, deşi originea legăturii se află, strict tehnic, în teza supraomului nietzschean, o mică repudiere a evoluţionismului darwinian nefiind nici ea străină întregii ecuaţii: dacă, spunea el, forma superioară de organizare a vieţii este omul – aşa cum vedem pretutindeni în jurul nostru -, iar expresia acestei superiorităţi este capacitatea omului de a se organiza, atunci se cuvine să renunţăm la pasivitatea contemplativă pe care o presupune evoluţia spontană, necontrolată a naturii, şi s-o înlocuim cu „îndrumarea” acesteia spre funcţiile firesc superioare, care sunt „potenţialităţile” umane. Prin logica evoluţiei sale proprii, autarhice, natura nu este în stare să atingă această stare de graţie, sau o va atinge foarte târziu, în stadiul final al maturizării sale; îi revine aşadar omului – lucid, superior, atotvăzător – datoria de a interveni în mersul organic al naturii, pentru a îl ordona spre scopurile superioare, grăbind în acest fel o evoluţie care altminteri s-ar fi desăvârşit mult mai încet.

Pragmatismul acesta activist şi anti-idealist a lăsat multe urme în gândirea timpului, influenţându-l parţial şi pe John Dewey. În History of Western Philosophy (London: George Allen &Unwin Ltd, 1961, p. 774 sq.), Bertrand Russell susţine, bazându-se şi pe experienţa sa proprie, de martor, că această influenţă a fost marginală şi că în pofida atracţiei sale reale, ea nu l-a făcut pe Dewey să considere că revoluţia rusă ar fi luat-o într-o direcţie mai bună dacă succesorul lui Lenin ar fi fost Troţki şi nu Stalin; cu toate acestea, reconstituind gândirea lui Bogdanov, articulată în climatul intelectual propice al emigraţiei filosofice ruse, ajungem la concluzia că, pentru el, „modelajul” social şi politic voluntar avea o îndreptăţire mult mai înaltă decât aceea pe care o putea extrage din pragmatica unei „simple” revoluţii: societatea – considera el – nu ajunge de una singură la „potenţialităţile” umane superioare, motiv pentru care ea trebuie să fie „ajutată”, îndrumată.

Ecuaţia e valabilă şi în sens invers, unde ea dobândeşte o conotaţie morală imperativă: este de datoria omului superior – în sens nietzschean, gândea Bogdanov – să intervină ordonator în mersul societăţii, orientându-l spre „potenţialităţile” superioare ale evoluţiei istorice;  numai omul lucid şi responsabil este capabil de o asemenea intervenţie, fiindcă numai el are darul de a se ridica deasupra ţesuturilor circumstanţiale ale prezentului, pentru a cuprinde întregul şi pentru a situa totul într-o perspectivă perfecţionistă, desărvârşită. De la o asemenea convingere filosofică, pasul în direcţia pragmaticii sociale este destul de mic de făcut, numai că elitismul pragmatic personalist al lui Bogdanov l-a enervat destul de tare pe Lenin, dintr-un motiv ideologic şi filosofic destul de simplu, care ţine de economia simbolică a revoluţiei ruse. Pentru Bogdanov, omul superior trebuie să desăvârşească ceea ce şansa istorică a revoluţiei i-a aşternut în cale. În concepţia lui, dominată de ideea omului superior, nietzschean, revoluţia face doar munca brută, amorfă a evoluţiei: coroana trebuie pusă de cei care se pot ridica deasupra timpurilor. Dimpotrivă, pentru Lenin, absolutul istoric este revoluţia, oamenii fiind doar servanţii ei înnoitori, activişti; ca o consecinţă, revoluţionarul, proletarul autentic se supune exigenţelor măreţe ale revoluţiei, şi o face câteodată până la sacrificiul suprem, la moarte. Este tulburător să vezi cum Lenin introduce în meditaţiile sale ideea morţii colective, a sacrificiului multiplu, aservit cauzei; discrepanţele de gândire dintre el şi Bogdanov vor alimenta o tensiune interpersonală permanentă, urmărită resentimentar de către Lenin şi – se pare – mai senin-inconştient de către medicul Bogdanov; Lenin nu va încerca să-l înregimenteze în partid pe omul care oricum lucra pentru el şi pentru cauză, creditând în acest fel şi o biografie ale cărei rădăcini coborau adânc în solul glorios al emigraţiei prerevoluţionare ruse.

