Liana Praţa

 

 

Prezenţe americane

 

 

“…Cumpără-mi un zeppelin

E bun şi un vapor.

Eu trebuie să fiu la Bucuresti in 1953.”

(Ewan McColf, din delegaţia britanică)

 

Bucureşti, vara anului 1953. Se fac ultimele retuşuri la impozantele clădiri construite prin aportul cât de poate de voluntar al tinerilor din diferite organizaţii UTM, şi rezultatul este într-adevăr pe măsura uriaşelor investiţii făcute: Stadionul”23 August” (acum “Naţional”), cu o capacitate de 80 000 locuri, Teatrul de vară “23 August” (4300 locuri), Parcul Sportiv “23 August”, cu o suprafaţă de 54 hectare, Palatul Operei Române, cu o sală de 1200 locuri, toate sunt pregătite pentru a le oferi oaspeţilor imaginea unei ţări socialiste prospere.

Da, ne aflăm în preajma celui de-al treilea Congres Mondial al Tineretului (25-30 iulie) şi al celui de-al patrulea Festival Mondial al Tineretului si Studentilor (2-16 august), care, survenind decesului “tătucăi” Stalin, vor încerca să demonstreze lumii întregi disponibilitatea guvernului Dej spre cooperare internaţională, în vederea menţinerii păcii şi armoniei universale. În scopul realizării acestui ambiţios proiect, populaţia Capitalei a fost supusă unei îndelungi privaţiuni alimentare (“postul Festivalului”), completată cu absurde directive urgente, vizând plantarea a 1000 de pomi pe zi, pentru crearea unui colţ de paradis, înregimentat înaltului ţel al Festivalului de a promova, prin muzică, dans şi competiţii sportive, pacea şi fericirea tinerei generaţii de pretutindeni.

Dintr-o dată, pe alei se revarsă valuri-valuri de tineri păşind cu fericita dezinvoltură a turistului occidental pentru a privi, admira şi comenta binefacerile unui regim socialist. Ceea ce scapă în schimb ochiului străin de realităţile autohtone e mulţimea de oameni din magazinele gemând de produse oferite la subpreţ, tăcerea grea a gazdelor de aceaaşi vârstă, ca rezultat al îndelungilor şedinţe de îndoctrinare care au precedat Festivalul, sau rigiditatea, precauţia ce caracterizează comportamentul românilor, intraţi pentru prima oară, după mulţi ani, în contact direct cu solii unor culturi ne-slave.

Scânteia Tineretului, în calitatea ei de “organ central al Uniunii Tineretului Muncitor”, va lua în mod constant pulsul acestui grandios Festival, informând populaţia asupra desfăşurării sale, asupra identităţii naţionale a invitaţilor care au răspuns chemării gazdelor şi, totodată, corijând cu blândeţea şi subtilitatea caracteristice îndrumărilor sosite de la partid anumite percepţii străine neaflate pe linie sau posibile viziuni eronate. Încă de la primele numere pe 1953 ale publicaţiei, care consemnează cu entuziasm debordant pregătirile pentru festival, avem deja stabilite priorităţile în ceea ce priveşte importanţa acordată fiecărei delegaţii de oaspeţi în parte. Astfel, înfrăţirea întru pace cu membrii delegaţiilor străine urmează grila strictă a directivelor politice ale partidului, acordând prioritate absolută ţărilor comuniste, puternicei Chine şi URSS-ului, urmate de ţările “sigure din punct de vedere politic” din centrul sau nordul Europei. În ultimul rând al preferinţelor se află delegaţiile occidentale, în privinţa cărora înfrăţirea şi dialogul intercultural vor cunoaşte, de la Centru, drastice restricţii şi controale.

Prin devotamentul pe care Scânteia tineretului l-a arătat cauzei sacre a Festivalului, tineretul patriei a fost prompt informat despre reacţiile diferitelor “cercuri reacţionare, care se tem de pace, care se tem că glasul tratativelor va lua locul falimentarei «politici a forţei»” (S.T.- 8 august 1953). În condiţiile deja conturatului “război rece” între Estul comunist şi insidiosul Vest capitalist, rolurile fuseseră distribuite, America apărând ca duşmanul URSS-ului, prin urmare şi al ţărilor-satelit. De aceea, prezenţa delegaţiei S.U.A la Festival va fi comentată cu o fină şi delicată ipocrizie, sosirea sa în România fiind prefaţată prin demascarea opoziţiei oficialităţilor americane faţă de  Festival.

