Hugo Meltzl

 

 

Principiul poliglotismului

 

 

Revista noastră şi-a schimbat Motto-ul începând cu al II-lea volum (iunie, septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie), găsind în cuvintele lui Schiller o expresie mai pregnată şi în acelaşi timp mai universală a menirii sale decât în ideile anterioare ale lui Eotvos, care de fapt se limitau în principal la principiul adevăratei arte a traducerii. Chiar şi această schimbare, în aparenţă lipsită de importanţă, din titlul revistei noastre ar putea justifica reluarea respectiv continuarea temei[1] sus-numite; asta dacă nu luăm în considerare că din lipsă de spaţiu cu ultima ocazie unele cuvinte necesare au trebuit să rămână nespuse. Sperăm că nimeni nu a înţeles greşit frumosul nostru motto din Schiller. În orice caz arta traducerii rămâne una dintre cele mai importante şi frumoase unelte în realizarea scopurilor înalte ale literaturii comparate. A nu se confunda însă mijlocul cu scopul. Goethe considera conceptul său de “Weltliteratur” cu predilecţie (sau chiar în exclusivitate?) ca fiind literatura tradusă (germană[2]), fenomen ce constituia pentru el un scop în sine. În zilele nostre toate acestea nu pot fi decât un mijloc îndreptat spre scopuri mai înalte.

Comparaţia adevărată este realizabilă doar atunci când avem în faţa nostră obiectele care urmează a fi comparate într-o formă pe cât posibil nefalsificată. Într-adevăr prin principiul traducerii circulaţia universală a celor mai diferite producţii literare este foarte mult uşurată acum (respectiv în arta traducerii germane, adecvată poeticului mai mult decât orice altă limbă modernă); dar nimeni nu poate contesta lui Schopenhauer că şi cea mai desăvârşită traducere a sa lasă ceva de dorit şi niciodată ea nu poate înlocui produsul original. De aceea trebuie să luăm în considerare chiar dacă nu în locul principiului traducerii, totuşi alături de el, un alt mijloc al comparaţiei, mult mai important: principiul poliglotismului. Spaţiul limitat al foii noastre ne permite doar o expunere limitată a acestui principiu. Dacă dorim să nu rămână superficială comparaţia literaturii atunci trebuie explicat înainte de toate acest principiu modern. (De altfel poliglotismul în sine nu este un principiu modern, căci lui îi datorăm existenţa altor două ştiinţe moderne, care se referă la cele mai vechi timpuri ale culturii omeneşti: egiptologia şi asirologia. Fără poliglotismul tăbliţei lui Raşid din Ninive lumea ar fi fost lipsită de o parte mare a cunoştinţelor ei.)

Principiul traducerii se reduce la circulaţia indirectă a literaturii; în opoziţie cu principiul poliglotismului, care constituie circulaţia directă în sine. Chiar de aici rezultă importanţa ridicată a poliglotismului, care poate fi întrebuinţat într-un mod foarte diferit: cel mai dezirabil şi-n acelaşi timp cel mai practic ar fi mai întâi, dacă articolele literare ale revistei noastre de literatură comaparată ar putea fi concepute de fiecare dată în limba literaturii la care se referă, astfel încât de exemplu un articol maghiar despre literatura lui Camoens să fie scris în limba portugheză; respectiv un articol pur german despre literatura lui Cervantes în limba spaniolă ( precum este cazul articolului original al maestrului Wilh. Schott din primul număr al Cadizer “Cronica de los Cervantistas”).

Se înţelege de la sine că acest ţel rămâne pentru început în cele mai multe cazuri unul ideal şi de neatins. În ceea ce ne priveşte pe noi credem că am reuşit acest lucru cel puţin în cazul literaturii maghiare şi germane. ( De aici cultivarea în mod preferenţial a literaturii germane pe lângă cea maghiară, fapt care de altfel corespunde învecinării geografice şi culturale totale; şi de aici şi diglotismul rubricii “Irodalmi szemle”=Revue). Dar o întrebuinţare corectă a principiului poliglotismului de către producţia originală poliglotă nu poate fi exclusă total, căci după cum se ştie ea joacă de mult un rol important printre altele şi în eficienţa literară a sus-numitului colaborator Canizzaro.