 

b. Lunacearski

 

Cu Bogdanov, Anatoli Vasilievici Lunacearski (n. 23 nov. 1875, Poltava – m. 26 dec. 1933, Montan, în Franţa) împărtăşea vocaţia neliniştii. Ca fiu al unui funcţionar superior, a cunoscut privilegiul de a se fi pregătit în Occident, în Franţa, Italia şi Elveţia, studiind filosofia şi ştiinţele naturii. Întors acasă, se aruncă în munca ilegală, fiind arestat în 1899 şi deportat. În 1904, pleacă din nou în străinătate, de data aceasta la sugestia lui Lenin, pentru a fundamenta publicaţiile din exil şi instituţiile externe ale viitoarei revoluţii. Preocupările principale (doctrina „esteticii pozitive”, de extracţie marxistă, despre care publică o carte în 1904, empiriocriticismul şi fascinaţia pentru Nietzsche) îl apropie de Bogdanov, cu care interferează la şcolile de partid de pe insula Capri (1909), respectiv Bologna (1910-11), câştigându-şi o bună reputaţie de ilegalist cu merite. La întoarcerea în ţară, în 1917, e comisar al poporului pentru cultură până în 1929, de unde ajunge în fruntea unui institut de ştiinţă (1930) şi academician în 1933. Numit ambasador la Madrid, pleacă spre post, murind subit pe drum, în Franţa, la Montan (viroză respiratorie iniţial, convertită apoi în pneumonie şi complicaţii cardiace). Cadavrul său este adus cu onoruri în ţară şi înhumat sub zidul Kremlinului.

Lunacearski îşi merita laurii fiindcă jucase un rol major în revoluţie, el fiind, când situaţia o impunea, chiar şi un dublu spectral al lui Lenin, cum s-a întâmplat, de pildă, în revoluţia eşuată din 3-5 iulie 1917 (controversatul „puci bolşevic din iulie”), când el le-a vorbit soldaţilor împreună cu Troţki. Richard Pipes (op.cit., p. 421 sq.) susţine că bolşevicii s-au pronunţat întotdeauna cu reţinere despre acest moment, fiindcă el trăda o eroare de calcul şi era cât pe-aci să compromită totul. Pe scurt, evenimentele s-au succedat în felul următor: pe fondul înrăutăţirii situaţiei de pe front, guvernul a decis să arunce în luptă detaşamentul de mitraliori din Petrograd, care a dat o declaraţie – redactată, după toate aparenţele, sub influenţă bolşevică –, în care se spunea că soldaţii se vor supune ordinului de a pleca pe front doar în cazul în care erau trimişi să lupte într-un „război revoluţionar”, a cărui menire era aceea – pe lângă inerenta apărare a patriei – de a-i elimina pe „burjui”.

Situaţia tensionată din Petrograd şi câteva mici uneltiri l-au făcut pe Lenin să se refugieze în Finlanda (la 29 iunie), la o oră de mers cu trenul de Petrograd, de teama de a nu fi arestat. La concertul Regimentului de mitraliori din data de 2 iulie, organizat de către bolşevici (cf. Pipes, ibid., p.422), Troţki şi Lunacearski au vorbit mulţimii adunate în piaţă, cerând transferul puterii către soviete. (Zinoviev şi Kamenev – precizează Pipes – fuseseră şi ei programaţi să vorbească, însă nu au apărut, din aceleaşi raţiuni din care se ocultase şi Lenin.) Amplificată imprevizibil, prin apariţia unor trupe de marinari, demonstraţia antiguvernamentală care a urmat s-a transformat în răzmeriţă şi a scăpat complet de sub control, terminându-se într-o uriaşă baie de sânge. Cu diferite prilejuri, Lenin şi – mai ales – Stalin (mai târziu) au încercat să dreagă busuiocul, susţinând că revolta s-a desfăşurat în afara intenţiilor imediate ale bolşevicilor, ceea ce înseamnă cu ea nu a implicat fatale carenţe de organizare; pentru ceea ce ne interesează pe noi, însă, ea a întărit poziţia lui Lunacearski, aducându-i prestigiu şi recunoaştere. El este chiar arestat după evenimente, fiind eliberat doar în august 1917, împreună cu Vladimir Antonov-Ovseenko şi Alexandra Kollontai, aceasta din urmă lăsând o amprentă micuţă şi în istoria ţării noastre, fiind implicată indirect, pe linie diplomatică, în negocierile care au precedat întoarcerea armelor din august 1944.

Pe Lunacearski îl regăsim în primele rânduri ale celui de-al II-lea Congres al Sovietelor, care s-a desfăşurat imediat după căderea Palatului de Iarnă, în marea sală de bal de la Smolnâi, unde el este printre cei care insistă ca Lenin să-şi asume funcţia de conducere a revoluţiei. Lunacearski însuşi a mărturisit (apud Pipes, op.cit., p. 499) că Lenin s-a codit să iasă în faţă, declarând că preferă să lucreze ca membru al Comitetului Central al partidului (deci nu la guvern): după constituirea Consiliului Comisarilor Poporului, votat la Smolnâi (congresul era prezidat de către Kamenev), el este propulsat în funcţia de conducere a SOVNARKOM, între alţii şi la insistenţele lui Lunacearski, care devine comisar pentru cultură (sau „iluminarea poporului”, cum stă scris în acte). În acelaşi consiliu intră, între alţii: Troţki (Afaceri Externe), Oppokov (Justiţie), Stalin (Naţionalităţi). Unii membri, mai târziu, îşi vor da demisia, stârnind mânia lui Lenin. Rândurile erau departe de a fi compacte deocamdată, aşa cum bolşevicii şi-ar fi dorit să fie.