Americanii, provenind dintr-o ţară condusă de „cercuri reacţionare”, inamice păcii planetare şi, implicit, intenţiei de bază a Festivalului, vor avea parte de un tratament mediatic special, care -corelat fiind contextului internaţional şi, ulterior, celui strict naţional – merită să fie analizat îndeaproape. Astfel, în articolul deja citat din Scânteia tineretului, purtând neutralul titlu Schimburile culturale şi sportive – mijloc de întărire a unităţii tineretului, boicotul autorităţilor nord-americane privind participarea echipei naţionale de baschet canadiene la Festival va fi demascat ca expresia unei reacţii de teamă faţă de progresul tratativelor generale de pace, această poziţie reacţionară contrastând deranjant cu contextul mondial al entuziasmului generat de iniţiativele pacifiste, entuziasmul acestora fiind creionat hiperbolizant de către presa română, în tuşe groase, apăsate.

Poziţia americană pare a fi cu atât mai inexplicabilă românului tânăr înflăcărat de dorinţa de pace, cu cât în respectivul articol ea este precedată de înălţătorul îndemn al “măreţului Congres Mondial al Tineretului” la prietenie planetară şi la realizarea unor “schimburi culturale şi sportive între tinerii din diferite ţări”, asociate, desigur, solidarităţii în faţa “piedicilor şi uneltirilor prin care duşmanii păcii încearcă să ne despartă”. Apelul este urmat de o indirectă incriminare a războiului din Coreea, proaspăt soluţionat printr-un armistiţiu: “Nu gloanţe şi ură visează tinerii cinstiţi din lumea întreagă, ci posibilitatea […] ca pe terenul de sport să se întâlnească într-o întrecere frăţească tineri negri cu tineri albi sau galbeni” După această înflăcărată descriere a multiculturalităţii sportive în tonuri cromatice aglutinante, articolul continuă să preamărescă iniţiativele pacifiste ale tineretului internaţional, prin truisme de genul: “Pentru a fi buni prieteni, trebuie să ne cunoaştem unii pe alţii”.

Datorită periculoasei poziţii a Statelor Unite ca “duşman al păcii” mondiale, prezenţa americanilor la Festival se va remarca printr-o strălucită absenţă din cronica oficială a evenimentelor, excepţie făcând “notiţele prizărite”, ici-colo, în articole de profil general, a căror pondere o constituia prezentarea tineretului “cinstit” din Occident, dedicat cauzei păcii – adică al celui pro-comunist. Dacă delegaţiei americane la festival i se va dedica un spaţiu publicistic relativ restrâns, umbra războiului din Coreea – pe care americanii „cinstiţi” îl repudiază… – va plana cu obstinaţie asupra prezenţei sale, un exemplu fiind articolul Americani şi Coreeni braţ la braţ, din Scânteia tineretului, al cărui titlu sugerează totul.

Tonul articolului, remarcabil prin determinararea autorului de a consemna clipe istorice din fila prieteniei şi înfrăţirii multiculturale din cadrul Festivalului, prin patetismul şi emoţia consemnării evenimentului firesc al întâlnirii delegaţiei coreene cu cea americană, este menit să sensibilizeze publicul cititor prin “momente emoţionante, care nu se vor şterge din amintire nici după ani şi ani..” (S.T. – 11 august).

Deoarece asocierea spontană a tinerilor coreeni cu americanii “cinstiţi”  putea crea probleme de ordin politic, poziţia României voindu-se a fi neutră, asistăm la o împărţire marxistă a americanilor în două categorii: clasa muncitoare, proletariatul asuprit de interesele venale capitaliste şi clasa “duşmanilor păcii”, a conducătorilor şi politicienilor. Întâlnirea dintre cele două delegatii, americană şi coreeană, se petrece sub semnul unei emoţii covârşitoare de ambele părti: “Se umeziseră şi ochii eroinei Cuc Sin Boc, despre ale cărei fapte de vitejie vorbeau decoraţiile de pe pieptul ei, şi ochii tânărului oţelar din California.” Clişeele epocii: Coreea -“ţara dimineţilor liniştite” sau etichetele justificative nu lipsesc din articol, cum ele nu lipsesc, de altfel, din întreaga cronică a festivalului, deşi Coreea, prin tinerii săi “cu trăsături aspre, dar cu priviri pline de blândeţe”, este tratată ca ţara unei delegaţii de prim-plan, poziţie care  îi lipseşte delegaţiei americane, pomenită de obicei generic, fără nume, sau fără prezentarea concretă a individualităţilor sale componente.