(Respectiv originalele sale “Ore Segrete”, Messina 1862 care conţin multe elemente de frumos în această direcţie; şi anume: pe lângă poezii italiene şi franceze şi unele în limba spaniolă şi germană etc). Nu este nevoie aici de alte dovezi pentru a observa faptul că aceste străduinţe nu au nici cel mai mic lucru în comun cu “înşelătoria frăţiei oamenilor” (cuvintele lui J. Scherr) sau alte asemenea nejelococcngia universale. Idealurile literaturii comparate nu au nimic în comun cu confuzele teorii cosmopolite şi ar însemna să înţelegem greşit din cauza vederilor înguste sau să explicăm greşit în mod voit ţelurile înalte ( pentru a nu spune tendinţele) unei foi precum este a noastră, dacă cineva ne-ar atribui pe nedrept intenţia de a atinge individualitatea naţională a vreunui popor. Acesta ar fi un scop mai mult decât ridicol din mai multe puncte de vedere, un scop la al cărei reuşită chiar şi cea mai importantă reuniune a erudiţilor ar trebui să renunţe de la bun început- bineînţeles doar dacă aceştia ar fi atât de necugetaţi să se întrunească pentru aşa ceva. Scopurile literaturii comparate sunt în fond mai trainice. Ceea ce doreşte să cultive ea cu dragoste este chiar esenţa pur naţională a fiecărei naţiuni. Acest lucru dorim să-l realizăm în spaţiul restrâns al unui jurnal în care fiecare naţiune ar fi constrânsă să facă comparaţii utile ( sau doar frumoase), comparaţii care în alte împrejurări i-ar scăpa! Lozinca noastră secretă sună dimpotrivă invers: sfântă şi intangibilă este naţionalitatea ca individualitate a fiecărui popor!… Pentru că o rasă umană, fie ea din punct de vedere politic nesemnificativă, este şi rămâne din punct de vedere al literaturii comparate la fel de importantă ca cea mai mare naţiune. Exact precum cea mai nedesăvârşită limbă poate oferi cel mai valoros şi educativ exemplu filologic comparativ. Aceeaşi este situaţia şi în viaţa spirituală a popoarelor lipsite de literatură (cum am putea să le numim). Noi nu numai că nu avem voie să ne atingem cu lipsă de vocaţie misionară de individualitatea lor naţională, ci chiar suntem obligaţi să o apărăm prin toate mijloacele cinstite şi să o lăsăm pe cât posibil la stadiul ei nepângărit. (Din acest punct de vedere comaparativo- poliglot chiar şi deja amintitul Ukas al Serviciului de Cenzură din cadrul Ministerului Rus de Interne din 16 Mai 1876, de exemplu, ar trebui să ni se pară ca fiind cel mai mare păcat împotriva duhului Sfânt. Chiar dacă acesta s-ar referi la cântecele populare ale unei hoarde obscure de kingişi, darmite că se îndreaptă împotriva unui popor de 15 milioane de oameni. Acesta interzice folosirea limbii rutene sau ruse-mici în limba literară.) A împiedica literatura vreunui popor să existe, ar însemna a vrea să nimiceşti cu bună-ştiinţă o ramură importantă a spiritualităţii umane. Şi o epocă, care păzeşte prin legi drastice anumite specii animale precum caprele negre sau zimbrii, ar trebui să poată să fie capabilă să apere de la dispariţie şi o specie umană sau produsele ei: o literatură populară.

În acest sens am dori să ştim înţeles aşa-numitul concept de “Weltliteratur” pe care dorim să-l cultivăm cu sârguinţă alături de un alt concept mai înalt: arta traducerii, mai ales având în vedere că acesta nu a posedat niciodată un organ de presă.

În schimb primul concept este reprezentat în Germania de mult de câteva reviste recunoscute, dacă ne gândim la subiectul pe care îl abordează: “Magazin fur Literatur des Auslands” precum şi în revista lui Herring “Archiv der neueren Sprachen” din Berlin etc. El a fost cultivat cu un sârg demn de recunoaştere şi cu un succes considerabil. Totuşi este de netăgăduit că aşa-numitul concept de “Weltliteratur” este în general înţeles greşit aşa cum am arătat şi noi în introducerea noastră (pag. 179). În ziua de azi fiecare naţiune vrea să aibă o “Weltliteratur” a sa şi nici una nu ştie exact ce doreşte şi ce înţelege prin acest concept. Între timp fiecare naţiune se consideră dintr-un motiv sau altul superioară oricărei alte naţiuni şi această ipoteză dezvoltată până la o teorie completă a autosuficienţei constituie chiar baza pedagogiei moderne, care în ziua de azi se străduieşte a fi peste tot în primul rând “naţională”. Acest “principiu naţionalist” nesănătos constituie premisa principală a întregii vieţi spirituale a popoarelor[3] europene moderne. Principiu care dă roade minunate ca de exemplu în “etica naţională” a unui profesor vienez de gimnaziu la care acesta se crede îndreptăţit să apeleze cu reală satisfacţie[4]. În acest fel orice concepţie sănătoasă este desfiinţată de la bun început, fie ea referitoare la cele mai înalte interese spirituale. Acestea pot avea de altfel datorită creşterii circulaţiei la nivel mondial urmări neînchipuit de roditoare. În loc de a lăsa frâu liber poliglotismului şi în loc de a lăsa la latitudinea viitorului valorificarea roadelor acestui joc liber, roade ce nu pot să nu apară, în ziua de azi fiecare naţiune politică încearcă să impună monoglotismul cel mai rigid cu putinţă. Fiecare îşi consideră limba superioară sau chiar ca fiind singura. Este o întrecere copilărească din care la sfârşit reiese un lucru, acela că fiecare limbă rămâne inferioară. Geniala Dora D’Istria adevereşte corectitudinea opiniei noastre în introducerea celei mai noi cărţi a sale în Ed. a II-a “La Poesie des Ottomans” declamând involuntar (pag. IX): ”Nous vivons en effet dans une epoque fort peu litteraire, et l’Europe livree aux haines des partis, aux luttes des races, aux querelles des sectes, aux livalites des classes, n’attache qu’une mediocre importance aux questions qui semblaient, il y a quelques annees, capable d’occuper tous les esprits cultives. Trop de pays chretiens ressemblent maintenant a la Turquie du XVIII ^e siecle.”