Fisurile – echivalente cu reflexul de pluralism, învăţat de intelectualii ruşi de la Ecaterina a II-a – vor fi şi mai evidente după data de 27 octombrie 1917, când bolşevicii dau publicităţii un celebru Decret al Presei, redactat – aproape sigur – de către Lunacearski, la însărcinarea şi sub controlul imediat ale lui Lenin. În formulări sibilinice, adecvate unor vremuri tulburi, în care solidaritatea trebuia câştigată prin extirparea opozanţilor, Decretul Presei suspenda presa liberală, stârnind reacţii vehemente de protest atât din partea celor direct vizaţi, cât şi din aceea a unor forţe din interiorul mişcării bolşevice. Astfel (cf. Pipes, op.cit., p.522), Comitetul Revoluţionar Militar din Moscova l-a decretat ca fiind … ilegal, hotărând ca el să nu se aplice în Moscova; Uniunea Scriitorilor a publicat o revistă într-un număr unic, Gazeta Protest, pentru a permite câtorva membri marcanţi să dezavueze decretul dictatorial. Administraţia nu era, încă, suficient de centralizată, mulţi comisari ai poporului promulgând hotărâri pe cont propriu, fără să se consulte în prealabil cu ceilalţi membri sau cu Lenin, păzit cu străşnicie la Smolnâi de către soldaţi letoni (teama că va fi asasinat îl va însoţi până la sfârşitul vieţii). Richard Pipes (ibid., p.530) citează o declaraţie a economistului Iurâi Larin, om de încredere al lui Lenin, care îşi aminteşte că dintre primele 15 decrete de importanţă naţională promulgate de către noul guvern, doar 2 fuseseră discutate în prealabil în cadrul Sovnarkom: Decretul Presei, al lui Lunacearski, fusese unul dintre aceste acte.

Nu are rost să idealizăm activitatea lui Lunacearski, pe care îl găsim, instituţional, mereu alături de Lenin (cum arată, de altfel, şi episodul controversat cu Decretul Presei), deşi este aproape sigur că în sinea lui nu agrea ateismul rigid, funcţional al liderului de la Smolnâi, rădăcinile culturale ale lui Lunacearski coborând mai degrabă înspre social-democraţie, decât înspre proletariat. Despre cultura social-democratică şi despre sarcinile ei de remodelare socială el scrise un studiu încă în 1907, adăugându-l unuia despre Artă şi revoluţie, publicat cu un an mai devreme. Am putea spune, citind aceste studii în mare parte idealiste, avântate, că nietzscheanismul difuz al lui Lunacearski, în care mistica noului se împletea cu voluptatea de a distruge vechiul, şi-a găsit albia abia o dată cu devotamentul pentru Lenin şi pentru cauza bolşevică. Revoluţia rusă  i-a oferit lui Lunacearski evenimentul existenţial de care el avea nevoie pentru a-şi cristaliza activismul difuz, dar este dificil de circumscris ce anume înţelegea el prin şansa pe care i-o oferea istoria de a-i „lumina” cultural pe cei nevoiaşi, fiindcă impresia care persistă este că el a văzut în muncitorul care se revoltă împotriva opresiunii omul nou, de sorginte vag nietzscheană, care se eliberează pe sine de „poveri” prin intermediul revoltei.

Este la fel de incontestabil însă şi faptul că în momentul în care s-a întâlnit cu factorul politic al revoluţiei, Lunacearski i s-a dedicat în întregime; cu toate acestea, a făcut-o ca un om de stil mai degrabă vechi decât nou, insistând, pe de o parte, pe rolul modelator al trecutului, al tradiţiei în conturarea culturii proletare şi, pe de alta, pe recunoaşterea amprentei existenţiale şi stilistice a avangardiştilor. De pildă, în 1931, el publică studiul Cele două direcţii ale culturii proletare,  în care afirmă că realismul şi avangarda – cele două tendinţe stilistice predominante din arta sovietică a momentului – sunt două feţe, două modalităţi la fel de plauzibile de exprimare a uneia şi aceleiaşi aspiraţii comunitare: construirea culturii noi, sovietice. Îndârjirea nu-l părăseşte nici după 1932, data „oficială” a concoctării termenului de „realism socialist”, din care Stalin va face, doi ani mai târziu, la congresul unional al scriitorilor, o metodă exclusivă de reflectare artistică. În aceşti ani dificili pentru toate tendinţele liberale, rezistente ale culturii sovietice (se prăbuşesc, pe rând, toate meterezele: grupul elitist Pereval e dizolvat în 1930, Litfrontul – grupul de dreapta din RAPP – un an mai târziu; Maiakovski, sosit târziu în RAPP şi repudiat de către prieteni şi cititori pentru colaboraţionism, se sinucide în data de 14 aprilie 1930, la Moscova), a vorbi despre altceva decât „realism socialist” echivala cu un afront personal adus lui Stalin. Lunacearski dă impresia că nu sesizează oportunismele prudente ale epocii, fiindcă elaborează, ca alternativă la doctrina realismului socialist, teza eretică a „realismului dinamic”, comprehensiv, a cărei justificare teoretică favorizează în aparenţă noile timpuri, deşi include şi o inevitabilă nuanţă duplicitară, formulată dinadins în aşa fel, încât să ofere o portiţă de scăpare artei autentice.