Tacticile subversive, de discriminare, ale aparatului de propagandă comunistă transpar în clişee reprezentaţionale dihotomice, potrivit cărora naţiunea americană îşi concentrează puseurile imperialiste în exploatarea tânărului negru, “în privirile căruia se adunaseră parcă toate suferinţele poporului său”. Prin omiterea semnificativă a statutului de superputere a ţării din care provine, delegaţiei americane îi este rezervat privilegiul negativ al penitenţei faţă de curajoşii coreeni, atribuindu-i-se totodată recunoaşterea culpabilităţii faţă de acţiunile militare desfăşurate împotriva ţărilor din blocul comunist, în ciuda voinţei “oamenilor simpli din Statele Unite, care iubesc pacea, care au înfierat crimele pe care duşmanii păcii le-au comis în Coreea şi care sunt plini de admiraţie faţă de viteazul popor al «ţării dimineţilor liniştite».”

În drama festivistă a reconcilierii forţate, rolul adevăratului erou al dreptăţii este jucat de tânărul Can Cion Doc, care “a apărat văzduhul patriei” de “păsările americane ale morţii”, care “curmaseră vieţi de copii şi bătrâni, de tineri în sufletul cărora se aprinsese poate flacăra dragostei şi de mame care ascultau fericite scâncetul pruncilor lor.” În sprijinul aceleiaşi dihotomii dintre americanii simpli şi “duşmanii păcii” întâlnim şi un alt simptom al societătii maladive de peste Ocean, cazul soldatului american care refuză să servească o ţară ce urmăreşte interese contrare oamenilor săi de rând: “A fost trimis pe front în Coreea şi a refuzat să împuşte pe coreeni. Groaznic l-au mai torturat pentru fapta lui..”

Reconcilierea şi gesturile reparatoare se realizează apoi sub forma unui paşnic meci de ping-pong, “ce poate să glăsuiască despre prietenia unor tineri cu gândurile limpezi, ca un izvor de munte”, a promisiunilor americane de luptă “pentru ca armistiţiul din Coreea să fie respectat”. Dimensiunea ludică şi cea pragmatică a muncii înnobilatoare vin astfel să corecteze oribilele crime ale duşmanilor imperialişti ai păcii; lecţia morală şi ideologică pe care cititorii Scânteii tineretului trebuiau să şi-o însuşească apare clar expusă în finalul apoteotic al acestei pagini înscrise în istoria înfrăţirii transnaţionale: “Erau cu toţii braţ la braţ: americani şi coreeni…”

Prezenţa americană la Festival, menţionată ca exemplu victimar în fabula comunismului umanitar şi a capitalismului asupritor, nu se va mai face simţită în paginile cronicii oficiale decât în cadrul unor manifestări de ansamblu, din care individualităţile şi numele concrete lipsesc:

 

Apoi echipa de dansatori din S.U.A..Un cântec pentru pace, o melodie a poporului negru, sentimente de frăţie între popoare, năzuinţă către o viaţă fericită, lipsită de ameninţarea unui nou război. (S.T.-Uniţi pe aceeaşi scenă, 11 august)

 

Cu asemenea cântece tinerii americani au venit la Bucureşti. Ei au adus peste Atlantic un mesaj vibrant, mesajul muncitorului, al fermierului, al intelectualului american-un mesaj tineresc de incredereîn prietenie şi înţelegere între popoarele lumii. (S.T.-călătorie pe aripi de dans şi cânt, 8 august)

 

Stratagema subversivă de prezentare a delegaţiei americane ia şi în aceste fragmente fie forma explicită a scenariului culpabilizant, prin menţinerea spectrului războiului deasupra tinerilor americani, fie prin insistenţa, motivată ideologic, pe identităţi etnice şi profesionale declasate: muncitori, fermieri, intelectuali, negri.