Adevăratul concept de “Weltliteratur” ramâne aşadar după socotelile nostre un ideal de neatins la care ar trebui să aspire orice literatură independentă, aşadar fiecare naţiune. Dar numai cu acele mijloace pe care noi le-am arătat a fi cele mai importante principii comparativo-literare, şi anume: arta traducerii şi poliglotismul. Nici într-un caz nu se va apela la acte crude de violenţă şi la ipoteze barbare care nu ar aduce nimănui vreun câştig, dar care astăzi din păcate bântuie şi în paginile multor reviste europene.

Cu atât mai binefăcător ar trebui să fim atinşi de glasul din “Ultima Thule”, pe care v-am ruga să ne daţi voie să-l cităm aici. Colaboratorul nostru din Islanda ne scrie ( pe 29 iulie) cuvânt de cuvânt în limba germană: “Întodeauna mi s-a părut dezirabilă existenţa unui organ de presă care să creeze o legătură între scriitori sau între spiritele gânditoare ale diferitelor naţiuni în general, sau mai mult faptul că acestea ar putea să formeze o legătură internaţională împotriva puterilor brute ale Evului Mediu. Organul sus-numit mi se pare a face un pas important în această direcţie ca fiind un loc de întâlnire dintre scriitori şi gânditori, o expoziţie a spiritului; dacă ar fi să fim spirituali.”

Această voce nobilă a islandezului Steingrimur Thorsteinsson, traducător al lui Shakespeare ne determină să facem o propunere bine-intenţionată colaboratorilor noştri: Pentru ca o foaie atât de mică precum este a nostră să poată unifica cât mai eficient cel puţin o mică parte a “spiritelor gânditoare ale diferitelor popoare” ne-am gândit ca începând cu următorul număr să inaugurăm un mic parlament poliglot care să dezbată cele mai diferite probleme ale literaturii comparate. Este vorba de fapt de a pune cărămidă cu cărămidă şi a construi un mare edificiu al viitorului, de a cărui protecţie vor beneficia probabil doar nepoţii noştri. Ne vom limita la o singură problemă de regulă tratată de 5-8 voci[5], având în vedere că nu este vorba de rezultate finale ci de simple stimulări şi de strângerea de materiale. Discuţia trebuie de aceea să se limiteze pe cât posibil doar la lucruri concrete. Lipsa de spaţiu ne sileşte să stabilim maximul de 1-2 rânduri, pe care de acum înainte în fiecare număr le vom dedica acestei rubrici. Voss ar fi numit o astfel de rubrică probabil “Economia Gândirii” (“Denkwirtschaft”)[6]. Să rămânem însă la expresia aristofanică şi să o numim Phrontisterium, pentru a fi numit în acelaşi timp caracterul de monolog şi nepolemic al acestei rubrici. Deoarece primim cu încântare propuneri în acest sens venite de la colaboratorii noştri ne permitem să stabilim mai întâi o primă temă: ”De ce este îndreptăţită aşa-numita lirică patriotică şi care sunt limitele ei?”

Discuţiile pe această temă (care respectă regulile de mai sus) vă rugăm să le trimiteţi colaboratorilor redacţiei noastre fie ele în orice limbă[7].

 

Cluj                                                                                                                                                                                                                                                                   

Meltzl

 

În româneşte de Laza Laura Gabriela

Note

---