Teza „realismului dinamic” se bazează, în esenţă, pe următoarea găselniţă foarte subtilă: urmaş al realismului critic (doctrina clasică!), realismul socialist reprezintă metoda de reflectare artistică a unui timp victorios, socialismul, şi a oamenilor care au pus umărul la articularea lui. Superioritatea socialismului e atât de incontestabilă, încât ea se răsfrânge şi asupra artei care exprimă acest socialism: arta unor oameni puternici, trăind în cea mai puternică formă de organizare umană a istoriei. Ca atare – argumentează Lunacearski -, poporul sovietic nu trebuie să se teamă de alte modalităţi de reflectare decât cea realistă, fiindcă arta acestui popor e atât de „dinamică”, încât îngăduie şi manifestarea unor stiluri diferite decât cel al realismului luat în sensul său îngust, discreţionar. Motivul este simplu, uşor de înţeles de către oricine: prin această permisivitate, se exprimă atât superioritatea intrinsecă a orânduirii socialiste, cât şi ataşamentul acestei orânduiri faţă de ideea de libertate. Interzicând scriitori şi grupuri culturale, regimul şi-ar demonstra doar intoleranţa, adică fervoarea cenzurii; dimpotrivă, acceptându-i pe toţi, chiar şi pe aceia care nu servesc nemijlocit cauza, el îi poate aduce pe calea cea dreaptă şi pe rătăciţii care preferaseră până atunci absenteismul ideologic sau potecile lăturalnice.

De orice poate fi acuzată această argumentaţie, dar nu că ar fi lipsită de subtilitate…

Se pare că Stalin nu a înghiţit cu zâmbetul pe buze această cazuistică prea altruistă. Personal, nu putea interveni brutal împotriva autorului, fiindcă pe acesta îl cauţionau trecutul, participarea la revoluţie şi proximitatea de odinioară a lui Lenin. Există însă supoziţii că numirea lui Lunacearski ca ambasador la Madrid viza, de fapt, îndepărtarea sa elegantă de Moscova, într-un moment când şurubul purpuriu al culturii se strângea ameninţător. Ca o ironie involuntară a istoriei, itinerantul ambasador va mai aduce un ultim serviciu cauzei, murind la timp, pentru ca doctrina realismului socialist să fie impusă fără umbra sa deranjantă. Ne putem juca însă cu ideea de a ne imagina ce ar fi făcut el la congresul din 1934, dacă ar fi fost rechemat din Spania pentru a participa: ar fi apărat teza „realismului dinamic”, elogiind superioritatea ideologică şi culturală a poporului sovietic, sau ar fi privit melancolic cum ultima redută a idealismului său se prăbuşeşte, sub impetuozitatea unor oameni noi dintre care unii nici să scrie nu ştiau?

 

Amatori şi profesionişti

 

Vom sintetiza, spre finalul acestui text, principalele teze constitutive ale Proletcultului, în aliajul căruia s-au amestecat minereuri scoase la iveală din locuri diverse: din exaltările anarhismului european, din textele socialismului utopic, din Marx, din social-democraţie, şi nu în ultimul rând din cine te aştepti mai puţin, adică din Nietzsche. O cercetare evolutivă atentă, nuanţată, pe care nu ne propunem s-o detaliem aici, ar mai trebui să vizeze trei relaţii, fără de care destinul istoric al Proletcultului e dificil de înţeles.

Întâi, ar fi vorba de ralaţia, relativ tensionată la început, între Proletcult şi noua putere bolşevică. Aşa cum precizam anterior, corifeii Proletcultului, Lunacearski şi Bogdanov, au încercat să imprime o cale independentistă organizaţiei, Lenin intervenind în 1920, printr-un decret care subordona Proletcultul NARKOMPROS-ului (Comisariatului Poporului pentru Instrucţie Publică). Tentativa de a propune Proletcultul ca o organizaţie alternativă, cu drepturi egale celor specific politice, respectiv economice figurează în actul constitutiv al organizaţiei, unde se spunea: „Proletcultul reprezintă organizaţia de clasă, culturală şi de creaţie a proletariatului, aşa cum partidul muncitorilor este organizaţia lui politică, iar sindicatele, organizaţia sa economică.” Formularea nu a fost pe placul lui Lenin, motivele fiind evidente: întâi, statutul consfinţea un soi de federalizare lucrativă, pe modelul orizontalei instituţionale triadice (politic – economic – cultural), sugerând foarte limpede refuzul implicit al subordonării ierarhice; în al doilea rând, ea stipula o egalitate în ponderea celor trei domenii, subminând preeminenţa – dorită de către Lenin – a politicului şi ideologicului, după modelul clasic din Organizaţia de partid şi literatura de partid (1905), unde se spune: „Jos cu literaţii fără partid! Jos cu literaţii supraoameni! Chestiunea literară trebuie să devină o parte integrantă a cauzei generale-proletare, «o rotiţă şi un şurub» al unui mecanism […] unic şi măreţ, pus în mişcare de întreaga avangardă conştientă a întregii clase muncitoare. Chestiunea literară trebuie să devină parte integrantă a muncii de partid […], organizată, planificată şi unitară.” (Lenin: Despre literatură. Culegere de articole şi fragmente. Editura PMR, Bucureşti, 1949, p.7. Între croşete sunt referinţe circumstanţiale la social-democraţie: în 1905, acesta era climatul în care se discuta.]

Al doilea aspect pe care îl avem în vedere vizează relaţia dintre Proletcult şi scriitorii titraţi, grupaţi în organizaţii de breaslă. Nu ne propunem să intrăm acum în detaliile acestei problematici extrem de delicate, fiindcă un număr viitor al Caietelor Echinox va fi dedicat Literaturilor totalitare şi realismului socialism: vom discuta acolo toate aspectele care ne interesează. Invitându-l pe cititor să parcurgă şi acel număr, ne limităm să schiţăm aici cadrul general al relaţiei dintre Proletcult (ca organizaţie culturală de masă) şi scriitorii acreditaţi, fiindcă e realmente imposibil să încheiem acest text fără să intrăm în câteva dintre detaliile acestei logodne forţate.

Există în istorie mai multe maniere de a-l subjuga pe scriitor: el poate fi închis, i se pot lua manuscrisele, i se poate obstacula drumul către public. Fiecare dintre aceste proceduri are consecinţe traumatice pentru conştiinţa unui om ales, filtrată prin sensibilitate şi orgoliu, însă, dintre toate metodele de a i se pune jugul scriitorului de vocaţie, cea mai subtilă pare să fie aceea a dez-elitizării, pe care comuniştii sovietici au folosit-o cu voluptate, cizelând o metodă de îngenunchiere care va fi ulterior difuzată în tot spaţiul social-politic răsăritean.

În esenţă, avem de-a face, aici, cu o diabolică tehnică a banalizării meseriei şi vocaţiei de om de cultură sau de scriitor. Proletcultul a fost – în ciuda intenţiilor bune ale corifeilor săi – o organizaţie culturală de masă, construită pe distincţia statutară – sosită, cum am văzut, din eseul lui Lenin Organizaţia de partid şi literatura de partid – dintre cultura proletară şi cultura în general: selectiv prin premisele sale de lucru, Proletcultul a privilegiat cultura proletară – sau fantasma, pe cale de a se constitui, a acesteia -, culpabilizându-i diafan pe toţi cei care practicau un alt fel de cultură. Lunacearski a avut – cum am văzut – un merit incontestabil în asocierea avangardiştilor la construcţia noilor timpuri, Bogdanov a nutrit şi el, în secret, voluptăţi idealiste, însă amândoi au ctitorit în cele din urmă o instituţie de funcţionalizare a culturii, de aservire a ei unor deziderate de ordin ideologic şi politic.

Din perspectiva scriitorilor „cu lauri”, Proletcultul a reprezentat o organizaţie culturală de masă alternativă, situată în afara criteriilor profesionale de validare elitistă a prestigiilor. La început, e aproape sigur că pe scriitorii recunoscuţi nu i-a interesat prea mult ţesutul cancerigen care se întindea în afara geografiei lor imediate: Proletcultul promova amatori, unii mai talentaţi, alţii deloc, spaţiul său de recrutare fiind uzina sau formaţiile culturale sindicale: efervescenţa rudelor sărace se cuvenea să fie tratată cu toleranţă, fiindcă supa lor fierbea, totuşi, pe o plită mai cenuşie decât soba de oţel a degustătorilor autentici.

Lucrurile aveau să se schimbe, stârnind rumori sau chiar nelinişte, în momentul în care noua Putere – la chemarea căreia toţi erau atenţi, dovadă mărturia lui Boris Pasternak, care a povestit cum a fost chemat la telefon de către Stalin însuşi – a început să amestece premeditat mecanismele de validare, promovând – pe criteriul exclusiv al conţinutului „mobilizator” al culturii şi literaturii – amatori şi profesionişti deopotrivă, grupaţi abuziv pe aceeaşi scenă. Ceea ce pentru cei dintâi reprezenta o onoare, pentru cei din urmă nu era altceva decât o jignire prin declasare, echivalentă cu sugestia că truda cizelării, perfecţiunea formei, adâncimea ideii – obţinute, toate, cu eforturi uneori sinucigaşe – sunt apreciate la fel ca o teză revoluţionară iscusit adusă din condei.

Reacţia firească a fost că scriitorii profesionişti au strâns rândurile. De cealaltă parte a baricadei, incizia reprezentată de Proletcult era deja suficient de adâncă pentru a fi cauterizată: consecinţa a fost o luptă surdă, îndârjită, dusă până în 1934, anul celebrului congres în care s-a promulgat exclusivitatea realismului socialist ca mijloc de reprezentare a realităţii. Dacă scriitorul sovietic liberal a fost, în cele din urmă, victima unui tăvălug pe care nu avea cum să îl mai oprească, numele călăului care a dat lovitura de graţie se cunoaşte foarte bine: Jdanov.

La fel de adevărat este însă şi faptul că politrucii Kremlinului au tras foarte subtil de năvodul aruncat în apă, dându-i de înţeles peştelui că la o smucitură mai brutală el ar putea rămâne cu totul pe uscat. Câteva date de istorie – nu neapărat exclusiv literară – ne-ar putea ajuta să înţelegem lucrurile mai bine, aprofundarea problemei intrând – cum am mai spus – în corpul unui eseu care va intra într-unul dintre proximele numere al revistei noastre.

Oficial, URSS-ul se înfiinţează la 30 decembrie 1922: la data respectivă, Proletcultul funcţiona de mai bine de cinci ani. Tot oficial, Uniunea Scriitorilor din Republicile Sovietice ia fiinţă la celebrul Congres de unificare din 17 august – 1 septembrie 1934, la care se declară exclusivitatea dominantă a realismului socialist. Concret, acest decalaj de timp înseamnă peste un deceniu şi jumătate de reaşezări a valorilor şi habitudinilor culturale, în care se produc câteva dizlocări care vor fi sanctificate ulterior discreţionar la congresul din 1934, a cărui soartă se decide, de fapt, printr-o hotărâre a Biroului Politic al PCUS din data de 23 aprilie 1932, fiind nevoie, aşadar, de aproape doi ani pentru „implementare”.

Dintre dizlocări, cea mai semnificativă este aceea a apariţiei scriitorului partinic: o tipologie aparte, foarte sigură pe ea, susţinută de forurile de partid, centrale şi locale. Apartenenţa partinică nu însemna neapărat talent, ci angajare personală şi disponibilitatea de a pune o vocaţie inefabilă în slujba unei ideologii mai terne. De apariţia ei se leagă un alt proces, complementar, care presupune deja o bulversare a criteriului axiologic la nivelul întregului sistem: cauţionarea profesională abuzivă a amatorului, a „scriitorului” urcat din rândul clasei muncitoare sau al ţărănimii, valorizat, câteodată, deasupra scriitorilor titraţi sau confirmaţi prin apartenenţă la organizaţiile profesionale de resort, ceea ce provoacă frustrări amare, incertitudini, angoase.

Până în 1934, scriitorii profesionişti reuşesc să menţină credibilitatea electivă a breslei, punând stavilă penetrării acesteia de către neaveniţi. Morfologic, rezistenţa avizată se produce prin intermediul articulării unor reuniuni şi organizaţii informale, cum au fost Pereval, „tovarăşii de drum” din jurul grupului lui A.Voronski, LEF-ul lui Maiakovski absurzii din grupul Oberiu sau grupurile Kuzniţa (de orientare marxist-ortodoxă) sau Fraţii Serapion, cu o evidentă deschidere pro-occidentală, apolitică (ceea ce însemna, la vremea respectivă, anti-politică, atitudine deja periculoasă…). Rolul acestor grupuri de tranziţie, apărute firesc, pe fondul pluralităţii de exprimare care exista în cultura rusă în momentul revoluţiei, încă se discută. Este evident faptul că ele cădeau în afara etichetei de literatură organizată, coordonată de la Centru, aşa cum fusese ea definită în Organizaţia de partid şi literatura de partid, faimosul text-program al lui Lenin, din 1905. Unii exegeţi susţin că apariţia Proletcultului a fost atât de năucitoare pentru mulţi scriitori autentici, încât Puterea nu şi-a mai bătut prea mult capul cu ei, aşteptând să se „rostuiască” de la sine, ceea ce s-a şi întâmplat, cazul cel mai frapant fiind intrarea stupefiantă în RAPP a lui Maiakovski, după congresul din 28 aprilie – 5 mai 1928. O parte e exegezei, mai ales occidentale, este însă de părere că, lăsându-i să se coaguleze cât de cât spontan pe scriitorii neangajaţi direct pe linia ideologică cea nouă, Kremlinul şi-a creat fără prea mult efort un cadru instituţional de supraveghere, dotat cu „cârtiţe” dispuse să relateze tot ce se întâmplă: explicaţia e plauzibilă, deşi nu aş împărtăşi-o în totalitate.

Lucrurile se vor complica – dar, în mod paradoxal, ele se vor simplifica, prin reflex, pentru Putere – atunci când în interiorul breslei profesioniste a scriitorilor vor apărea centre multiple de putere. Cazul cel mai cunoscut este acela al RAPP-ului, de la înţelegerea greşită a căruia am şi pornit consideraţiile din acest eseu. E inutil să mai reamintim, probabil, că RAPP-ul nu a fost Proletcultul, cum eronat se mai crede, însă a promovat multe dintre metodele reductive, de forţă ale Proletcultului, motiv pentru care o mică istorie particulară se impune.

RAPP-ul (Rossiiskaja Associaciia Proletarskii Pisatelei = Asociaţia Scriitorilor Proletari din Rusia) a fost înfiinţat la primul Congres panrus al scriitorilor (30 aprilie – 5 mai 1928), prin reorganizarea forţată a VAPP-ului (Asociaţia panrusă a scriitorilor proletari), aceasta din urmă având, după un recensământ din 1927, cam 4000 de membri, toţi fiind „acreditaţi”, spre deosebire de Proletcult, cu un număr infinit mai mare de membri, unii fiind chiar neştiutori de carte. Ţinta de atac a RAPP-ului, care şi-a propus dintru început să acţioneze în forţă, a fost diversitatea, metodologia foarte neortodoxă a organizaţiei fiind enunţată de către preşedintele ei, L. Averbach: „Problemele literaturii trebuie rezolvate din unghiul de vedere al cinismului politic.” Prin metode dictatoriale, RAPP-ul a tins să domine hegemonic întreaga creaţie literară sovietică, legitimarea funcţionării poliţieneşti a organizaţiei fiind dată de decizia anti-Proletcult, din 1920, a partidului bolşevic, prin care întreaga creaţie artistică a fost subordonată conducerii de partid.

Înainte de a deveni o organizaţie de sine stătătoare, RAPP-ul a fost o stare de spirit, în jurul căreia s-au grupat scriitori ahtiaţi de putere. Astfel, într-o perioadă anterioară articulării instituţionale a dictaturii, viitorii RAPP-işti au înfiinţat revistele Na postu (La post, 1923-25) şi Okteabr (1924), al căror prim ţel îl constituia „recuperarea” cuceririlor Revoluţiei din Octombrie, adecvarea literaturii, a creaţiei artistice în general la exclusivismul ideologic şi strategic al lui Octombrie 1917. Metodele de lucru erau înspăimântătoare: procese de intenţie, simplism ideologic, teroare. „Pretindem – spunea Varghin – dictatură partinică şi în literatură”, viitorii RAPP-işti dându-şi curând seama că revistele erau, în sine, insuficiente pentru a-i face să-şi atingă scopurile.

În consecinţă, ei parazitează VAPP-ul (Vseiosojuzna Associacia Proletarskih Pisatelei = Asociaţia panrusă a scriitorilor proletari), prin articularea unei facţiuni radicale de stânga, care primeşte o neaşteptată lovitură sub centură cu prilejul plenarei din 18 iunie 1925 a Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic), când documentul emis cu acest prilej denunţă deschis imixtiunea politicii dictatoriale, poruncitoare în domeniul creaţiei artistice (!!), îndemnând scriitorii la „concurenţa liberă” dintre diferitele stiluri şi metode de reflectare artistică. Adică: aici izbândeşte spiritul lui Lunacearski (documentul a fost elaborat, se spune, de către Buharin), facând din Proletcult o instanţă culturală mult mai „simpatică” şi mai liberală decât partidismul extrem, radical, promovat de către adepţii Revoluţiei din Octombrie. Imediat, viitorii RAPP-işti se văd obligaţi să se replieze, desfiinţarea revistei Na postu făcând parte din această tactică a frunţilor plecate, până la congresul din 28 aprilie – 5 mai 1928 al scriitorilor, când ei pun definitiv mâna pe putere, forţa ascensiunii fiind întărită printr-o scrisoare trimisă de către Stalin conducerii organizaţiei, în care se spune că „în esenţă, RAPP-ul aplică just politica partidului în domeniul literaturii”. Cu atât mai surprinzătoare apare, în acest context, subita Hotărâre din 23 aprilie 1932 a Comitetului Central al PCUS, prin care se dispune – spre uşurarea multora… – desfiinţarea RAPP-ului, cei mai uluiţi fiind, după măturiile timpului, înşişi corifeii înverşunaţi ai asociaţiei. E drept, printr-o înţelepciune care îi împacă pe toţi, Hotărârea lichidează toate (!) formele de organizare ale scriitorilor, pregătind sosirea marelui tăvălug nivelator de peste numai doi ani.

 

*

 

Societatea ca „operă de artă”

 

 Vom sintetiza, în încheierea acestui text, principalele teze ale Proletcultului. Multe aspecte vor reveni într-un număr viitor al revistei, motiv pentru care am preferat metoda consemnărilor succinte.

 

Aşadar, în concepţia Proletcultului:

 

– cultura nu reprezintă o distracţie, un excedent de lux în viaţa clasei muncitoare; ea nu e un “desert” al vieţii, ci o activitate vitală fundamentală.

– noua cultură nu e academizantă: proletarul nu trebuie să nutrească inhibiţii în faţa creatorilor de cultură “înaltă”, fiindcă el se află în posesia unei facultăţi intrinseci de creaţie: instinctul creator popular. Modelul e, deci, folclorul, cultura populară, pe nedrept devalorizată de creatorii subtili, sofisticaţi.

 

Trei consecinţe de strategie instituţională derivă din această concepţie:

 

– a) dez-ermetizarea culturii, prin masiva introducere a sintaxelor culturale populare, “spontane”, care sporesc gradul de accesibilitate socială a culturii;

– b) creditul larg acordat culturilor regionale (esenţial pentru Rusia, stat multinaţional);

– c) prezentarea procesului politic de construire a noii mentalităţi socialiste ca “operă de artă”. Socialismul e “capodopera” unei societăţi unde munca de fiecare zi este “artă” (aspect fundamental!) Prin urmare, arta devine imperativ social şi normă etică totodată: omul trebuie să lucreze în aşa fel – indiferent unde o face – , încât din mîinile lui să iasă lucruri frumoase, “opere de artă”. Precondiţia acestei estetizări e optimismul prometeic, căruia nimic nu îi rezistă, sau “înfrăţirea” pentru o cauză comună. Sudoarea aurită e o temă predilectă a filmelor sovietice: o vedem strălucind pe faţa tuturor, într-un mod care l-ar fi încântat cu siguranţă pe Roland Barthes (Mitologice). Contrariul acestor stări de spirit (după Jdanov, ulterior) sunt intimismul, decadenţa, interiorizarea excesivă, anxietatea, angoasa, solitudinea, absenteismul ideologic şi politic, atitudinea negativă în faţa vieţii, cultul pesimismului. Eroul proletcult e solidar, dar nu solitar. Totodată, el e deschis, nesecretizat, spre deosebire de „duşmani” şi de cultivatorii nostalgiilor burgheze, care se ascund mereu, lucrează la două capete.

 

Cultura – susţine Proletcultul – este o “armă”, atât personală, cât şi organizatorică în mâinile proletariatului. Ca o consecinţă, încă din zorii revoluţiei, între 16-19 oct. 1917, se întruneşte prima Conferinţă a organizaţiilor culturale proletare, care a decis, la sugestia lui Lunacearski: unificarea tuturor organizaţiilor culturale din Rusia şi precizarea rolului pe care cultura proletară îl are în opera nouă de construcţie a întregii Rusii: axul fiind: politica – mişcarea sindicală – mişcarea cooperatistă – mişcarea culturală. Ca o consecinţă, activitatea culturală e resemantizată, ajungând instrument de propagandă, aflat la acelaşi nivel funcţional la care se află şi munca politică (prezumţie îndrăzneaţă, pe care Lenin şi cei din jurul său o amendează în 1920, conferind Proletcultului un statut subordonat în relaţia cu politicul.

 

Tezele adiacente rămân, însă, valabile:

 

– proletariatul nu reprezintă doar baza “primitivă” a unei structuri economice şi sociale piramidale (pentru care cultura este “suprastructura”), ci devine integralitate: proletariatul nu creează numai condiţiile materiale ale vieţii, ci şi valorile ei spirituale;

– pentru proletariat, cultura încetează să mai fie un soi de “transcendenţă”, de plafon ezoteric, admirat şi intangibil, ci devine parte a vieţii cotidiene de creaţie;

– între cultură şi proletariat există o relaţie biunivocă, de interdependenţă: proletariatul creează cultură – o cultură ideologică, fiindcă prin intermediul ei este subminată burghezia, cultura decadentă burgheză -, dar este, la rândul său, creat de către ea: prin urmare, prin intermediul proletcultului, proletariatul devine parte a unei opere constructive integrale;

– proletcultul e progresist, fiindcă creează valori culturale noi (mereu “noi”) şi este, pe de altă parte, critic, fiindca valorifică în mod creator cultura trecutului. Consecinţa e o agresivitate critică extremă, cu două roluri: de a condamna valorile efemere, neprogresiste ale trecutului cultural şi de a “spune lucrurilor pe nume” (adică de a “vorbi” aşa cum vorbeşte un proletar: deschis, nemetaforic!);

– cultura are un rol formativ: ea nu doar exprimă caractere, ci le creează, după idealul specific al proletariatului;

– cultura are o funcţie internaţionalistă, globalizant-fraternă, fiindcă tinde spre cultura internaţională a proletariatului. E anti-naţionalistă, antiautarhică, o formă de generozitate internaţională, datorită căreia muncitorii tuturor popoarelor se înrolează decomplexat într-un detaşament de luptă a cărui unică menire este construirea societăţii perfecte a viitorului.